de Andrei Dicu

Pe Victor Socaciu l-am „prins” într-o pauză, între două concerte. Aşa cum îi şade bine unui artist de artist! Aflat în turneu prin țară, cunoscutul cantautor al unor hit-uri precum „Cântec pentru Charlie Chaplin”, „Când tu taci” sau „Oameni de zăpadă” și-a găsit răgaz pentru o discuție... de suflet. Autor a peste 20 de producții discografice, începând cu LP-ul „Roata” (1981), Socaciu este un tânăr fără vârstă, charismatic și protestatar. Născut la 14 ianuarie 1953, la Brașov, s-a întrupat în cântăreț, compozitor, realizator tv și român prin excelență. Rebel prin definiție, cu peste 300 de melodii semnate, Socaciu a „cântat” pentru România și pe „portativul” politic, atât ca deputat și membru al multor comisii parlamentare, cât și din poziția de consul general al României la Montreal. A fost şi ministru-secretar de stat, dar nu prea se fălește cu asta...

„Noul material discografic va avea un puternic mesaj social-politic”

- Practic, cine sunteți dumneavoastră, domnule Victor Socaciu?

- Sunt un om pasionat de viață, de tot ceea ce înseamnă trăirile acestea, tumultuoase. Sunt interesat de tot ce ne înconjoară, din punct de vedere social, politic, de toate fenomenele ce ne influențează viața. Prin harul dat de Cel de Sus, transpun în cântec ce cred eu despre lumea înconjurătoare. În rest, sunt un tip care își face datoria. Pe primul loc e datoria, apoi vine distracția...

- La ce lucrați, în prezent?

- Precum orice compozitor, elaborez un nou material discografic. Sper să fie un pas înainte, așa cum am așteptat mereu, ca ultimele producții să le întreacă pe cele anterioare. Multe piese care vor fi incluse pe noul album vor avea același stil pe care mi l-am impus. Un mesaj puternic social-politic și, nu în ultimul rând, voi aborda teme precum iubirea, dragostea pentru părinți și de țară. Încă nu vă spun care va fi titlul albumului, aștept până când proiectul se va cristaliza. Cinci texte sunt gata, restul sunt în lucru și vom vedea cum vor ieși, în îmbrăcămintea orchestrală pe care o doresc cât mai simplă și cât mai apropiată stilului folk, atât de cald.

- Unde cântați în această perioadă?

- Am început un proiect-spectacol alături de Ducu Bertzi și de Vasile Șeicaru, intitulat „Folk de colecție” și care se bucură de un succes neașteptat de mare. În cele peste zece spectacole susținute până acum, am avut parte de „sould out”, lucru foarte rar în lumea artistică. Am concertat în toată țara, mai puțin în București. Încă nu știm când vom cânta în Capitală...

„Am fost cenzurat, dar Secu’ nu m-a racolat”

- Părinții dumneavoastră au fost muzicieni. Au avut un aport în privința carierei dumneavoastră muzicale?

- E mult spus „muzicieni”, e un titlu pretențios. Mama a cântat într-un cor muncitoresc, iar tata a fost toboșar, de asemenea, la nivel muncitoresc. Părinții mei au fost oameni simpli, dar erau maeștri în felul în care se armonizau vocal, lucru ce mă impresiona până la lacrimi.

- La început, ați fondat trupa „Zodiac”. Cum, de la muzică, ați ajuns student la Electromecanică?

- Erau vremuri în care era mai important să devii inginer decât artist. Viitorul se îndrepta către meseriile tehnice. Fiind brașovean la origine, în acest oraș aveam ca unități de învățământ superioare Facultatea de Electromecanică, Politehnica și Silvicultura. Din acest punct de vedere, Brașovul era cel mai important centru, după București. Valul acesta m-a ghidat către inginerie și pentru că eram bun la matematică și la fizică, precum la muzică și la fotbal...

- Ați fost cenzurat vreodată?

- Da! De altfel, în decembrie 1989, când Radiodifuziunea Română devenise Radioteleviziunea Liberă, primele cântece difuzate au fost cele scrise de mine, care zăcuseră ascunse într-un sertar, la radio. Cuvântul „libertate” era pe buzele tuturor revoluționarilor, iar faptul că „libertatea” era invocată în piesele mele a fost cel mai important lucru pentru cenzura draconică din acea perioadă.

