de Simona Lazăr şi Valentin Țigău
„Doamne, ler Domnului Doamne/ Ia ieşiţi boieri afară// Doamne, ler Domnului Doamne/ De vedeţi ce să coboară.// Să scoboară două flori,/ Da’ nu-s flori că-s frăţiori,/ Da’ îi Ion şi Văsălie,/ Să întorc de la robie.// Maică-sa când îi vedea/ Caii-n grajd ea îi băga/ Vïn roşu să be’ le da.” Cu o colindă din Ardeal ne scoborâm și noi azi pe la casele dumneavoastră, cele cu gutui de lumină-n ferești. Și ceata noastră de colindători condusă-i de cel mai bun dintre noi, nimeni altul decât colosalul interpret al cântecului popular transilvan, Ioan Bocșa. E cunoscut în țară și în străinătate în primul rând datorită activității sale de interpret de muzică populară românească, în special din Transilvania cea unită cu Țara la 1 decembrie 1918. De altfel, artistul își trage obârșia dintr-un sat din apropiere de Alba Iulia, Oarda, iar acest fapt îl va legitima să spună că „la Alba Iulia bate cel mai puternic inima mea de român”. „Pentru mine, adăuga el, patriotismul e ca și religia”, dovedind, de-a lungul carierei, un atașament firesc și neobosit pentru marile valori naționale. În interviul pe care l-am luat maestrului în casa sa de pe Strada Frăguței, dintr-o poieniță de la marginea Clujului, am vorbit deopotrivă despre identitate românească și colind, despre patrimoniu tradițional și patriotism. „Patrimoniul tradițional imaterial românesc în general și muzica tradițională românească în principal sunt elementele determinante, esențiale ale identității noastre naționale. Identitatea trebuie descoperită, apărată și în primul rând trebuie afirmată. Asumarea identității este o dovadă certă de patriotism. Cred că prima condiție pentru a putea spune că ești patriot este asumarea necondiționată a apartenenței. Eu sunt mândru că sunt român!”.
„«Acasă» înseamnă satul meu de lângă Alba Iulia”
- Maestre, ne pregătim să întâmpinăm Nașterea Domnului și tradiția cere ca românul să sărbătorească acasă, cu ai săi, Crăciunul. Unde e, pentru dumneavoastră, locul pe care îl numiți „acasă”?
- M-am stabilit la Cluj de 25 de ani, mă simt acasă și aici, dar instinctiv, când folosesc termenul „acasă”, mă gândesc la satul meu de lângă Alba Iulia. Mi-am petrecut copilăria într-o perioadă nu prea fericită pentru România, cu toate că, fiind copil, nu realizam presiunea politică a vremii; copilăria rămâne copilărie, cu bucuriile ei, cu micile întâmplări... Când ești copil, ai un univers aparte care parcă te protejează de rele... nimic nu te poate atinge cât timp mama, tata, frații și toți cei dragi sunt în jurul tău. M-am născut în 1947 și primii 20 de ani au fost grei din punct de vedere economic. Dar am primit căldura și protecția celor din jur, de aceea n-am suferit. Copilăria, tinerețea sunt frumoase, indiferent de condițiile din jur.
- Am vrea să ne povestiți ceva despre satul dumneavoastră din Alba.
- M-am născut la Oarda, localitate așezată la confluența râurilor Sebeș și Mureș. E un motiv de mare mândrie faptul că am copilărit la 2 kilometri de casa lui Blaga din Lancrăm. Sunt consătean cu regretatul scriitor Ion Lăncrănjan, deci aș putea spune că e un loc binecuvântat de Dumnezeu. Am o grămadă de amintiri despre sat. De fapt, am copilărit la 3 kilometri de râul Sebeș, în sus, unde este casa părintească a mamei mele. Nu mi-am cunoscut bunicii, în schimb fratele mamei mele avea, în acea perioadă întunecată, o gospodărie foarte mare, cu de toate, lucra foarte mult, dar și știa să trăiască. Pentru că n-a vrut să se înscrie în colectiv, l-au persecutat și într-o noapte i-au arat grădina semănată. Până atunci, nu-l văzusem niciodată cu lacrimi în ochi. După două zile, l-au găsit în genunchi, în grajd, cu un braț de fân să dea la vite... făcuse infarct! Dar nu vreau să vorbim acum despre zile întunecate, ci despre cele pline de lumină. Acolo unde am copilărit... era Raiul! Copilăria mea a fost foarte fericită. Recent, am contribuit la lansarea unui poem cinematografic „Suflet românesc. Atunci și acum” în care încercăm să găsim legături între poezia lui Blaga și tradițiile satului românesc. Mărturiseam, printre altele, că tatăl meu îmi spunea: „Dincolo de râu, la 2 kilometri s-a născut un mare om”. Se referea la Blaga. „Ăstora de acum” - el comuniștilor nu le spunea niciodată pe nume „nu le place să vorbim despre el, dar tu trebuie să știi”. Tatăl meu a fost învățător, dar m-a crescut cu mare prudență, ca să mă ferească de necazurile pe care aș fi putut să le am din cauza unei atitudini, dar pe de altă parte povesteam destul de des în pivniță și ăsta era termenul: „Tu trebuie să știi”. Noi suntem memoria lor, precum copiii noștri sunt memoria noastră prelungită.
