de Luana Mare

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi artişti din România, Mircea Baniciu, împlineşte curând jumătate de veac de carieră muzicală, iar fiica sa, Ana, pare să fi preluat ştafeta cu succes. Fie că joacă în filme, cântă sau apare în emisiuni de televiziune, Ana şi-a asigurat notorietatea după mai mulţi ani de pregătire şi de încercări. Despre cum l-a convins pe celebrul tată să accepte cariera ei artistică şi despre cum este viaţa într-o familie de solişti din generaţii diferite, ne-au povestit chiar ei, Mircea şi Ana Baniciu.

Mircea Baniciu: „Muzica bună nu are termen de garanţie!“

- Cum a fost anul 2018 pentru cariera dumneavoastră?

- Un an bun din punct de vedere al spectacolelor. A fost o cerere foarte mare de spectacole. Pentru mine, nesperat de benefic pentru că sunt de nişte ani buni pe scenă şi mă temeam, la un moment dat, că lucrurile nu vor merge la fel de bine până la final. Vin tinerii din spate, gusturile se schimbă. Părerea mea este că domeniul acesta este din ce în ce mai greu. O văd şi pe Ana (n.r. - fiica sa) cum se chinuie. Mie mi s-a părut mult mai simplu când am început cariera de artist decât celor care vor să intre acum în branşă. Când am făcut primii paşi, eu eram în Timişoara, student la Arhitectură. Pentru mine ascensiunea a fost destul de uşoară. Îmi plăcea să cânt, lucrul ăsta a fost remarcat imediat şi am urcat foarte repede în vârful rock-ului românesc. Am devenit solistul trupei Phoenix fără să-mi imaginez vreodată că aş putea ajunge acolo. Eram student în anul I şi am cântat într-un club. M-au văzut cei din trupa Phoenix, ei nemaiavând solist vocal pentru că băiatul lor plecase în America, m-au luat în trupă, şi de acolo au început discuri, emisiuni de televiziune şi turnee.

- Când aţi început să studiaţi muzica?

- Aveam o vecină în casa în care locuiam, profesoară de pian. Şi ea, împreună cu o prietenă de-ale ei, s-a ocupat de mine din clasa a II-a până într-a VII-a. Şi acum mă gândesc cât de mult mi-au folosit orele alea. (râde melancolic)

„Mi-a cumpărat mama chitară cadou pentru că am intrat la liceu”

- Dar chitara când a intrat în viaţa dumneavoastră?

- Apăruse la un moment dat un film cu Cliff Richard şi cu o trupă în spate cu nişte chitare roşii şi făceau nişte mişcări altfel pe scenă, cu tâlc. La foarte scurt timp după asta a apărut şi Cornel Fugaru cu trupa lui, Sincron, cu chitare, şi i-am zis mamei că vreau neapărat chitară. Mi-a spus că primesc chitară dacă intru la liceu. Se intra greu în perioada mea, iar eu nu prea eram prieten cu şcoala. Am pus burta pe carte şi am intrat la liceu, unul chiar foarte bun. Atunci, după ce am rezolvat enigma liceului, m-am străduit să studiez chitara având nişte elemente de bază învăţate de la pian. Am luat şi nişte ore de chitară. Încercam şi nişte armonii mai speciale.

- Cum a fost perioada Phoenix pentru dumneavoastră?

- Eram bine pus la punct cu muzica, cu baza. Student fiind, mediul universitar mi-a facilitat întâlnirea cu cei de la Phoenix. Făcusem rost şi de o garsonieră într-o vilă aproape de complexul studenţesc şi eram vizitat de studenţi, elevi, eleve de la liceul de muzică, era un du-te-vino. Ne întâlneam, cântam, ascultam discuri, ne uitam la televizor la sârbi, la unguri. Era mult mai bine la Timişoara decât în Bucureşti, în Moldova sau la Cluj, din punctul de vedere al noutăţilor în muzică. Eram mult mai informaţi. Având şi pregătirea muzicală de bază, mi-a fost simplu în Phoenix.

„E greu pentru familie cu fanele, cu înaintaşele...”

- Cum a venit familia?