- Securitatea a încercat să vă racoleze?

- Nu! În general, am avut o atitudine rebelă și disidentă, așa că, probabil, au spus că nu e cazul să încerce așa ceva. Sigur, nu ar fi avut succes... De obicei, securiștii mergeau la sigur.

Un vers l-a propulsat spre... notorietate!

- Cum ați ajuns să cântați în „Cenaclul Flacăra”?

- Se întâmpla prin ’75-’76. Înainte de a apărea eu acolo, au ajuns... versurile mele și un cântec pe care Adrian Păunescu l-a ascultat și l-a obsedat. Apoi m-a chemat. Gheorghe Gheorghiu a interpretat piesa mea „Țintă între bine și rău”. Păunescu a făcut tot posibilul să cânt la Cenaclu’. Am debutat într-un spectacol susținut la Teatrul Național din București, într-o zi de luni. A fost lume multă, atât în teatru, cât și pe scenă... Membrii cenaclului nu mai aveau loc de publicul care invadase TNB. A fost o zi fabuloasă, mai ales pentru mine...

- Care este povestea „Imnului pentru Rapid”?

- În acea perioadă, lucram tot cu Adrian Păunescu, iar poetul și revista „Flacăra” se îngrijeau de redresarea Rapidului. Echipa de fotbal traversa crize interne și chiar dacă, poate, avea cea mai frumoasă galerie din țară, nu putea reveni în top. Se întâmpla prin 1982, iar „giuleștenii” erau în Divizia B. Noi am scris imnul și l-am oferit conducerii clubului. Apoi, în anii ’90, am constatat că acea piesă, cântată doar cu vocea și cu chitara, era fredonată de galerie, așa că am refăcut-o, profesional. (zâmbeşte)

„În ultimii ani, folkul se găsește într-o revenire spectaculoasă”

- Care sunt proiectele dumneavoastră cele mai reușite?

- În afara discurilor mele, ar fi proiectul „Om bun”. Am impus acest festival imediat după Revoluție și a fost benefic pentru mișcarea folk din România. În anii ’90, am moderat, împreună cu Vali Sterian, emisiunea „Vânare de vânt”, la TVR, care a durat trei ani, din 1997 până în 1999.

- „Om bun” este o nostalgie legată de „Cenaclul Flacăra”?

- Imediat după Revoluție, artiștii români s-au reunit într-o societate numită „Metronom”. Erau artiști pop, rock și folk, practic din toate genurile, și am avut onoarea să fiu ales primul președinte. Înainte, mai fusese un președinte, dar care nu era dintre noi, adică artist. În acea perioadă, proiectul meu era de a crea și de a institui pârghii instituționale atât pentru folk, cât și pentru rock, genuri care, spre deosebire de muzica ușoară, ce avea deja un statut instituțional puternic, erau mai mult underground. Ca atare, am crezut că dacă vom crea două festivaluri naționale, unul folk și unul rock, am putea împlini acest deziderat. Așa am început, în 1991, „Om bun”, cu Mircea Vintilă și cu Vali Sterian... Apoi, am rămas singurul manager și am ajuns la cea de-a 30-a ediție. Inițial, pentru rock, a fost mai greu. Dar, spre exemplu, Teo Peter a condus organizarea și a ieșit până la urmă un spectacol care a răvășit audiența.

- Ce reprezintă muzica folk, astăzi?

- Este un curent muzical foarte important în România și toată lumea trebuie să recunoască faptul că, mai ales în ultimii ani, folkul se găsește într-o revenire spectaculoasă. Cam pe toate scenele, în toate cluburile, se cântă folk. Astfel, a crescut o generație tânără de calitate. Acești copii au avut parte de un Abecedar, pe care l-au scris cei din generația mea, iar la ora asta există un progres, care mă bucură enorm.

- Tinerii mai citesc poezie?

- Dacă ei nu reușesc să citească, muzica folk le-o aduce pe tavă.

- Ați cântat la așa-numitele „șușe”?

- Este o denumire peiorativă pentru unele spectacole, care aveau rostul lor. De exemplu, se spunea că dacă vom cânta într-un show cu un manelist, cu un cântăreț de muzică ușoară sau cu altul care reprezintă alt gen, e „șușă”. Eu cred că „șușă” înseamnă să produci un act așa-zis artistic, care de fapt nu are legătură cu arta, ci este o păcăleală comercială și o batjocură. Dar când îți faci treaba bine pe scenă, nu mai există „șușă”...