„Nu pot să despart satul de biserică”
- Blaga spunea că veșnicia s-a născut la sat. Asta înseamnă că satul românesc este o garanție morală a națiunii noastre.
- În satul românesc s-au păstrat și se păstrează cutume care rânduiesc bunul mers al vieții, buna creștere; pentru mine, asta înseamnă că satul românesc este o garanție împotriva dezrădăcinării, desființării și mutării - agresiuni ale civilizației și civilizării. Cu toate aceste agresiuni, satul și-a păstrat stabilitatea. Cred că și la asta s-o fi gândit Blaga. Sigur satul a salvat țara, și nu intru în detalii istorice, dar au fost momente când satul a salvat țara la propriu, prin sângele vărsat, prin contribuția economică (rezolvarea flagelului foametei), refugiul la sat și ultima speranță acolo erau. În mintea mea, nu pot să despart satul de biserică. Când te duci într-un sat tradițional, elementul în jurul căruia gravitează viața este biserica, cea care a contribuit ca satul să rămână unul dintre cele mai stabile repere. Paralela pe care am făcut-o noi în filmul despre care vă spuneam, între Blaga și satul românesc, s-a bazat pe faptul că în poezia lui Blaga tema principală este relația Eului cu Universul. Noi am redus această problematică la relația țăranului cu acea comunitate în care trăiește, cu principalele praguri și evenimente ale vieții rurale - naștere, căsătorie, cătănie, muncă, moarte, sărbători etc. -, toate însoțite din punct de vedere spiritual de cântec. Toate popoarele au folclor. Românii au o mare bogăție spirituală. Muzica tradițională românească este element esențial al identității noastre naționale. Amprenta noastră. Dacă n-am vorbi și ne-am întâlni undeva la capătul lumii, ne-am putea recunoaște.
„Nu mă consider mare artist, ci un om implicat și cu sufletul în palmă”
- V-ați născut în decembrie, în Postul Crăciunului. Și ați fost dăruit cu acest glas minunat. Când se nasc oameni dăruiți, cu har, se poate spune că se întâmplă... un miracol?
- Nu i-aș spune miracol, pentru că în evoluția mea nu există un declic în urma căruia să mă fi trezit mare artist. Nici nu mă consider mare artist, ci un interpret implicat și cu sufletul în palmă. Evoluția a fost firească. M-am născut auzind cântec în jurul meu - tata cânta foarte frumos, mama cânta bine, am trăit în sat unde se întâmplau foarte multe lucruri însoțite de muzică, am avut șansa după liceu să fac o școală serioasă de muzică, Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj, și nu m-am îndepărtat niciodată de folclor.
- Nici măcar atunci când ați ales tema lucrării dumneavoastră de doctorat... pentru că sunteți doctor în muzică...
