de Andrei Dicu
Este unul dintre cei mai îndrăgiţi cântăreţi români și un prieten adevărat. Hiturile sale „Ordinea de zi”, „Ca lumina ochilor” sau „Mai avem nevoie și de iarbă” sunt degustate de melomanii de toate vârstele, lucru rar pentru un artist contemporan. George Nicolescu este un om deschis, care te „simte” de la primul dialog... A suferit, incomparabil, mai mult decât majoritatea dintre noi, dar asta îl face să zâmbească și nu-i știrbește, cu nimic, din alura de om. Nu are ifose, nu este o „vedetă”! Este un domn care te primește în casa sufletului său, iar un dialog cu George Nicolescu te încarcă, inevitabil, cu emoție. Și cu bucuria împărtăşirii...
„Marele meu regret a fost că nu l-am cunoscut pe unicul Nichita Stănescu”
- Sunteți ploieștean, din orașul lui Nichita Stănescu. Vă recomandați drept un romantic, precum poetul „Necuvintelor”? V-ați cunoscut?
- În primul rând, eu sunt George. Nu-mi vorbi cu „dumneavoastră”...
- Mulțumesc, George, sunt onorat...
- Într-adevăr, sunt ploieștean, dar nu am avut ocazia să-l întâlnesc pe Nichita Stănescu. La vremea aceea, cochetam deja cu Cenaclul Flacăra și apoi, când am fi putut să ne cunoaștem, nu mai trăia. Este unul dintre marile mele regrete, mai ales pentru cine a fost și cine a rămas Nichita. În privința romantismului, cred că, într-o anumită măsură, da, mă caracterizează. (Zâmbeşte)
- Când și cum ți-ai descoperit vocația muzicală?
- Eram copil și îmi plăcea să cânt fie din gură, fie la muzicuță. A fost de ajuns ca unii să observe că eram predispus la ce a urmat. De la vârsta de 5 ani cântam cu părinții. De multe ori, ei erau nemulțumiți pentru că evitam să interpretez. Păi, vorba aceea, să fie când vreau eu, nu când vrei matale!...
„Scriu cu Jaws, un program al italienilor”
- Ești un artist celebru, dar ai întâmpinat greutăți din pricina problemelor de vedere. Cum ai răzbit?
- Cred că am reușit prin a încerca, pe cât mi-a fost posibil, să escamotez situațiile, să merg pe ideea că orice s-ar întâmpla, trebuie să urc muntele mai departe, să iau în considerație doar ce se poate face util și bun cu mine și pentru mine. Câțiva ani, am lucrat și ca profesor. Ei bine, dacă în ceea ce mă privește, uneori nu știam ce să fac, pentru alții eram nevoit să știu. Și da, aranjam lucrurile ca să iasă totul perfect!
- În perioada 1960-1968 ai făcut gimnaziul la Școala pentru Orbi din Cluj-Napoca. Ce și cum se face la o asemenea instituție?
- De fapt, am stat acolo din ’59 până în ’72, pentru că la Cluj am făcut și liceul. Practic, la o asemenea școală se învață baza alfabetului Braille, care acum nu mai e la modă. Și scrierea Klein, bazată pe litere făcute din ace. Pe o foaie groasă, apăsai cu acul și acele litere rămâneau imprimate pe partea cealaltă a hârtiei. Mai exista scrierea Humbold. Aveam niște plăci, pe care scriam cu punctatorul. Acum folosim mașina de scris numită Picht. Chiar și eu am o mașină de scris de acest gen, dar pe care o folosesc rar, pentru că, din fericire, există computerul.
- Într-adevăr, când am discutat prima oară, mi-ai spus că lucrezi la computer. Deci... se poate!
- Da! Există un program numit Jaws. Eu folosesc programul destinat italienilor, ale noastre nu sunt, încă, perfecționate. În momentul în care apăs litera „r”, să zicem, programul pronunță litera. Programul se găsește și în versiunile engleză, portugheză sau finlandeză.
„Dr. Olteanu mi-a spus că sufăr de atropie optică și că nu se mai poate face nimic”
- Medicina românească a progresat în domeniul oftalmologiei?
