de Claudia Stan
„Mama e omul la care mă raportez”
- Care este cea mai dragă amintire din copilărie?
- Prima zi din clasa I. De mâna mamei, merg către şcoală. Am funde albe în păr, şortul scrobit, ghiozdanul mă trage puţin spre spate, îngreunat de caiete, în gură simt gustul ambiţiei, uşor metalic… Duc în stânga un clopoţel. Îl ţin strâns să nu sune acum… momentul lui va fi peste aproximativ o jumătate de oră, când voi suna cu el, în mijlocul careului, începutul cursurilor. Trecem grăbite pe lângă instituţia unde bunicul este director. Am o relaţie specială cu el, de adoraţie. Mama mi-l arată cum ne priveşte de la etajul 3, unde are biroul. Îi facem cu mâna... Ne răspunde şi, după câteva secunde, se retrage un pas. Mama exclamă, mai mult pentru ea: „Plânge!”. O întreb aproape decisă să o contrazic de ce spune asta, nu e adevărat, bunicul nu plânge niciodată… Mama avea dreptate!
- Ce înseamnă mama în viaţa dumneavoastră?
- Omul cel mai apropiat şi o prietenă! M-a format aşa cum sunt azi, m-a însoţit în suflet în toate călătoriile mele. Este omul pe care îl sun şi acum din zonele unde plec ca să mă sfătuiască ce daruri să cumpăr sau orice altceva… Adeseori discuţiile sunt amuzante. Trebuie să-şi închipuie din descrierile mele telefonice cum arată obiectul şi apoi să decidă dacă e bun sau nu. Ceea ce nu e simplu deloc… Mama e omul la care mă raportez şi pe care aş vrea să nu-l dezamăgesc vreodată, pentru că mi-a dat tot ce e omeneşte posibil ca să ajung un om frumos.
„Mi-aş dori să pot face performanţă în psihologie”
- Ce v-a motivat în alegerea carierei în televiziune?
- Dorinţa de a schimba lumea, în prima fază. Nu eram mulţumită de felul în care se făcea presă în anii ‘90, la început. Mereu comentam cu mama că nu îmi place patima pe care o întâlneam la tot pasul, că împiedică apariţia unei televizuni care să mă atragă pe mine, pe atunci o adolescentă de 16 ani. Iar mama m-a provocat să fac eu mai bine, dacă pot, sau să nu mai comentez. Aşa am ajuns să îmi propun să dovedesc ce pot face ca jurnalist.
- În afară de televiziune, ce alte pasiuni mai aveţi?
- Psihologia este un domeniu în care mi-aş dori să pot face performanţă. Asta şi pentru că am terminat o facultate cu această specializare. Arta, pe de altă parte, rămâne un domeniu de care sunt îndrăgostită... Cu siguranţă şi pentru că am terminat Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”.
- Aţi obţinut numeroase premii, dar care a fost cel care v-a emoţionat cel mai tare?
- Cred că premiul APTR pentru televedeta anului, pe care l-am primit acum câteva zile, alături de Lucian Mândruţă. Este o recunoaştere primită la maturitate profesională şi ştiu că aduce cu sine mai multă responsabilitate. Nu mai puţin m-a emoţionat primul premiu APTR primit când aveam doar 20 de ani. Atunci am urcat pe scenă pentru a ridica distincţia pentru Observator - cel mai bun jurnal de ştiri. Eram la început şi nici nu visasem că o să pot urca pe scena profesioniştilor din televiziune.
„Muncesc şase zile din şapte, fără să mă uit la ceas”
- Ce greutăţi aţi întâmpinat de-a lungul carierei?
- Au fost şi momente de conflict. Mai ales atunci când oameni care doreau să se asigure că ei se pot odihni liniştiţi unde ajunseseră erau deranjaţi că munceam mult şi voiam să mă afirm. Mi s-a spus chiar că am să văd eu cum e mai târziu, când o să mă deranjeze şi pe mine cei mai tineri. Nu e aşa, din fericire. Încurajez orice tânăr să încerce să îşi găsească drumul şi să muncească aşa cum am făcut şi eu la început şi mai fac şi azi şase zile din şapte, fără să mă uit la ceas.