- Familia şi Ana au venit mai târziu. Am trecut printr-o căsnicie nefericită, iar după ce s-a încheiat mi-am jurat că nu mă mai căsătoresc niciodată. A fost traumatizant, cu despărţire. După aceea, ani întregi am stat cu Adina, mama Anei, o fiinţă foarte generoasă, dar n-a fost să ne înţelegem. Era complicat, pentru că fiind mereu plecat n-au avut timp lucrurile să se aşeze. Viaţa cu spectacole, cu deplasări, cu fani, cu fane nu este prielnică întemeierii şi păstrării unei familii.

- Era geloasă pe fanele dumneavoastră?

- Era foarte geloasă şi nu suporta înaintaşele (aşa le numea pe fanele noastre) care veneau tot timpul după noi. Acum am o familie foarte frumoasă, s-a născut Victor acum 14 ani. Cu iubita Alina sunt de 15 ani şi am mers pe ideea că n-am de gând să mă căsătoresc. Şi totuşi, acum patru ani am făcut legătura, am stabilit că aşa trebuie să fie...

„Toate finanţele sunt pe mâna soţiei. Şi nu mi-e frică”

- A pierit sentimentul de frică de căsnicie?

- A pierit groaza! Ne înţelegem foarte bine. Ea nu activează în domeniul muzicii, este IT-istă, se ocupă de programe de computer şi de Victor. Rezolvă toate lucrurile ce ţin de bani. Pentru ea e foarte simplu, pentru mine sunt nişte chestii îngrozitoare. Unde ai mai văzut artist să ştie să facă şi facturi, şi contracte ş.a.m.d.? Alina lucrează cu contabila, ea se ocupă de tot ce ţine de bani şi de contracte. Chestia asta e rezolvată şi stau liniştit din punctul ăsta de vedere. Şi nu mi-e teamă să las toată partea financiară pe mâna ei. N-am niciun fel de teamă. (râde)

- Dar când Ana v-a anunţat că vrea să vă urmeze în carieră, ce aţi spus?

- Eu, venind din Timişoara, mai dinspre Vest, am avut mereu impresia că tot ce se îndreaptă sau vine dinspre limba germană este mai aproape de disciplină, de ordinea şi de siguranţa pe care ţi le dau nişte lucruri pe care nemţii le au. Atunci, am zis de la început să facă grădiniţa germană, apoi şcoala germană, liceul şi chiar facultatea în limba germană. Pe care ea le-a urmat cu succes. Când am văzut că se îndreaptă vertiginos către partea aceasta, a muzicii, n-am fost foarte bucuros, dar mi-a argumentat spunând: „Şi tu ai făcut la fel!”. Şi avea dreptate. Şi eu am studiat arhitectură şi puteam să fac această meserie, dar mi-a convenit mai mult viaţa asta de artist: muzica şi faptul că se câştiga mai bine. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, a trebuit să-i dau dreptate, dar ştiam ce presupune o carieră de artist. Atunci i-am zis: „Dacă tu crezi că ţi-e mai simplu şi crezi că faci faţă unui stres pe care ţi-l dă o viaţă de scenă, treaba ta!”. Aşa mi-a zis şi mie mama. „Te descurci!” Şi văd că se descurcă bine.

- Cum vi se pare muzica în 2018?

- Mi se pare mai greu să te afirmi ca debutant în actualul mediu artistic. Există public pentru toate genurile de muzică. Arta nu are vârstă, nu are graniţe, nu are termen de garanţie.

Ana Baniciu: „Am câştigat Asia Express şi totul s-a schimbat“

- Când ai făcut prima oară cunoştinţă cu scena, cu reflectoarele, cu muzica?

- La 4 luni, atunci a fost şi debutul, şi primii bani câştigaţi din scenă. Am apărut în nişte reclame la scutece şi aşa am luat nişte bani. Nu m-am bucurat eu de ei, decât poate dacă mi-au luat părinţii nişte scutece. (râde)

- Părinţii te-au încurajat în cariera artistică?