„Alături de Brândușa, soția mea, am echilibru. Este stânjenitor să fii vedetă”

- Sunteți un om împlinit, din toate punctele de vedere?

- În mare parte, sunt satisfăcut. Dar am și nemulțumirile mele, cu care mă lupt în continuare. Ele privesc, în general, creația mea. Mi-am dorit mai mult și sper că, în anii următori, mă voi apropia de ceea ce mi-am propus.

- Cum decurge viața de familie a unui artist plecat mereu în turnee?

- Asta e o problemă pentru noi toți. Dacă, dintr-un punct de vedere, te poți bucura de mari succese, cu siguranță, în altă parte există dezamăgiri. În general, nu le poți împlini pe toate. Viața e prea scurtă. Dar sunt un norocos! În ultimii ani de viață, alături de Brândușa, soția mea, mi-am regăsit echilibrul, liniștea și bucuria.

- Aveți un băiat, Victor, și două fete, Iulia şi Ana Maria. Vă calcă pe urme?

- Ana Maria este poetă și deja a publicat două volume. Sper ca nepoțeii care vor veni să-mi calce pe urme! Am deja o nepoțică și mai așteptăm un nepoțel. Sau cine știe, altă nepoțică...

- Ce înseamnă să fii „vedetă”?

- La început, e flatant, pe alocuri. Apoi, te obișnuiești și devine un lucru stânjenitor, pentru că începi să nu mai ai intimitate. Cu greu mai izbutești și, în general, nu te poți simți în largul tău, în public. Există aspecte frumoase, dar și urâte. Toate se petrec în timp și foarte târziu poți face o analiză corectă, echilibrată, asupra acestei teme.

„Politica? M-am simţit mereu un om al cetăţii”

- Dintre tinerii folkiști, cine vă este apropiat sufletește?

- Sunt foarte mulți copii buni, nu aș vrea să-i numesc, pentru că așa i-aș nedreptăți pe alții. Îmi place toată noua generație și mă aștept ca acești tineri să ne depășească pe noi, cei din vechea „gardă”.

- Mai există muzică protestatară în România?

- Sigur că da. Și va exista întotdeauna, pentru că societatea are multe aspecte criticabile, în orice perioadă și în orice orânduire socială. Fiecare cântăreț de folk are în repertoriu cântece protestatare. Este adevărat că unii sunt axați mai mult pe acest curent, așa cum era cazul lui Vali Sterian, dar nici noi, ceilalți, nu am fost prea „cuminți”. Apropo, „Mama lor”! Iată un cântec protestatar, scris de Victor Socaciu în 1997...

- De ce ați intrat în politică?

- Dom’le, m-am simțit mereu în postura de om al cetății. Și cu chitara în mână am făcut politică, iar apoi am trecut la fapte concrete. M-am pregătit pentru a face politică. Am terminat un master de Ştiințe social-politice la Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai”, din București. Abia ulterior am intrat în politică și am avut șansa să ajung parlamentar, ministru-secretar de stat și consul general al României la Montreal. Au fost experiențe extraordinare... Amintiri din acea vreme? Nu vreau să intru în detalii, pentru că am dispărut de pe scena politică de doi ani. De fapt, chiar de vreo cinci-şase ani, pentru că mandatul de consul general nu este unul politic. Aparține de Ministerul de Externe și este o reprezentare a României în exterior, nu a unui partid.

- La Cornu, unde vă retrageți toamna, locuiți aproape de domnul Adrian Năstase. Ce fel de vecin este?

- Nu suntem chiar vecini, dar ne întâlnim mai mult în București decât la Cornu. Și nu mă retrag doar toamna, cum s-a spus, ci acolo mi-am stabilit reședința. Năstase vine la Cornu doar în weekenduri...

„Sunt inițiatorul legii care a propus data de 15 ianuarie drept Zi a Culturii Naționale”

- Cum ați sprijinit cultura românească, din pozițiile pe care le-ați ocupat?

- Am făcut ce am putut. Spre exemplu, sunt inițiatorul legii care a propus data de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, drept Zi a Culturii Naționale.

