de Luana Mare
Sunt tineri, frumoşi, talentaţi, fac un cuplu muzical de excepţie şi au cunoscut succesul încă de la prima piesă muzicală lansată împreună: Edward Sanda şi Ioana Ignat fac parte din noua generaţie de artişti, pentru care succesul înseamnă bucuria de a crea muzică de calitate, cu mesaj puternic, pozitiv. Ce au în comun cei doi şi cum au ajuns atât de repede pe culmile succesului, ne-au povestit chiar ei într-un interviu acordat în exclusivitate.
Edward Sanda: „Succesul e ca un vis din care nu aş vrea să mă trezesc niciodată“
- Când a apărut pasiunea pentru scenă? Dar pentru muzică?
- Din copilărie. De la vreo 6, 7 ani. Îmi plăcea de pe atunci să cânt. Mamei mele i-ar fi plăcut să mă fac doctor. Ea lucrează în domeniul medical şi i-ar fi plăcut ca eu să salvez vieţi, să vindec oameni. I-am spus că aş putea să vindec suflete prin muzică, iar mama a înţeles că asta îmi doresc. Părinţii mei m-au susţinut în orice am crezut eu că este mai bine pentru mine şi asta a contat foarte mult. Tata a lucrat în cadrul armatei, după care a fost plecat o vreme în străinătate. El a fost singurul din familie care a cochetat cu muzica. Îi plăcea să cânte, se mai distra prin casă. Cumva de la el a pornit. Mă punea şi pe mine să cânt şi aşa a pornit totul.
- Când ai început pregătirea pentru cariera de artist?
- Când am venit în Bucureşti, în urmă cu vreo trei ani, ştiam să cânt la chitară, la pian, la tobe. Am început să bat la tobe pe la 13 ani. Am fost toboşar în mai multe formaţii rock, mergeam la festivaluri, aveam evenimente, dar eu simţeam că vreau şi că pot mai mult. Am urmat apoi şi lecţii de canto şi, cumva, toate astea s-au legat. La chitară şi la pian am învăţat singur să cânt, am fost autodidact. N-am luat lecţii cu profesor, dar cred că atunci când există dorinţă şi pasiune, înveţi totul foarte uşor, nu simţi că depui niciun efort. Pregătirea ca artist, în adevăratul sens al cuvântului, a început în urmă cu vreo trei ani, când m-am mutat în Bucureşti, eu locuind în Caracal de vreo 16 ani. Am venit în Bucureşti să-mi urmez visul. Şi aşa a început totul. Eu voiam să şi cânt, dar să şi compun atât pentru mine, cât şi pentru alţi artişti. Mi-am mai încercat norocul pe la unele case de producţie, dar nu s-a legat. Nu a fost locul potrivit până când am ajuns la Faimous Production, casa de producţie cu care colaborez acum. Am lucrat în studio timp de un an, perioadă în care am învăţat foarte multe lucruri de la Randi şi de la Şandri, cel care mi-a compus primul single de debut, „Doar pe a ta”.
„Am reluat colaborarea cu Ioana Ignat”
- Eşti nonconformist sau un tip care preferă cărările bătătorite, cunoscute? Experimentezi sau aprofundezi?
- Îmi place să experimentez lucruri noi şi în muzică, şi în îmbrăcăminte. Voi încerca şi în look.
- Cum se vede viaţa la 21 de ani cu un succes de 43.000.000 vizualizări pe YouTube?
- Se vede chiar foarte, foarte bine şi frumos. Eu, tot ceea ce am trăit acum un an când piesa de debut s-a dovedit a fi hit-ul verii, după cum au spus-o oameni de radio şi de televiziune, am visat, mi le-am dorit încă din copilărie. Mi-am imaginat toate astea. Acum le trăiesc. Succesul este ca un vis din care nu vreau să mă trezesc niciodată.
- Cum a fost colaborarea cu Ioana Ignat?