- Sincer, nu știu. Ultima oară când am vrut să rezolv o problemă se întâmpla în anii ’80. Am mers la Spitalul Militar, la profesorul Olteanu. Am fost prezentat de un medic ca fiind un caz special, Olteanu a spus că sufăr de atropie optică și că nu se poate face absolut nimic. De atunci, nu am mai încercat... (Râde trist)
- Să schimbăm puțin macazul. În cadrul UE, România este un „caz social”?
- Consider că fiecare țară poate însemna un caz social, dar numai că, la noi, lucrurile nu prea sunt ținute în frâu. Alții le păstrează un pic „mai” secrete, nu bat toba. Deși pare utopic, cred că ar trebui să fim mai atenți cu noi înșine, să fim mai atenți la ce spunem, cum și cui, ca să nu creăm animozități. În anumite privințe, ne lăsăm descoperiți și nu știu dacă e sănătos...
„Sunt împreună cu soţia mea încă din liceu“
- Primul hit, „Eternitate” a fost rodul colaborării cu George Grigoriu. Ce amintiri îți trezește acea perioadă?
- Cântecul a fost scris de George Grigoriu, pe versurile fratelui său, Angel Grigoriu, în colaborare cu Romeo Iorgulescu. Grigoriu mi-a transmis prin Stela Enache că, dacă intru la facultate, vom lucra. Am alcătuit un tandem, împreună cu George, pentru că am făcut multe piese împreună. Cântecul a fost difuzat la radio la 2 ianuarie 1973. Eu tocmai devenisem student și era o atmosferă foarte plăcută. George Grigoriu își respecta colaboratorii și nu doar atât. Nu se tocmea. Mă întreba: „Măi, Georgică, vrei un Martinică?”... Când l-am vizitat prima oară, i-am adus o sticlă cu whiskey românesc, bunuț. „Veritas” se numea. M-a întrebat: „Ce să fac cu asta, Georgică, să ți-o dau în cap?”. I-am răspuns: „Mai bine o dați pe gât!”.
„Am cântat în franceză, în engleză și în italiană”
- Ai fost profesor de limba franceză. Te-a tentat să cânți și în alte limbi, decât în română?
- Păi am cântat în franceză, în engleză și în italiană, atunci când am putut fi sigur de text. Surpriza plăcută, dar și chinuitoare în același timp, s-a produs când cineva a spus că vorbesc excepțional limba engleză. Numai că eu știam doar vreo 20 de cuvinte, în rest m-a ajutat urechea... Am dat impresia că sunt adevărat barosan!
- Cum înveți versurile cântecelor și cum memorează, în general, artiștii textele melodiilor?
- Dacă discutăm despre lucrări în limba română, e simplu. De exemplu, doamna Margareta Pâslaru mi-a trimis un text, pe care, împreună cu soția mea, l-am scris în Braille și când am imprimat cântecul, am pus mâna pe text și l-am înregistrat. L-am interpretat împreună cu Margareta și cu Angela Gheorghiu. În privința concertelor, există texte pe care, odată învățate, nu le mai poți uita. Din păcate, nu mi se mai întâmplă să scot un album și să cânt imediat piesele noi. Ultimul meu disc a fost o compilație.
- Cum te definești, ca om?
- Nu văd la mine nimic în plus, față de alte persoane, chiar dacă unii spun că am făcut ceva în viață. Pe cât mi-a fost posibil, m-am străduit să nu uit de unde am plecat și unde vreau să ajung... Încerc să mă cunosc atât de bine pe mine însumi, încât să nu mă obișnuiesc cu lucruri nelalocul lor și să nu-i pun nici pe alții în situații delicate.
- Hitul „Ordinea de zi” „rupe” și astăzi. Care este povestea lui?
- Într-o zi, am mers la redacția revistei „Flacăra”. Lucram la o piesă și am vrut să-i arăt versurile lui Adrian Păunescu. El a zis: „Lasă, îți fac eu alte versuri!...”. Și mi le-a croşetat. Apoi, a sunat imediat la Nicu Ceaușescu, nu ca să ceară aprobare, ci să-i spună ce piesă extraordinară am făcut. Erau prieteni buni. Din câte am înțeles, Păunescu era acceptat și de Nicolae Ceaușescu, deși lui nu-i convenea mereu poetul, că mai sărea și calul...