- Care este adevărata percepție referitoare la România, privită din exterior?

- Pentru canadieni, suntem o țară est-europeană care trimite tot mai mulți emigranți, deși acum lucrurile s-au mai schimbat. A fost, însă, o perioadă în care valul de emigrare era consistent. În Canada, suntem cam a 5-a, a 6-a națiune în topul emigranților. În schimb, pentru românii din Montreal, România e țara-mamă și nu există zi în care să nu se gândească și să nu urmărească atent ce se întâmplă aici.

Românii și sindromul „dezunirii”

- Notorietatea v-a ajutat sau dimpotrivă?

- În general, sunt recunoscut ca atare și cunoscut în Diaspora. Pentru unii, asta reprezintă un fapt pozitiv, pentru că rămân un om care poate să transmită un mesaj de coeziune pentru comunitățile românești, care suferă de sindromul „dezunirii”. Pe de altă parte, pentru alții poate părea ceva neserios. Dar, trăgând linie, în funcție de ce produci în timpul unui mandat, observând lucrurile bune și pe cele mai puțin fericite, poți trage o concluzie în privința acestei idei.

- În timpul turneelor din străinătate, ați fost abordat de români care se plâng de situația socio-economică din țară?

- E un subiect la ordinea zilei! Românii se plâng și dacă mergi la Iași, la Sibiu sau la Arad. Spiritul nostru critic e de neîntrecut. Chiar dacă ai făcut zece lucruri bune și unul rău, toată lumea se concentrează pe aspectul negativ. E un fel de emblemă românească... (puţin mâhnit)

Șahist și mare pasionat de Brâncoveanu

- Care sunt iubirile dumneavoastră extraprofesionale?

- După muzică, atât profesie, cât și pasiune, iubesc enorm șahul. Acum câteva luni, am participat la un simultan, cu ocazia deschiderii „Turneului Regilor”, la București, susținut de marele maestru internațional Florin Gheorghiu. Am reușit să-i „smulg” o remiză, lucru care, pentru mine, în șah, este egal cu o victorie inimaginabilă. Mă bucur că am „bifat” și acest lucru, în viață...

- Ce nu știm despre dumneavoastră?

- Mă macină istoria României. Cred că una dintre personalitățile strălucite este Constantin Brâncoveanu. Dar personalitatea de suflet este Iisus Hristos!

1991 este anul în care proiectul „Om bun” a început să devină un fenomen național

„Românii se plâng și dacă mergi la Iași, la Sibiu sau la Arad. Spiritul nostru critic e de neîntrecut. Chiar dacă ai făcut zece lucruri bune și unul rău, toată lumea se concentrează pe aspectul negativ. E un fel de emblemă românească...“

Adrian Păunescu: „Şi dumneata eşti un scaun gol!“

- Vă rugăm, povestiți-ne o amintire cu și despre Adrian Păunescu...

- Am foarte multe! Spre exemplu, la un cenaclu, ne-am prezentat la ora 16:00. Am intrat în scenă la oră fixă și am constatat că în sală nu erau decât vreo 20 de persoane. Era perioada în care „Flacăra” umplea case de cultură, teatre și chiar stadioane. Spre uluiala noastră, am constatat că eram noi mai mulți decât spectatorii. Păunescu era consternat... Se lamenta că nici la debutul cenaclului n-au fost atâtea scaune goale. Cineva din sală i-a strigat: „Hai, domnule, dă drumul la muzică!”, iar Păunescu i-a replicat genial: „Şi dumneata ești un scaun gol!”.

Premiat la Soci şi decorat de Ion Iliescu

- Aveți o discografie impresionantă și ați primit o mulțime de distincții și de premii. Care este principala dumneavoastră realizare?

- Există distincții la care țin foarte mult și care primează, într-o vitrină virtuală a importanței. Am primit un premiu la Palatul Cotroceni, din partea președintelui Ion Iliescu, apoi o Mențiune decernată de Academia Română, pentru acea lege care privește Ziua Culturii Naționale, precum și diplome din partea Uniunii Compozitorilor și a TVR, la care se adaugă un Premiul 2, obținut la Festivalul Internațional de la Soci, în 1983, dobândit la un concurs de creație, la care au fost 30 de țări participante. Nu e puţin!