de Elena Schiffer

Să scrii despre unul dintre cei mai mari actori pe care i-a dat România pare o misiune imposibilă. Nu cred să existe român din vechea sau din noua generaţie care să nu-i fi auzit numele sau care să nu-l fi văzut interpretând măcar un rol, în stilu-i inconfundabil. Ironia fină, trăsăturile reci, replicile înţelepte sunt numai câteva dintre trăsăturile caracteristice actorului Gheorghe Dinică. A jucat în peste 90 de filme, dintre care amintim „Străinul” (1964), „Cu mâinile curate” (1972), „Un comisar acuză” (1975), „Crucea de piatră - ultimul bordel” (1993), „Patul lui Procust (2001)” „Orient Express” (2004), „Ticăloşii” (2007), „Supravieţuitorul” (2008), dar a avut rolul principal şi în numeroase piese de teatru. Din 2007, maestrul scenei româneşti a putut fi văzut în două telenovele de succes, „Inimă de Ţigan” şi „Regina”, difuzate de Acasă TV, dar la 18 iunie bulibaşa Aurică Fieraru îşi încheie „misiunea” pe micile ecrane…

„Mi-am dorit tot timpul să plec din Giuleşti”
- Se vehiculează că aţi fi venit pe lume ba la 25 decembrie (1933), ba la 1 ianuarie (1934). De unde confuzia?
- M-am născut la 25 decembrie, de Crăciun, dar bunicul meu, în încercarea de a mai câştiga un an atunci când mi-ar fi venit rândul să mă ia în armată, l-a pus pe tata să se ducă la Primărie în anul următor şi m-au declarat abia la 1 ianuarie.

- Aţi crescut jucându-vă pe străzile prăfuite ale Giuleştiului… Aţi fost „băiat de cartier”?
- Nu, am fost mai degrabă un băiat din cartier. Pe vremea aceea erau mulţi infractori, multă mizerie prin Giuleşti, iar eu mi-am dorit tot timpul să plec de acolo, să ajung în centru. Şi am reuşit pînă la urmă!

- Anii copilăriei dumneavoastră au fost grei… Ce vi s-a întipărit în suflet din acea vreme?
- Sunt foarte multe amintiri, dar mie îmi vin în minte mai ales bombardamentele, locuinţele ce cădeau în jur, bomba care ne-a distrus casa. Au fost momente de coşmar care mi-au marcat copilăria şi pe care nu le-am uitat nici acum.

- În ce moment al vieţii v-a fost cel mai tare dor de casă, de părinţi?
- Nu cred că am avut astfel de moment. Am reuşit singur în viaţă, mi-am luat destinul în mâini de mic şi nu m-am mai uitat înapoi.

„Familia mai importantă”
- Cum aţi luat contact cu lumea teatrului, a filmului? Prin ce întâmplare aţi ajuns actor?
- Lucram la Poştă, mă angajase acolo tatăl meu, să câştig şi eu un ban, şi mergeam la spectacolele de teatru din cartier. Vedeam o reprezentaţie de câteva ori şi-mi doream să ajung şi eu cândva pe scenă. Am intrat apoi în trupele de actori amatori şi, într-o zi, Dina Cocea m-a remarcat şi m-a întrebat dacă nu vreau să dau la Institut. Aşa a început cariera mea de profesionist.

- Ştiu că aţi avut o relaţie foarte strânsă cu colegii de platou din „Regina”. A fost o provocare rolul pe care l-aţi interpretat?
- Aurică Fieraru a fost parte din mine aproape doi ani şi nu-l voi uita curând. A fost o mare şi frumoasă provocare, dar mi-am demonstrat că pot juca orice. Pentru că, nu e uşor să dai viaţă unui ţigan atât de complex. Am avut noroc că lucrez cu o echipă de zile mari, alături de prieteni şi să întâlnesc un mare regizor, pe Iura luncşu.

- Aţi jucat în filme memorabile. Care rol vă este cel mai drag?
- E ca şi cum ai întreba o mamă care copil este cel mai frumos. Mi-am iubit toate rolurile, le-am jucat cu pasiune, am încercat să dau tot ce pot ca publicul să plece mulţumit de la teatru, din sala de cinema sau din faţa micului ecran.

- E celebritatea o „haină” grea?
- Deloc. Este foarte plăcut să vezi că oamenii ţin minte rolurile tale, nu uită replici ce au devenit celebre şi când te văd zâmbesc. Fără să le ceară nimeni asta, le vine pur şi simplu din interior. Asta e răsplata cea mai mare.

- Familia şi cariera sunt două lucruri distincte sau fac corp comun?
- După ce treci de o anumită vârstă, după ce ai făcut profesional cam tot ce puteai face, cariera trece pe locul doi. Familia este mai importantă.

- Ce şanse credeţi că mai are arta cinematografului, într-un mileniu al informaţiei digitalizate?
- E clar că cinematograful nu mai e ce a fost odată! Dar şi noi, şi publicul am evoluat, aşa că era normal să nu stea pe loc. Cred că filmul şi-a mai pierdut un pic din savoare, din căldură.

Căsătoria, cel mai frumos moment
- Aţi fost un cuceritor? De ce v-aţi lăsat convins atât de greu să deveniţi familist?
- Nu ştiu dacă am fost un cuceritor, dar aveam trecere la domnişoare. Erau nişte vremuri lipsite de griji, pline de boemie, ne împrieteneam mai uşor. La un moment dat, mi-am spus că este momentul să mă aşez la casa mea. Am avut noroc şi am găsit omul potrivit alături de care mi-am întemeiat o familie.

- Cum v-aţi dat seama că v-aţi găsit sufletul pereche?
- Soţia mea, Gabi, este o femeie deosebită, frumoasă, cu suflet cald. Am ştiut că este femeia lângă care doresc să trăiesc tot restul vieţii mele şi am avut noroc că am găsit-o!. Eram doi oameni maturi, aşa că am mers la Primărie, am semnat, şi am devenit soţ şi soţie. Acela este unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea.

- Cine v-a schimbat viaţa şi cine v-a influenţat cariera?
- De schimbat m-am schimbat singur, viaţa mi-a influenţat-o doamna Dina Cocea.

- Prietenii sunt „balsamul” sufletului… Aveţi astfel de oameni în viaţa dumneavoastră?
- Am prieteni, nu foarte mulţi, dar adevăraţi. Unii nu mai sunt printre noi, cum e cazul lui Ştefan Iordache, alţii îmi sunt încă aproape, cum e Marinuş Moraru. Sunt oameni pe care mă bazez atunci când am nevoie, sunt prietenii care ţin de-o viaţă.

„Acasă sunt cel mai fericit”

- Prin ce împrejurare v-aţi descoperit afinitatea către muzică?
- Mi-a plăcut dintotdeauna să cânt. Încă de când o ascultam pe Maria Tănase şi am avut şansa să-mi împlinesc un vis. Şi publicul mi-a apreciat efortul. Asta m-a mulţumit cel mai mult.

- Aţi călătorit mult, dar trebuie să aveţi un loc care v-a rămas la suflet…
- M-au încântat Parisul, Franţa şi Israelul. De fapt mi-a plăcut peste tot pe unde am fost pentru că am avut un public minunat, dar tot acasă am fost şi sunt cel mai fericit.

- Există oare şi în viaţa unui învingător ca dumneavoastră, zone de ceaţă, de regrete ascunse?
- Nu am regrete. Am trăit frumos şi o fac în continuare. Sunt un om mulţumit, care simte că a lăsat ceva în urma sa.