- A fost bine şi sper că va fi la fel şi de acum înainte. Am continuat la un an distanţă de primul succes pentru că primeam zeci şi sute de mesaje de la fani care ne cereau lucrul ăsta. Acum câteva luni ne-am întâlnit la studio, am mai dezbătut aşa amintiri şi ne-am hotărât să scoatem încă o piesă. A fost realizată în două zile: muzică, text, orchestraţie. În următoarea săptămână am filmat şi clipul şi în septembrie am lansat şi cea de-a doua piesă care se numeşte „În palma ta”. Ne-am gândit să fie o continuare a piesei „Doar pe a ta” şi sperăm să aibă cel puţin la fel de mult succes. Vom continua să colaborăm şi să lucrăm împreună pentru că avem o chimie bună în studio şi publicul s-a obişnuit să ne vadă şi să ne asculte în această variantă, împreună.
„În relaţie pun mare preţ pe respect”
- Între voi este doar o colaborare sau şi prietenie? Este doar o chimie de scenă?
- Există şi o prietenie. Lucrăm împreună, dar suntem şi buni prieteni. Ne place să vorbim despre viaţă, despre muzică, despre carieră. Suntem ca nişte fraţi.
- Există o „ea” în viaţa ta sentimentală?
- Există de trei ani, dar vreau să rămână departe de presă. Nu are legătură cu muzica.
- Cum este fata visurilor tale?
- Trebuie să aibă o frumuseţe interioară, trebuie să mă respecte, pentru că şi eu respect oamenii din jurul meu, iar atunci când nu se mai întâmplă asta, mă distanţez de acea relaţie. Respectul şi sinceritatea sunt de bază între doi parteneri.
„Dumnezeu m-a salvat de la moarte de mai multe ori”
- Ai avut momente dificile în carieră?
- Au fost uşi care mi s-au închis, oameni care m-au descurajat, care spuneau că nu e bine ce fac sau că este un domeniu foarte greu, fără perspectivă, dar eu nu m-am îngrijorat. Mie nu-mi place să critic pe nimeni şi ştiu că nu toată lumea trebuie să mă placă.
- Eşti o persoană credincioasă?
- Da, cred în Dumnezeu, dar nu sunt făţarnic să arăt asta. Eu cred că Dumnezeu este peste tot. Chiar am întâmpinat în viaţa mea situaţii în care am simţit existenţa lui Dumnezeu. Mama mea a avut experienţe foarte interesante. Atunci când lucra în străinătate, făcea asistenţă medicală şi mergea la pacienţi acasă, le făcea tratamente, perfuzii ş.a.m.d. Avea o pacientă într-o situaţie foarte gravă, cu cancer. A mers la acea pacientă să-i facă transfuzie de sânge. Aşteptând pe marginea patului să se facă acel transfer de sânge a avut o vedenie. Pe acea pungă cu sânge a văzut chipul lui Iisus şi a avut convingerea că este un semn divin. Apoi a chemat toată familia şi toţi au văzut acelaşi lucru. A fost un moment emoţionant pentru toţi, iar după aproape o lună, pacienta respectivă nu mai avea cancer şi nicio problemă de sănătate. A fost o vindecare miraculoasă. Eu sunt convins că Dumnezeu există. Trebuie doar să credem cu tărie asta.
„Am visat-o pe Maica Domnului şi cred că mă protejează”
- Tu ai avut experienţe în care ai simţit prezenţa lui Dumnezeu?
- Da, în mai multe situaţii. M-a salvat de la mai multe lucruri rele. Când eram mai mic, pe la vreo 11 ani, eram în străinătate, mă plimbam cu bicicleta pe faleză, nu exista parapet de protecţie şi, la un moment dat, m-am uitat în spate şi m-am dezechilibrat. Am alunecat cu bicicleta spre marginea falezei. Am simţit atunci ca şi cum cineva m-a împins să trag de ghidon în altă direcţie. Abia apoi am realizat că am fost salvat ca printr-o minune. Parcă o forţă din afară. Au fost şi alte situaţii. Nu sunt superstiţios de fel, dar se spune că, dacă o visezi pe Fecioara Maria, eşti ferit toată viaţa de pericole. Eu am visat-o şi sunt convins că mă protejează, că este cu mine mereu.
- Ţii posturi, te rogi des?
- N-am ţinut niciodată, dar am momente în care-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi se întâmplă. Mă uit la cer şi în mintea mea mulţumesc pentru tot ce am primit, pentru ce am.