- Am avut șansa unui îndrumător de doctorat extraordinar, doamna prof. Ileana Szenik, și ea m-a convins că pot face și cercetare. Eu atunci aveam concerte, eram pe val și îi spuneam: „Doamnă, eu nu sunt un cercetător”. Ea însă, cu ochii ei albaștri de oțel (azi e nonagenară), mi-a replicat: „Dacă n-ai mai cânta și n-ai mai avea concerte, ai fi foarte... cercetător!... Deoarece vezi lucruri pe care alții nu le văd”. Cu teza de doctorat am învățat să merg în picioare în domeniul cercetării și mi-a deschis apetitul pentru o curiozitate, pe care o am în toate domeniile. Pe lângă alte cercetări pe care le-am făcut - în Sălaj și în Apuseni, pe Valea Arieșului - toate încheiate cu editarea unor volume, cea mai importantă carte pe care am făcut-o cu doamna prof. Ileana Szenik este „Colinda în Transilvania. Catalog tipologic muzical”. Am lucrat 11 ani, am adunat tot ce am găsit de la 1900 încoace, începând cu Bela Bartok și alții, am catalogat peste 7.500 de colinde din Transilvania. O asemenea bogăție nu are nimeni. Ne mândrim și cu faptul că din cele 7.500, 2.500 le-am cules personal, împreună cu studenții, pe teren.
„În unele localități colindatul se menține și se desfășoară după cutume de acum sute de ani”
- Suntem, în 2018, în anul Centenarului Marii Uniri. Luna aceasta, decembrie, a început sub semnul Centenarului și se va încheia sub semnul Crăciunului... Am vrea, înainte de a vorbi mai departe despre colinda românească, să punem în valoare un alt cuvânt: patriotism.
- Nu cred ca sunt cuvinte mai încărcate de patriotism decât: dor, drag, mândră, frunză, mamă... aș putea enumera o mare parte din dicționarul românesc. Patriotism. El pornește în primul rând de la dragostea față de mamă și de tată. El își lărgește cercul ieșind din copilărie. Apoi: frați, rude, familie, soție, copii. Patriotismul înseamnă dragoste de glie? Da, dar cred că se referă mai mult la ceea ce este SUB glia strămoșească. Patriotism înseamnă să-ți asumi apartenența indiferent de perioadă - fericită sau nefericită - pentru nația noastră, indiferent de conjunctura în care te afli, de raportul tău cu Puterea. Dar să ne uităm la cei din jur care nu se sfiesc să-l afirme - de la americani până la vecinii de graniță - și cred că patriotismul pornește de la asumarea necondiționată a apartenenței.
- Să revenim la tradiții. Ce reprezintă colinda? Ce e Crăciunul?
- Crăciunul, vrând-nevrând, îți impune o anumită atitudine. Sunt lucruri amestecate în cadrul acestei sărbători - din punct de vedere emoțional, al belșugului, social, al întâlnirilor, al bucuriei, dar toate acestea dacă nu au esență religioasă... colinda are origini precreștine, dar tot ce se întâmplă este dominat de ideea Nașterii Domnului. Ce îmi amintesc din perioada copilăriei despre noaptea Crăciunului este că ne luau părinții și mergeam la câteva rude. Colindam la fereastră. Era un ger cumplit, era zăpadă foarte mare și auzeam colindând, tot așa, grupuri de oameni, la diferite case. Și se suprapuneau colindele, și era o altfel de magie! Imaginea aceasta nu mi-o pot șterge din memorie. Am avut, în schimb, șansa să mă ocup o jumătate de viață de colinda tradițională din Transilvania, să intru în legătură cu sute de oameni în vârstă, la care am găsit nu colinde, ci minuni. Colinda românească este un univers de o frumusețe uluitoare și de o complexitate uluitoare. Am avut șansa să cercetez localități în care colindatul se menține și se desfășoară după cutume de acum sute de ani. Încă sunt localități în care acest gen este activ și practicat după reguli străvechi.
„Cetele de colindători din România au fost incluse în patrimoniul UNESCO”
- Se mai colindă ca „altădată” în România? Iată, vedem cetele de colindători care împânzesc orașele și, parcă, funcțiile acelea inițiale, de ritual, s-au disipat... Pierdem, odată cu trecerea anilor, spiritul Crăciunului străvechi? Pierdem formele curate ale colindei?