- Ce sfat le daţi tinerilor care vor să urmeze o carieră în televiziune?
- Să nu se lase daţi afară pe uşă, să intre pe geam. Asta le spun şi elevilor mei de la Şcoala de Televiziune. Să înveţe şi să fie pregătiţi în orice clipă pentru ştirea vieţii lor. A doua oară e posibil să nu se mai poată întâlni cu ea.
„Dragostea este veşnică!”
- Credeţi că dragostea este veşnică?
- Dragostea da, îndrăgostirea, nu! Asta, deşi e uşor să te îndrăgosteşti, dar e infinit mai greu să păstrezi dragostea unui om cu care stai zi de zi. Odată câştigată însă această afecţiune, ea rămâne, indiferent dacă nu mai formezi un cuplu cu acel om. În adolescenţă, când am citit prima dată „Arta Conversaţiei”, a Ilenei Vulpescu, nu înţelegeam cum personajul principal poate să iubească în acelaşi timp mai mulţi bărbaţi, deşi era fidelă unuia singur. Recitită mai târziu, cartea este de fapt o mărturisire a unui lucru cu care ne confruntăm toţi: oamenii care ne-au trecut prin viaţă păstrează în sufletul nostru un loc cu iubire. Nu mai are legătură cu dragostea pasională din vremea relaţiei, dar este afecţiune.
- Ce diferenţă există între cuplurile de acum şi cele de pe vremea părinţilor noştri?
- Mi-e greu să fac o delimitare clară. Cu siguranţă, atunci oamenii nu se grăbeau către tribunal pentru divorţ. O căsătorie, pe vremea bunicilor, era pentru toată viaţa. În tinereţea părinţilor mei, sigur că lucrurile erau mai apropiate de situaţia actuală, în sensul că oamenii îşi spuneau că vor fi împreună atât cât le va fi bine şi vor face toate eforturile să se înţeleagă. Azi, o relaţie de şapte ani este una foarte lungă!
Pasionată de grădinărit
- Cum este Alessandra în viaţa de zi cu zi? Ce lucruri vă stârnesc interesul?
- Literatura este oaza în care fug cât de des pot. Apoi grădinăritul. Ador să stau în grădina mea şi să văd ce pot face ca plantelor să le fie cât mai bine. În toamnă am plantat bulbi de lalele, iar în primăvară, când am văzut că florile îşi fac loc din pământ şi îmi colorează curtea, aproape mi-au dat lacrimile.
- Ce vă atrage la un bărbat şi cum ar trebui să se comporte pentru a vă cuceri inima?
- Să fie inteligent, vesel şi foarte îndrăgostit de mine! (râde)
- Ce planuri aveţi? Căsătorie? Copii? Televiziune?
- Nu îmi fac planuri! Trăiesc. O să fie de toate, cu siguranţă. Sunt o norocoasă căreia Dumnezeu i-a dat şansa să îşi împlinească visurile.
- Unde vă place să călătoriţi şi care e vacanţa de vis pe care v-o doriţi?
- La malul mării. Anul trecut, în Santorini am petrecut zece zile de poveste. Lângă mare sunt fericită. Chiar şi atunci când e furtună mă identific cu valurile ei furioase şi apoi liniştite ca prin minune. Ador să stau la soare şi să ascult marea.
- Cum vă menţineţi într-o formă atât de bună? Recurgeţi la tratamente de înfrumuseţare naturiste sau profesionale?
- Starea de bine vine din interior. Dumnezeu şi părinţii mei mi-au dăruit un metabolism senzaţional. Mănânc orice şi nu mă îngraş. Am însă grijă de ten, îmi dau mereu cu creme hidratante, şi asta de la 15, 16 ani, de când am început să folosesc un machiaj uşor. Nu merg des la sală, dar îmi doresc să mă apuc de cursuri de dans şi să am timp mai mult pentru înot.