Hrușcă l-a uitat la hotel, pe Litoral!
- Te rog, povestește-mi o întâmplare inedită din timpul Cenaclului Flacăra...
- Țin minte una, puțin ciudată. Acum mă amuză, dar la vremea respectivă a fost o situație greu de suportat. S-a petrecut la Constanța, unde soția mea și o familie de prieteni s-au dus la Delfinariu. Georgeta, nevastă-mea, l-a rugat pe Ștefan Hrușcă să mă ajute să ajung la mașină, dar el s-a luat cu altele. Eu nu puteam să merg acolo, dacă nu era nimeni să mă sprijine. Când s-au întors, m-au găsit prăpădit, în cameră. Am un prieten, preot, care avea mașină și care a parcurs distanța dintre Eforie Nord și Mangalia, într-un sfert de oră, ca eu să nu întârzii la Delfinariu. Te simţi un pic uitat în situaţii de-astea... Observă, te rog, că atunci când am vorbit despre Ștefan, nu am spus că s-a purtat urât. Este și va rămâne unul dintre marii mei prieteni!
- Cum trebuie perceput, astăzi, Adrian Păunescu?
- E greu să-l mai percepi de acum, dacă nu-i cunoști opera. Iar dacă i-o cunoști, trebuie să o știi în amănunt, ca să nu fii tentat să faci comentarii, cu sau fără rost. Opera sa este completă, dar și sinuoasă. Lucrurile bune alternează cu altele mai rele. Dar... suntem oameni, cu toții...
Când Cabinetul 2 intră pe fir e jale...
- Ai fost cenzurat?
- Poate că da, într-o anumită măsură. Când George Grigoriu a dorit să meargă cu mine la Festivalul „Gondola de Aur” de la Veneția, primul loc la care a apelat a fost Cabinetul 2. Adică la Elena Ceaușescu. Și când i s-a spus, ea a zis necruţător: „Hai, dom’le, lasă-mă în pace!”.
- Securitatea ți-a făcut dosar de urmărire, ca în cazul altor membri ai Cenaclului?
- Nu știu, dar sub nicio formă nu m-ar mira. Pe când eram profesor, directoarea mea era căsătorită cu șeful Tribunalului din Pătârlagele. Odată, a venit cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, mânios că o deranjasem pe nevastă-sa. Nu am vrut s-o supăr, dar eram obligat. Trebuia să plec undeva și era normal să-i cer voie. Până la urmă, s-a rezolvat. Eu sunt un om care mai trece peste lucruri neplăcute. Dacă nu procedezi așa, înnebunești...
- Cum ți-ai cunoscut soția?
- Se întâmpla în primăvara lui 1968. Soţia era elevă la Buzău, tot la școala de nevăzători, deși ea vede bine, nu are probleme. Georgeta a trecut, ca și mine, examenul la liceu. Făcuse cele 9 clase, pentru că, pe vremea aia, se făceau 9 clase, în loc de 8. Apoi, urmau 4 ani de liceu. Per total 13 clase. Ea a nimerit în clasa la care învățam eu. Încet, încet, am convins-o. Știi cum e cu fata care nu vrea de prima dată... La un moment dat, a zis că, bun sau rău, cum sunt, tot cu mine îi e mai bine. Practic, suntem împreună încă din liceu. E drept, în primii doi ani, eram un pic mai distanți. Deh, nu ne lăsau „tovarășii” profesori, de parcă trebuia să știe ei ce facem noi... (Râde)
- Cum se simte soția ta după ce anul trecut a avut anumite probleme de sănătate?
- Prin 2010, mergeam cu trenul, de la Cluj, la Ploiești. Pe la Ocna Mureș, Geta s-a ridicat din pat, a vrut să facă o manevră, iar trenul a aruncat-o. Și-a rupt piciorul și s-a chinuit două luni. A fost foarte greu. Un an întreg a mers, de la Ploiești la Cluj, la controale. Acum se simte bine, cât de cât, dar tot mai are dureri. În rest, e sănătoasă!