- Cetele de colindători din România și Republica Moldova au fost incluse în patrimoniul imaterial UNESCO, fapt care reprezintă o recunoaștere la nivel mondial a acestei valori spirituale extraordinare. Pe de altă parte, colinda, în majoritatea localităților rurale, dar mai ales în cele urbane, și-a pierdut funcția inițială, de urare, de asigurare a bunului mers al tuturor lucrurilor care se vor întâmpla în viitor. Colinda, se știe, are funcție apotropaică de protecție împotriva forțelor ostile sau ale răului. Este normal ca, pierzându-și funcția principală, în colinde să primeze o altă funcție, cea distractivă, fiind prilej de întâlnire, de petrecere. Acestea mi se pare că sunt lucruri superficiale, dar colinda există. Nici în scenă nu-și păstrează funcția rituală inițială, dar noi, aducând-o în scenă, îi oferim o nouă șansă la viață. Colindătorii din scenă au bucuria colindatului și cei din sală bucuria primirii colindătorilor. Deci o parte din ritual, modernizată, se păstrează. Noi culegem colinde de la oameni în vârstă și poate să vi se pară neverosimil ce vă spun, dar sunt sute de colinde pe care cei sub 70 de ani nu le-au auzit niciodată, dar le recunosc, într-un fel, ei simt că le aparțin, că ne aparțin. Pentru că le avem în genă, în structura noastră sufletească. Și atunci, le receptează mai ușor. Nicio nație nu are așa o bogăție și o complexitate de colinde.
- Există ceva neobișnuit, ceva care v-a frapat, în explorările dumneavoastră în satul românesc, în căutarea colindelor străvechi?
- În comuna Almașul Mare, într-o singură localitate, am întâlnit 60 de colinde pe care nu le-am mai auzit nicăieri, ceea ce este uluitor. Într-o comună din Munții Apuseni, am întâlnit două colinde de drum. Ce sunt astea? Colinde care se cântă pe drumul către casa gazdelor. Zici că vin din preistorie, au un refren tipic moțesc. Că am eu o vorbă: „Parcă-i împlântată-n pământ colinda asta și rezonează de acolo”. Căutând colinde, am întâlnit minuni, în sensul bun și propriu al cuvântului.
„De Crăciun, am primit şi 200 de colindători. Am avut şi 80 de oameni deodată în casă, pe lângă noi, gazdele“
- Ce veți face de Crăciun?
- Acum sunt acasă, pe Strada Frăguței. A nins vreo 10 centimetri buni și ninge în continuare aici, în pădure. De Crăciun, în fiecare an, mergem la casa părintească, unde ne întâlnim cu fratele, cu sora, cu copiii și cu nepoții, cu rudele apropiate, cu vecinii. Așteptăm colindători până la ora 12:00, este o cutumă. Am primit și 200 de colindători, de Crăciun. Și-am avut și 80 de oameni deodată în casă, pe lângă noi, gazdele. Crăciunul e un miracol repetabil. La 12:00 noaptea, împreună cu copiii, frații, familia, fiecare la vârsta lui, mergem și noi la colindat, la trei-patru prieteni. De fiecare dată, cântăm colinde adevărate tradiționale.
- Un gând pentru români, în prag de Sărbători?
- Doresc tuturor românilor din țară și dinafară ceea ce le doresc copiilor mei: să fiți fericiți, să fiți împliniți, să fiți uniți, să fiți mândri de faptul că sunteți români! Avem multe lucruri cu care ne putem mândri, iar pe celelalte să nu le ignorăm, să încercăm să le ameliorăm, dacă nu le putem îndrepta. La Mulți Ani!
„Identitatea nu e un dat pe vecie, ea trebuie descoperită, afirmată şi, implicit, apărată“
- Sunteţi și conducătorul Ansamblului Icoane, în care sunt incluși studenți și absolvenți de Conservator. Mulți dintre ei sunt foști studenți de-ai dumneavoastră, fiind și profesor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca…
- Da. E un ansamblu mobil - în fiecare an pleacă unii și vin alții, novicii, cum le spunem. Le spun, îi previn pe cei noi: colindatul nu înseamnă cântat! Într-un colind chiar se spune: „În sara asta nu să cântă/ În sara asta să colindă!”. Deci, țăranul român nu percepea colinda ca și cântat. Colindatul presupune o stare.
- În 1996, aţi înființat Fundația TerrArmonia, al cărui scop principal este salvarea, păstrarea și promovarea identității noastre naționale.
- Multă lume se întreabă ce nevoie avem noi de asta când suntem aici de 2000 de ani? Am convingerea că nu doar națiunile minoritare au nevoie de păstrarea și de afirmarea identității, ci și națiunile mari. Identitatea nu e un dat pe vecie, ea trebuie descoperită, afirmată și, implicit, apărată.