„Nu am nevoie de operaţii estetice”
- Dacă ar fi nevoie aţi apela la bisturiu pentru a vă corecta anumite defecte?
- Din fericire, nu am nevoie de operaţii estetice. Nu ştiu dacă mai târziu voi decide să ajut puţin natura şi să lupt cu gravitaţia care este duşmanul femeii. (râde) Cred însă că sportul este mult mai folositor. Şi, desigur, tratamentele faciale o dată pe lună.
- Cum arată o zi în care vă reîncărcaţi bateriile?
- În grădină, printre flori. Acum au înflorit teii din curtea mea, trandafirii se apleacă de flori… E ceva de vis.
- Care este maxima după care vă ghidaţi?
- Ştiu că nu ştiu nimic!
- Dacă aţi putea da o lege care să pedepsească violenţa împotriva femeilor şi a copiilor, cum ar suna?
- Oricine comite un act de violenţă asupra unui alt individ să fie pedepsit în acelaşi fel. Cu repetarea pedepsei! Ştiu că e nedemocratic şi că nu-l dezvaţă pe cel violent de nărav, dar sigur îl sperie!
„Sunt o norocoasă căreia Dumnezeu i-a dat şansa să îşi împlinească visurile”
„Lângă mare sunt fericită. Chiar şi atunci când e furtună mă identific cu valurile ei furioase şi apoi liniştite ca prin minune”
A ajutat la salvarea a 140.000 de copii!- Sunteţi o persoană sensibilă, dornică să-i ajute pe cei neputincioşi. Aşa aţi ajuns să fiţi cooptată de UNICEF România. În ce acţiuni aţi fost implicată până acum?
- În luna martie a acestui an am avut onoarea să fiu imaginea campaniei UNICEF România de strângere de fonduri pentru copiii din Bangladesh. În această ţară, 200 de copii sub 5 ani mor ÎN FIECARE ZI din cauza unei boli banale şi perfect tratabilă cum este diareea. Timp de o săptămână am vizitat spitale din mai multe zone ale ţării, am discutat la faţa locului cu medici, dar şi cu mame îndurerate, aflate de zile în şir la căpătâiul copiilor lor bolnavi, şi am făcut un documentar cutremurător despre tragedia unei ţări căreia îi mor copiii. Filmul a fost difuzat la Antena 2 în cadrul Galei denumite, ca şi campania, „2 pentru viaţă”, deoarece cu un singur mesaj pe telefon de doi euro trimis la numărul 848 în reţelele Vodafone şi Orange putem cumpăra zincul necesar pentru a salva vieţile a doi copii bolnavi. Se pot face şi donaţii online pe site-ul www.unicef.ro, iar cei care doresc să vadă reportajul o pot face pe blogul meu alessandrastoicescu.blogspot.com. Până în acest moment am reuşit să strângem peste 140.000 de euro, asta însemnând peste 140.000 de copii salvaţi!
Casă pentru victimele Uraganului Katrina- În 2008 aţi ajutat americanii a căror casă a fost distrusă de Uraganul Katrina. A fost greu?
- Când am ajuns la petrecerea de deschidere, la Pascagoula, un orăşel aproape de New Orleans, toţi cei peste 1.500 de voluntari prezenţi acolo au izbucnit în aplauze şi urale! Eu, alături de cinci români şi alţi câţiva voluntari, am construit casa numărul 12, destinată unei mame singure cu doi copii, victimă a Uraganului Katrina. N-a fost o muncă uşoară. Într-o vineri am stat şase ore pe schele într-o ploaie torenţială, punând folii protectoare sub cornişă. La începutul proiectului mi-am dat cu ciocanul peste degete cât am putut de mult, am avut vânătai pe picioare şi în fiecare seară eram ruptă de oboseală, dar a fost o experienţă senzaţională, pe care mi-aş dori mult să o repet.