Ioana Ignat: „Părintele Iustin Pârvu mi-a spus că voi bucura multă lume cu muzica mea“
- Când a apărut pasiunea pentru scenă şi pentru muzică?
- Când eram la grădiniţă, apoi la şcoală, am tot participat la evenimente, la serbări, apoi am început treaba serioasă din clasa a cincea, a şasea. Atunci m-am înscris la Palatul Copiilor, la multe cercuri de teatru, de dans, de muzică uşoară, şi apoi am intrat la Liceul de Artă, unde am studiat contrabas, chitară bas şi pian. Învăţasem singură să cânt la chitară de pe internet şi când am ajuns la Liceul de Artă mi-au spus că nu mai au locuri decât la chitară bas. M-au dus într-o cameră plină de contrabasuri şi eu am zis că nu cânt la aşa ceva. Am spus că e prea mare pentru mine instrumentul ăsta. Mi-au zis să stau liniştită, că nu voi cânta la acela, şi mi-au adus o chitară electrică, bas, de care m-am îndrăgostit imediat. După un an am vrut să învăţ contrabas, ca să ies din cor, pentru că nu suportam orele de cor, şi aşa am mai învăţat un instrument muzical.
- Părinţii te-au susţinut?
- Da, m-au susţinut mereu, au făcut şi sacrificii ca eu să-mi pot realiza visurile. Tatăl meu a mers cu mine la festivaluri, la tot felul de evenimente. Mama a fost mai reţinută. Ea nu avea atât de mare încredere în ceea ce fac precum avea tata, dar se bucura atunci când aveam câte o reuşită.
„Nu consider că am succes. E doar începutul”
- Când a venit primul succes?
- Nu simt că aş fi avut vreun succes. Eu am planuri foarte mari faţă de tot ceea ce înseamnă cariera mea muzicală şi consider că ceea ce se întâmplă este doar un început.
- Îţi compui singură piesele?
- Da, versuri, linie melodică, producţie. Acum lucrez la două albume pe care sper să le lansez în următoarea perioadă. Primul se numeşte „De dragul iubirii” şi va fi numai despre viaţă. După primul album probabil că o să fiu mai bine înţeleasă de public.
- Cum a venit colaborarea cu Edward Sanda?
- Prima dată mi-au trimis cei de la casa lui de producţie piesa. Mi-a plăcut şi am făcut-o, am înregistrat-o. Prima piesă, „Doar pe a ta”, pe care am cântat-o împreună a fost făcută de Sandor Shandree, iar cea lansată la începutul lunii septembrie, „În palma ta”, am compus-o noi împreună. Există o chimie muzicală între noi. Am vrut să fie o piesă de dragoste, inocentă, în care să se regăsească atât tinerii, cât şi adulţii.
„La 10 ani m-am mutat de la părinţi la Mănăstirea Petru Vodă”
- Eşti o persoană credincioasă? Ai avut experienţe prin care ai simţit prezenţa lui Dumnezeu?
- Da, sunt o persoană credincioasă şi am avut multe ocazii în care am ştiut că Dumnezeu este acolo, sus, şi mă ajută. Inclusiv momentul meu de la „Vocea României”, din finală, când nu puteam să cânt şi m-am rugat. Telespectatorii nu au ştiut prin ce am trecut eu în momentul acela. Nu puteam să scot un cuvânt fără să mi se întrerupă vocea. Atunci am plâns şi am zis, „Doamne, ajută-mă!”. Mi-am făcut cruce şi am urcat pe scenă. Au fost şi multe alte momente. Se întâmplă constant şi Dumnezeu demonstrează permanent că există acolo pentru noi, doar noi să fim conştienţi de El. De altfel, am stat şi un an în mănăstire, în clasa a IV-a.
„Am văzut mereu o credinţă puternică în Dumnezeu”
- De ce au ales părinţii tăi să te ducă la mănăstire la vârsta de 10 ani?