„Gigi Becali m-a ajutat enorm!”
- Pe lângă soție și cei apropiați, cine te-a mai sprijinit?
- Gigi Becali m-a ajutat enorm! Nici nu vreau să spun cu ce!
- Ce reprezintă familia?
- Mult sprijin, iar pe de altă parte, plăcerea de a fi, în majoritatea timpului, împreună cu soția mea. În privința copiilor, lucrurile sunt mai complicate, pentru că ei locuiesc în Spania și vin mai rar.
- Acum doi ani, ai declarat că ești trist din pricina faptului că nu ai fost vizitat de copii, de Sărbători. Lucrurile s-au schimbat?
- Aici e o confuzie care trebuie lămurită. Nu am spus că i-aș condamna pentru că nu au trecut să mă vadă. Pur și simplu, mă gândeam că nu au putut veni. Nu-i așa ușor să vii din Spania. Am fost și noi la ei, iar acum, peste o săptămână, o așteptăm pe fiica mea, Luminița, să ajungă aici, la Bucureşti, împreună cu cei doi nepoţi.
Colaborare cu „scântei” cu Marius Moga și HI-Q
- Piesa de succes „Mai avem nevoie și de iarbă” a născut interpretări. Este un cântec aluziv?...
- Poezia cu pricina a fost citită, pentru prima oară, la Cenaclul Flacăra. Este scrisă de Ioan Cosmei, un poet de origine ucraineană, care nu mai trăiește. Mi-a plăcut mult, când a fost citită. La început, se numea „Cântec de dragoste pentru sănătatea ierbii”. După aceea, cei de la trupa Unu au discutat cu Marius Moga și cu cei de la HI-Q și a ieșit acest „Cântec pentru sănătatea ierbii”. Am înțeles că în clip apare o persoană de culoare, care nu știu ce face, și că peste tot era asfalt. Nu prea înțeleg eu chestiile astea, dacă nu le văd... În schimb, băieților despre care vorbeam nu le-a convenit, pentru că voiau să spună că ei au compus, de fapt, piesa. Păi cum ați compus-o voi, când eu am scris-o, în 1984, nu în 2003?! Cântecul a fost inclus pe albumul „Ordinea de zi”, apărut încă din 1984... Ca să-ți răspund, la origine nu a fost un mesaj aluziv. Sigur, unii au zis că „mai avem nevoie și de iarbă, de fumat”... Îmi amintesc că, la un moment dat, am avut o emisiune cu psihologul Cristian Andrei și era pe acolo unu’ care mirosea insuportabil a tutun, d’ăla, nenorocit... Ziceam, „de unde i-au adus pe ăștia, domnule?”...
„Socaciu și-a lăsat chitara la mine, dar nu știu cât am pus mâna pe ea”
- Din 2012, de la „Viața-i de vină”, piesă pe care ai lansat-o împreună cu Shift, nu ai mai „lovit” pe piața muzicală. Care este motivul?
- Să fiu sincer, pentru că nu sunt un instrumentist foarte bun, între timp nu m-a mai inspirat nimic, în mod special. Mi-a dispărut acea stare de emulație. Spre exemplu, Victor Socaciu și-a lăsat chitara la mine de mai bine de un an, dar nu știu dacă am pus mâna pe ea mai mult de vreo două ori. Nu mai am chef!
- Așadar, în prezent nu lucrezi la niciun proiect?
- Deocamdată, nu. Sper ca, după 1 ianuarie, să încerc din nou să creez. Nu vreau să sune ca și când aș spune „da”. Mai bine afirm că „o să încerc”.
- Ca om și ca artist, ești un miracol! Mulți oameni cedează din pricini mult mai mici. Ce înseamnă să fii „bărbat”?
- Mărturisesc că nu știu ce ți-aș putea răspunde. Cred că un bărbat adevărat este acela care nu se dezice de el însuși. Cel care își respectă condiția de a fi bărbat. Respectându-te ca bărbat, înseamnă să-ți asumi condiția fără să fi nici violent, dar nici prea bleg. Să te comporți firesc într-o societate, cât de cât normală...
