de Claudia Stan
„Dimineaţa duceam bivolii la păscut”
Pentru mulţi dintre noi, copilăria a fost o perioadă frumoasă, fără griji şi prea multe responsabilităţi, cu năzbâtii şi cu parfumul vacanţelor de vară petrecute la bunici. Însă, pentru ardeleanca noastră a fost un răstimp de maturizare vremelnică. „Nu aş putea să spun că am avut copilărie. Viaţa mea a fost grea de la începuturi. M-am născut şi am crescut în satul Bucium, din judeţul Sălaj, o vatră folclorică şi istorică extraordinară. Eram mulţi copii în sat, dar la vremea aceea viaţa era foarte grea. De la 4-5 ani eram folosiţi de părinţii noştri pentru toate muncile, la început pentru cele uşoare şi apoi pentru altele mai grele. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la 6:00 ca să merg cu bivolii la păscut şi eram singura fetiţă care îi călărea şi căreia nu îi era teamă. Erau foarte mulţi bivoli ce împungeau aşa cum vedeţi în coridele din Spania. Aveam o bivoliţă a mea, pe care am ţinut-o cam 15 ani, şi cu care am crescut. Mă cunoştea foarte bine, mă purta pe spinarea ei, iar eu eram tare mândră”, ne povesteşte sălăjanca.
„Umblam desculţă şi îmi intrau spini în tălpi”
„Făceam năzbâtii, dar să nu vă gândiţi la trăsnăile făcute în ziua de astăzi. Am trăit vremuri grele, în care tot ce agoniseau părinţii noştri era dat în mare parte statului, iar pentru noi rămânea foarte puţin. Vreau să spun că oamenii din satul meu nu erau foarte diferiţi de cei de astăzi, pentru că şi atunci, şi acum au iubit pământul, sunt ataşaţi de el şi îl muncesc cu tragere de inimă”, ne istoriseşte zâmbind doamna cântecului transilvan. Frumoasa ardeleancă a învăţat să iubească şi să se adapteze drumului hărăzit de Dumnezeu, fără să se întrebe vreodată de ce: „Pe la 8 ani făceam mâncare în casa părinţilor mei. Aceştia, fiind plecaţi la munca de câmp dis-de-dimineaţă, mă lăsau pe mine să fac o zemuţă, iar la ora prânzului mergeam iute vreo şase kilometri pentru a le-o duce. Umblam mult desculţă şi îmi intrau spini în tălpi, pe care niciodată nu i-am extras. Am o rezistenţă extraordinară şi nu m-am infectat niciodată!
Eu sunt fată de plugari şi mă mândresc cu asta! Părinţii mei au fost nişte ţărani, iar măicuţa mea, fie-i ţărâna uşoară, nu a avut şcoală, dar putea să facă orice calcul în minte, orice socoteală i-ai fi dat. Tatăl meu a avut doar două clase, dar ştia trei limbi străine! În această casă de ţărani eu am făcut cea mai puternică facultate din lume, facultatea celor 7 ani de acasă. Am învăţat să fiu credincioasă în bunul Dumnezeu, să mă rog Lui pentru tot ce-mi dăruieşte. Am învăţat să iubesc munca şi să-mi câştig existenţa, pâinea cea de toate zilele, cu sudoarea frunţii. Eu am fost şi fată, şi fecior în casa părintească. Mi-am ajutat părinţii în orice muncă, mergeam inclusiv la pădure cu tatăl meu şi trăgeam de fierăstrău. Umpleam un car cu lemne şi seara următoare o luam de la capăt. De asemenea, am învăţat să ţes şi să torc, să fac toate muncile pe care le făceau femeile din acea perioadă. Jucăriile ni le făceam din cârpe, iar cel mai frumos joc era oina. În Postul Mare făceam ciocantină într-un tuci băgat în nişte furci. Cum săreau floricelele, aşa şi noi, de bucurie, iar apoi ne ospătam”.
„Sunt mândră de strămoşii mei”
Istoria familiei este una incredibilă, ce pare desprinsă din manualele de istorie, în care războiul şi dragostea de glia strămoşească nu sunt numai poveşti din trecut, ci fapte reale: „Pe bunicii mei, din ambele părţi, nu i-am cunoscut, din păcate, pentru că au murit în război, după ce s-au întors din America. De acolo au venit cu o brumă de bani, din care şi-au cumpărat pământ. Au mers în război şi au murit pentru pământul pe care mi l-au lăsat mie, iar eu mă mândresc cu asta! La rândul său, tatăl meu a fost veteran de război şi toate istorisirile din copilăria şi tinereţea mea au fost poveşti adevărate. Sunt mândră de strămoşii mei, de bunici şi de părinţi, pentru că şi-au dat viaţa pentru pământul românesc. De fiecare dată când treceam pe podurile din Manhattan (New Zork) mi-aduceam aminte că la temelia lor au pus şi bunicii mei o piatră, o cărămidă…”.