- Tata nu prea s-a băgat în ceea ce mă priveşte. Mi-a spus încă de la început că e o industrie foarte grea în care intru. În ultimii ani am început să-i dau dreptate, mai ales în ultimii doi ani când m-am lovit de foarte multe bariere, de foarte multe NU, dar dacă eu am ales... El voia să fac ceva cu germana, după ce s-au chinuit ai mei să mă ducă la meditaţii şi la şcoli. Se gândea că mă voi angaja la un moment dat după ce termin facultatea (pe care am făcut-o tot în limba germană) şi voi trăi liniştită până la adânci bătrâneţi, voi avea o familie şi o viaţă normală. Cumva, a vrut să mă ţină departe de lumea asta pentru că mi-a spus că e o carieră greu de susţinut din partea unei femei ce şi-ar dori o familie. Când a văzut că o iau pe drumul ăsta, nu s-a băgat mai mult decât să-mi spună că el nu ar fi neapărat de acord. Acum când treaba funcţionează, cred că se mândreşte! Nu-mi spune, dar eu aşa sper.

„Am intrat în corul Alegretto printr-un complot”

- Şi totuşi, la 4 ani ai intrat în Alegretto. Cum de te-a lăsat tatăl tău?

- A fost un complot al mamei cu mătuşa. Verişoara tatălui meu se ocupa la Reşiţa de un cor şi cunoştea bine profesoarele de cor din Bucureşti. Îi spunea mamei că am voce şi că eu cânt frumos, că ar trebui să mă ducă la muzică, la un cor pentru copii şi a insistat. Aşa am ajuns în corul Alegretto. Primul turneu a fost la vârsta de 6 ani şi mergeam la Sankt Petersburg cu vagonul de dormit. Toţi copiii plângeau, plângea mama în gară, dar eu eram bine. Aveam nişte profesori extraordinari, doamna Codreanu şi domnul Chiriţă, care ne-au rămas în continuare de suflet.

- Ce a urmat după Alegretto?

- Am activat patru ani în TVR cu emisiunea „Numai cu acordul minorilor”, realizată de domnul Titus Munteanu. A fost o perioadă extraordinară. Ştiam TVR-ul ca pe casa mea. Am învăţat foarte multe în perioada aia despre televiziune. Avea el o vorbă, ne striga mereu din car: „Iubiţi-vă măi, să vă văd că vă iubiţi!”. Voia să spună să iubim ceea ce facem şi să facem o echipă frumoasă, să se simtă acel liant între noi.

- Mama ta te-a susţinut în cariera artistică?

- Da, mama m-a susţinut total, s-a bucurat inclusiv când am anunţat-o că plec la Asia Express. Mama m-a încurajat la modul... să nu cumva să ies din primele ediţii. Cu Raluka mă ştiam de la studio, dar nu aşa de bine încât să dormim împreună, să ne facem confidenţe.

„A fost prima oară când nu l-am ascultat pe tata”

- Cum a privit tatăl tău plecarea ta în Asia la show-ul de la Antena 1?

- La început nu a fost de acord! Am aflat că voi decola spre Asia cu patru zile înainte. Când l-am sunat şi i-am spus unde voi merge, mi-a zis să stau liniştită că nu plec nicăieri. Credea că e un format gen Big Brother, în care suntem filmaţi inclusiv când facem duş. Ajunsese să-mi spună că-mi dă el banii, dar să nu mă duc. A fost pentru prima oară când n-am ţinut cont de părerea lui pentru că am simţit eu că fac ceva bine. Ştiu că a fost foarte mândru când am câştigat Asia Express.

- Ce sfaturi ţi-a dat tatăl tău referitoare la cariera artistică, la muzică?

- Atunci când eram eu supărată că lucrurile se mişcau greu, tata mi-a zis că trebuie să fiu uimită atunci când iese totul foarte uşor, nu atunci când nu merge. A vrut să-mi spună să nu mă descurajez pentru că este un domeniu în care ai nevoie de multă muncă, dar şi de mult noroc.

„N-aş filma sau poza niciodată goală!”

- Te afli în punctul culminant al carierei tale artistice de până acum după Asia Express. Cum a fost acest an pentru tine?

- După Asia Express totul s-a schimbat! Imediat au venit şi alte proiecte şi vin în continuare, ceea ce ne bucură foarte mult. Acum suntem în aceeaşi formulă, eu şi Raluka, la emisiunea „Te cunosc de undeva”, unde ne distrăm alături de ceilalţi concurenţi care ne sunt foarte, foarte dragi. În această vară am fost cooptată într-un film de lungmetraj pentru cinematograf, într-o comedie. Este primul film în care joc şi a fost o adevărată provocare. Regizor este Iura Luncaşu, pe care-l cunoşteam de la „Pariu cu viaţa”.