Mihaela Runceanu. O prietenie „ruptă” tragic cu „răsfăţata”
- Puțini știu, dar ai avut o relație de prietenie și de colaborare cu regretata Mihaela Runceanu. Te rog, poți rememora acea perioadă?
- La vremea aceea, Mihaela era un pic răsfățată. De fapt, așa se considera ea. Mie nu-mi plăceau lucrurile astea. E drept, am avut și niște „jocuri de cuvinte”, nu foarte plăcute, unul față de celălalt... Însă, am rămas prieteni, iar când i s-a întâmplat nenorocirea din 1989, am suferit enorm. Timp de o săptămână, n-am putut să fac nimic. Nu mă gândesc la ce a fost rău. Nu poți simți nimic urât pentru un om care s-a prăpădit într-un asemenea mod...
- Alți prieteni?
- Oh, am lucrat cu Ionel Tudor și cu fiul său, Andrei, cu Horia Moculescu, un om care a fost mereu alături de mine, și cu regretatul George Țărnea, un poet minunat... care, din câte știu, te-a sprijinit și pe tine...
- De unde vine puterea ta?
- Nu prea știu ce să-ți răspund. Pot spune că forța mea vine din faptul că vreau ca, atât cât exist, să nu exist degeaba! Uite, că întrebai... Mi s-a mai difuzat o piesă pe care am cântat-o cu Mihaela Runceanu, am mai apărut la Antena 3 într-o emisiune filmată la noi în curte și aștept ca, la 13 decembrie, să particip, la TVR 2, la un alt show, intitulat „România mea”.
- Cum îți place să-ți petreci timpul liber?
- Muzică, muzică și iar muzică... Din păcate, am omis să mai ascult cărți. Îmi pare rău s-o spun, dar am cam lăsat deoparte chestia asta. Dar atunci când plecăm în concediu, mereu iau playerul cu mine. Aveam „România pitorească”, de Alexandru Vlahuță, pe care am citit-o, și mai am de parcurs câteva romane.
Despre doi Ioni: Raţiu şi Iliescu
- Te-a tentat politica?
- Nu fac politică. M-a tentat, dar, ca orice minune, a ținut trei zile.
- Există democrația spiritului?
- Cred că ar fi foarte bine să existe, dar, din păcate, tuturor ne place să pronunțăm cuvântul „eu” și atunci, dintr-o dată, democrația este exclusă. Pe vremuri, am auzit cum Ion Rațiu i-a spus lui Iliescu: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge, ca să aveți dreptul să nu fiți de acord cu mine!”. Genial...
- Ce ar trebui să știm, în plus, despre tine?
- Cred că lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l cunoască lumea este că îmi iubesc foarte mult copiii și nepoții, chiar dacă nu sunt mereu lângă mine. Dar îmi sunt mereu alături, în special fiica mea. Băiatul are o situație mai complicată, lucrează în construcții și acolo mereu sunt probleme.
- Ești un om împlinit?
- Categoric, da! Din fericire, am mai slăbit (râde), așa că nu mai sunt chiar așa de împlinit. Am ajuns mai „desplinit”...
- Dacă ar fi să-ți adresezi singur o întrebare, care ar fi aceea și care este răspunsul?
- M-aș întreba ce caut pe lumea asta? Răspunsul ar fi că îl simt mereu aproape pe Dumnezeu. Dar dacă toate astea nu vin din suflet și din condiția clară că totul trebuie să fie adevărat, nu poți fi sincer cu tine. Pe Dumnezeu nu ai cum să nu-l iubești. Ar fi o făcătură. Sunt unii care spun „și Dumnezeu, ăsta...”. Păi Dumnezeu ne-a dat viață și ne suportă așa cum suntem. Mă gândesc că prima poruncă, din cele zece, ale Domnului Iisus Hristos a fost „Să-L iubești pe Dumnezeul tău, ca pe tine însuți”. Aș adăuga, din tot sufletul și din toată inima!