A păcălit moartea de două ori
Sava Negrean Brudaşcu… Sava… Nu se poate să nu vă fi întrebat de ce cântăreaţa a fost creştinată cu un nume de… bărbat. Ei bine, adevărul este neaşteptat şi cu rădăcini adânci în eresurile româneşti… „Povestea numelui meu este tristă şi se leagă de un blestem, de un lucru nefast din familia mea. Înainte ca eu să mă nasc, părinţii mei au avut şapte prunci, care mureau la vârste mici. Am apărut în viaţa lor atunci când nici nu mai sperau că vor mai avea vreun copil. Dumnezeu s-a îndurat de ei şi m-a adus pe mine. Ca să scape de blestem, m-au «vândut» imediat după naştere pe fereastră unei vecine şi mi-au pus un nume de bărbat, ca să păcălească moartea. Mulţumesc bunului Dumnezeu că trăiesc şi mă bucur pentru fiecare clipă a vieţii mele. Şi fiicei mele i-am pus numele de Sava”, completează artista. A doua cumpănă din viaţa sa a fost prin anii ‘80, pe când se afla în Iran, alături de soţul său: „A fost o perioadă de doi ani în care am trăit cele mai frumoase clipe, dar şi cele mai cumplite. Eram între agonie şi extaz. Iranul, pe care îl voi respecta toată viaţa, era în plin război, şi la un moment dat n-am mai putut lua legătura cu ţara, iar cei de acasă ne-au crezut morţi. Pericolul pândea la orice colţ de stradă, iar oamenii ne strigau nouă, nişte români amărâţi: «Duceţi-vă acasă, yancheilor!». Când am aterizat pe Aeroportul Otopeni, am îngenuncheat, am sărutat pământul românesc şi i-am mulţumit Domnului că am ajuns teferi acasă. Deşi era atât de greu în ţară, pe vremea lui Ceauşescu era linişte şi pace”.
„Am avut o viaţă grea, dar frumoasă”
Atunci când Sava Negrean Brudaşcu îşi interpretează cântecele, vocea sa pătrunzătoare şi versurile pline de patriotism fac să renască în pieptul oricărui român sentimentul de dragoste faţă de patrie şi de popor, pe nedrept date la o parte de cei mai mulţi. Dorul de ţară şi iubirea gliei strămoşeşti sunt cunoscute mai ales de cei din diaspora, care ascultă cu lacrimi în ochi de fiecare dată cântece precum „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Noi suntem români”. „Primul spectacol din viaţă a fost la concursul «Floarea din grădină», în anul 1975. Au fost comisii din toată ţara şi am primit de la fiecare nota maximă. A fost foarte greu, pentru că sunt foarte emotivă şi nu m-am putut bucura de primele aplauze ale publicului meu. Eram concentrată să fiu la înălţimea aşteptărilor, mai ales că venise multă lume din satul meu ca să mă vadă. Abia mai târziu am realizat ce înseamnă aplauzele. Mulţumesc Celui de Sus pentru că, deşi mi-a dăruit o copilărie împovărată, totuşi m-a înzestrat cu acest har. Am avut o viaţă grea, dar frumoasă. Nu visam la steaua mea norocoasă şi nu eram conştientă de vocea mea. Pentru acest lucru am să-i mulţumesc Domnului neîncetat. Cântecele patriotice le cânt în cinstea strămoşilor mei. Sunt mândră că sunt româncă şi cred că acesta este motivul pentru care nu am fost ispitită să fug din ţară înainte de Revoluţie! Ascensiunea carierei mele a însemnat calitate, trudă, muncă, un repertoriu absolut minunat şi mai ales studiu. Eu am făcut Facultatea de Filologie, unde am învăţat ce sunt acelea valori morale. Aşa am ajuns să culeg cântece devenite perle ale folclorului românesc, printre care şi acela care mă defineşte: «Mă cunosc că-s sălăjancă»”, ne povesteşte interpreta despre drumul parcurs pentru a ajunge în elita cântăreţilor de muzică populară.
„Am învăţat să iubesc munca şi să-mi câştig existenţa, pâinea cea de toate zilele, cu sudoarea frunţii”
Dacă pe plan profesional Sava Negrean Brudaşcu are de ce să fie mândră, iată că nici în ceea ce priveşte viaţa de familie lucrurile nu stau mai rău. Dimpotrivă! „L-am cunoscut pe Dan Brudaşcu, soţul meu, în tren, în timp ce veneam dinspre Ciucea spre Bucureşti. M-a cucerit cu felul său de a vorbi. Este un om deosebit de cult (n.r. - profesor de limba engleză) şi de fermecător. Cred că secretul longevităţii unei căsnicii este răbdarea, cea mai mare piatră de încercare. Avem o fată care a moştenit «microbul» cântecului şi talentul meu, dar a optat pentru o carieră de avocat. S-a căsătorit cu un bărbat minunat, un preot greco-catolic foarte dedicat comunităţii. Toţi membrii familiei mele lucrează cu oamenii, o misiune dificilă, dar foarte frumoasă. Nepoţelului i-am pus numele Petru, în amintirea părintelui meu. Familia este locul de unde pleci şi în care te întorci cu drag. Când ies din casă îmi fac semnul crucii şi mă rog Domnului să aibă grijă de mine şi de familie. În rest, îmi este drag să citesc literatură şi consider că nu este nimic mai frumos pe lumea asta decât să merg desculţă prin iarbă. Este minunat să simţi roua dimineţii şi să treci pe lângă o casă ţărănească şi să simţi mirosul pâinii abia ieşite din cuptor. Cât despre sfânta casă părintească, aceasta este locul în care îmi încarc bateriile şi e colţişorul meu de Rai...”.
„Este minunat să simţi roua dimineţii şi să treci pe lângă o casă ţărănească şi să simţi mirosul pâinii abia ieşite din cuptor...”
Deşi pare greu de crezut, pentru că atât chipul, cât şi energia pe care o emană nu-i trădează vârsta, Sava Negrean Brudaşcu a împlinit la 2 iunie, 62 de ani! Cum era şi firesc, artista a sărbătorit alături de cei dragi, dar şi… prin muncă: „Am petrecut ziua de naştere într-o emisiune în faţa telespectatorilor şi a fost minunat. Nu aş putea niciodată să mă laud cu ce cadouri am primit, atât timp cât în această ţară este multă lume săracă”.