- Ai fi dispusă înclusiv să filmezi scene sexy?

- Am avut o secvenţă mai sexy, dar nu vulgară. N-aş filma sau n-aş poza niciodată goală! Am avut oferte, inclusiv de la Playboy, cu ani în urmă, dar am refuzat fără discuţii. Şi dacă eu aş fi fost o persoană mai rebelă şi m-ar fi tentat, cred că m-aş fi gândit de 100 de ori înainte pentru că impactul ar fi mult mai mare şi nu neapărat pozitiv.

„Voi petrece Crăciunul în propria casă”

- Cum e relaţia cu fratele de 14 ani?

- A crescut şi ne înţelegem din ce în ce mai bine. El nu este pasionat de muzică, s-a îndreptat către IT. Este clasa a VIII-a şi aş vrea să-mi povestească despre orice. Să-l învăţ totul, ca orice soră mai mare.

- Te vei muta în propria casă?

- Ne-am cumpărat apartament şi eu, şi Ralu în acelaşi bloc. Suntem vecine şi cu Irina Rimes. Şi ea locuieşte în acel imobil. O să fie o gaşcă frumoasă. A fost dorinţa mea când m-am întors din Asia să fac următorul Crăciun la mine acasă şi iată că s-a întâmplat. Nu ştiu dacă apartamentul o să fie amenajat de Crăciun, dar în orice caz, va fi gata curând.

„Nu se ştie când o să mă lovească dragostea şi să spun: gata, facem acte acum!”

- Te gândeşti şi la căsătorie, la logodnă, dacă tot e casa gata?

- Nicidecum, dar „Never say never”. Nu se ştie când o să mă lovească dragostea şi să spun: gata, facem acte acum! Eu sunt omul momentului şi execut ce-mi spune inima, în general. Îmi doresc ca oamenii să înţeleagă treaba asta şi să nu judece ceea ce fac. Îmi doresc să ajung în viaţa mea să ating pragul ca să fiu atât de asumată încât să fiu eu, fără niciun fel de barieră.

- Eşti o persoană credincioasă, practicantă?

- Da, sunt foarte credincioasă! Merg la biserică, mă rog. De curând am fost la Mănăstirea Ghighiu. Am stresat-o şi pe Ralu cu mănăstirile şi cu locurile astea. Mi-am luat o brăţară de acolo pe care o port mereu. Eu sunt atrasă de locurile care au o energie bună. Mai urcăm şi la Babele, şi la Sfinx. Nu uit de Dumnezeu niciodată şi cred că acolo, Sus, mă iubeşte!

„Mi-am sfătuit fiica să-şi ia şi un alt job decât scena“

- Ana a avut parte de pregătire artistică în copilărie?

- A intrat în corul Alegretto de la 4 ani, a şi călătorit foarte mult cu acest grup. A fost în Argentina, în Japonia, în Rusia, în China. A fost în multe locuri în care eu nu am ajuns să cânt.

- În perioada asta aţi învăţat-o să cânte la vreun instrument?

- Da, a urmat cursuri de pian. I-am zis că dacă chiar vrea să facă muzică, trebuie să fie sigură pe asta, să stăpânească bine baza. De mică o ducea maică-sa în televiziune. Am sfătuit-o să încerce să facă şi altceva pe lângă muzică. Să-şi ia un job serios şi pe lângă acesta să cânte. Şi nu-i departe de ceea ce am sfătuit-o eu pentru că a făcut şcoala de televiziune şi mi se pare o idee excelentă.

„Business-ul cu haine mai mult mă încurca“

- Ai studiat la ASE, Administrarea afacerilor. Te-ai vedea femeie de afaceri?

- Am avut la un moment dat un business cu haine. Eram la facultate şi mi-am spus că voi face o afacere. Tata s-a bucurat enorm, s-a gândit... gata, a scăpat de muzică! Hai cu afacerile! Mai ales că el a avut nişte încercări şi toate au eşuat. A fost foarte complicat. Aveam angajaţi care trebuiau plătiţi la timp, utilităţi, cheltuieli de toate felurile şi era o responsabilitate foarte mare, iar pentru muzică nu mai era timp deloc. Am renunţat la afacere după un an şi jumătate, dar cred că voi avea în timp un alt business.