„Ordinea de zi“... l-a făcut celebru
George Nicolescu s-a născut la 12 martie 1950, la Ploiești și are trei surori. A învățat la București și la Cluj și a debutat în anul 1970, când a câștigat și Premiul I la Festivalul „Tinerețe pe portativ”. Doi ani mai târziu, a fost admis la Facultatea de Flologie a Universității din București, la limbi romanice, secțiunea română-franceză. În perioada 1977-1985, a predat limba franceză la Liceul Special pentru Deficienți de vedere din Buzău. Cea mai importantă parte a carierei sale a fost legată de „Cenaclul Flacăra”, unde a devenit celebru cu piesa „Ordinea de zi”. Ulterior, a devenit solist vocal la Casa Tineretului din Buzău, iar după decembrie 1989 a fost solist în trupa „Optimiștii”. În anul 2002, a revenit în topuri cu hitul „Cântec pentru sănătatea ierbii”. În decembrie 2007, a apărut albumul „Muzică ușoară... lăutărească”, în care a interpretat piese din repertoriul artiștilor Corina Chiriac, Gabriel Dorobanțu, Dan Spătaru și Mirabela Dauer, în stil lăutăresc. Discografia sa cuprinde producțiile de succes „Și cântau mandolinele” (1974), „Ordinea de zi” (1984), „Prefă-te inimă în stea” (1989), Unu feat. George Nicolescu - „Mai avem nevoie și de iarbă” (2002), „Muzică ușoară... lăutărească” (2007), Shift feat. George Nicolescu - „Viața-i de vină” (2012) și „Cântec de dragoste” (2016), preluat de Fuego.
Gil Dobrică l-a introdus în fenomenul „Flacăra“
- Cum ai ajuns să cânți în Cenaclul Flacăra?
- Un rol important l-a avut prietenul meu Gil Dobrică, pe care l-am prețuit enorm. Datorită lui am ajuns la Flacăra, nu s-a lăsat până nu m-a văzut la Cenaclu. Tuturor le spunea numai lucruri frumoase despre mine. Culmea, la spectacolele Cenaclului, cu Gil mă vedeam destul de rar, pentru că venea doar când putea. Altfel, ne întâlneam deseori. Cu Victor Socaciu m-am văzut acolo încă de la început și am rămas prieteni până în ziua de azi. Și cu Hrușcă, la fel. Am fost la el acasă, în Canada, acum patru-cinci ani. Auzise că sunt acolo și m-a chemat la Toronto. Am stat două zile împreună, timp în care am cântat și ne-am distrat. Spre exemplu, eu am cântat o piesă a lui, care îmi place foarte mult, „Raza cerului senin”, pe versurile lui Horia Bădescu, un argeșean care a fost directorul Teatrului din Cluj. Ultima oară m-am văzut cu Hrușcă anul trecut, pe 3 noiembrie, când a fost spectacolul realizat de Andrei Păunescu, în memoria tatălui său.
Dan Spătaru: „Să nu ne despărţim!“
- Cum l-ai cunoscut pe Dan Spătaru?
- Eram elev, prin 1967. Dan Spătaru și alți artiști mari, precum Sergiu Cioiu, Gigi Marga și Horia Ropcea, un acordeonist excepțional care făcuse saltul la orgă, au venit să cânte la Cluj. Am rugat o educatoare, o tipă mai înfiptă, să ne ducă și pe noi la spectacol, pentru că sala de concert era apropiată de școală. Acolo, am spus că îmi doresc enorm să cânt alături de Dan Spătaru, iar el a fost de acord. Am cântat piesa „Mi-ai furat inima” scrisă de Temistocle Popa. Spectacolul a fost dat special pentru școala noastră, iar pe mine, acea experiență m-a pregătit pentru ce aveam să devin. Unde mai pui că, înainte de asta, un coleg mi-a dat un disc al lui Dan Spătaru, cu patru piese, și m-a rugat să-i obțin un autograf. Dan a scris „Să nu ne despărțim” și când i-am returnat discul, prietenul meu a spus: „Ăsta nu e pentru mine, nu mai poate fi al meu...”.