- Nu părinţii mei au ales, ci eu. Mama mea a avut primele fire de păr albe atunci când m-am dus eu acolo. Am insistat foarte mult să mă lase să plec la Petru Vodă. Am plâns o vară întreagă. Fusesem într-o vizită acolo la rude şi mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am dorit să rămân. Am luat şi binecuvântare de la duhovnicul meu. M-am dus, mi-a plăcut. Acolo, la un moment dat, au fost tot felul de piedici şi am plecat după un an. Locuiam în mănăstire, într-o casă special construită pentru copii. Eram vreo 20. Fiecare avea un motiv puternic pentru care făcuse această alegere. De exemplu, erau două fete, Rebeca şi Adela, din Harghita, a căror mamă era bolnavă de cancer. În perioada aceea medicii i-au spus mamei că ar mai putea trăi maximum un an. Femeia şi-a dus fetele la mănăstire, după un timp a venit şi ea, a locuit la acel azil şi a mai trăit nouă ani. A trecut în nefiinţă anul trecut.
- Motivul tău care a fost pentru alegerea aceasta?
- Eu am avut neamuri în mănăstire. Şi mi-au insuflat iubirea pentru viaţa de obşte. Tot eu i-am dus şi pe părinţii mei la mănăstire. Eram în clasa I şi aveam o vecină mereu îmbrăcată cu fuste şi cu batic pe cap, mergea des la biserică, şi într-o zi, încercând să o ajut să care nişte sacoşe, am intrat în vorbă cu ea, ne-am împrietenit şi atunci am plecat împreună la Mănăstirea Popăuţi, o ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Mi-a dat o fustă şi un batic şi atunci am trecut prima oară pragul unei mănăstiri. Am fost fascinată! Mama credea că sunt pe afară, că mă joc cu copiii. Şi tot aşa, mai mergeam cu ea, plecam din faţa blocului şi ajungeam la biserică. Îmi plăcea foarte mult. Mai fusesem până atunci la biserică împreună cu părinţii mei, dar la mănăstire simţeam altceva. Le-am povestit apoi părinţilor cât de frumos este şi cât de speciale sunt mănăstirile şi i-am convins să meargă. Acum ei se duc mai des decât mine şi sunt mai implicaţi în viaţa mănăstirească. Am avut de mică, din copilărie, o credinţă profundă în Dumnezeu.
- Cum l-ai perceput pe părintele Iustin Pârvu?
- L-am perceput ca pe un om incredibil. M-a ajutat enorm şi cu sfaturile lui. Părintele Iustin mi-a spus să nu las niciodată chitara pentru că o să umplu sufletele oamenilor de bucurie. Îmi lipseşte mult. Veneau la el oameni din multe ţări, din America, din China şi aşteptau cu zilele dormind pe jos pe la mănăstire să-l vadă şi să-i vorbească. Se întâmplau multe minuni după rugăciunile părintelui. S-au vindecat oameni de tot felul de boli incurabile.
„Surioara mea de 9 luni îmi înseninează zilele“
- Cum este să ai o surioară de câteva luni?
- Am o surioară de 9 luni. Este extraordinar. Este o bucurie. Când mă uit la ea în fiecare zi, îmi aduc aminte de copilărie. Când sunt stresat şi am o zi mai proastă şi o văd pe ea, se şterge tot. A venit pe nepregătite, mama nu şi-a dat seama că este însărcinată decât atunci când era prin şase luni. Când s-a dus la un control medical, a aflat că va deveni iar mamă.
„Suferinţa în dragoste a fost alegerea mea“
- Ai suferit din dragoste?
- Da, dar a fost mai mult o alegere din partea mea. A fost o suferinţă asumată. El a rămas acolo unde era, departe, iar eu am început să fac muzică aici, în Bucureşti. La momentul respectiv m-a afectat. Nu foarte tare, dar a fost.
- I-a luat locul altcineva?
- Sunt singură de mult timp şi sincer, nici nu am timp de o relaţie. Muzica îmi ocupă tot timpul. Am o relaţie cu muzica. Toate lucrurile vin de la sine. Cred că anul ăsta m-am maturizat mai mult decât în toţi anii de până acum şi am învăţat că lucrurile nu trebuie forţate. Iar dacă rânduieşte Dumnezeu să vină Făt-Frumos şi să facă parte din viaţa mea, e ok.