de Carmen Ciripoiu

Legănate sau iuți, melodiile populare pe care le interpretează tânărul Valentin Sanfira ușurează sufletul. Și nu de puține ori, cine le ascultă are senzația că-i aude și respirația printre versuri... Cine este cu adevărat frumușelul Gorjului ce se dăruiește total pe scenă, aflați dintr-un interviu plin de sensibilitate.

O mare speranţă, devenită real talent! „Suntem binecuvântați de Dumnezeu pe scenă”

- Trăim într-o lume pragmatică, guvernată de bani, unde a fi artist pare o opțiune iluzorie și riscantă. Ați ales, totuși, muzica. Ce v-a de­ter­minat să vreți cu tot dinadinsul să fiți cântăreț?

- Eu cred că meseria asta nu o alegi tu. Ea te alege pe tine! Este un talent cu care te naști. Dacă faci carieră mai depar­te, asta înseamnă că ai fost și muncitor și ai profitat de toate darurile date de Dum­nezeu. Nimeni nu te poate învăța cum să procedezi... Nu există un manual! Scena te atrage și apoi înţelegi pe parcurs că, dacă vei fi sincer cu publicul, vei reuși. Înveți că nu trebuie să cânți că așa se cere sau să te duci la un textier să-ți facă o anumită piesă cu o anumită temă, pen­tru că asta prinde pe piață. Trebuie să în­veți să cânți din suflet, ce trăiești tu și cei din jurul tău. Doar atunci vei avea un public frumos. Dacă vrei doar să cânți la câteva eveni­mente și să câștigi niște bani, dar să nu rămână ceva după tine peste ani, atunci e foarte simplu.

- Repetițiile, prezența pe scenă nu rup vraja? Ce sentimente vă în­cearcă atunci când se ridică cortina?

- Nu se pot explica în cuvinte. Cred că fiecare dintre noi trăim pentru acele clipe. Și e o binecuvântare! Vorbesc des cu co­legii din generația mea și le spun că noi suntem binecuvântați de Dumnezeu că putem urca pe scenă. Să te iubească și, la unison, să simtă la fel ca tine mii de oameni într-o sală de spectacol, e un lucru de ne­descris. Pe lângă asta, noi trăim mai fru­mos, în dragostea oamenilor toată viața, dacă știm să ne respectăm publicul. Sigur că mai poți umbla la atitudinea ta de artist, la prezența scenică, dar mergi până la capăt cu harul pe care ți l-a dat Dum­nezeu. Și dacă ne uităm în urmă, toți ar­tiștii mari care au lăsat urme adânci în folclorul românesc au plecat din simplita­te. Să luăm exemplul Mariei Lătă­rețu, pri­vi­ghetoarea nepereche, cu care îți bucuri sufletul din orice generație vii. Și Maria Ciobanu la fel, care a plecat nu cu gândul să facă bani, ci să cânte acolo, pe scenă. Îmi pare rău că în zilele noastre unii artiști se gândesc mai mult la bani. Ar trebui fie­care să facă ce știe mai bine și ce este lăsat să facă.

„Mi-am strigat norocul de mic în cărucior. A fost greu fără pâine pe masă!”

- Melodiile dumneavoastră par pline de sunete fermecate. Care au fost începuturile dumneavoastră, dom­nule Sanfira?

- Provin dintr-o familie de oameni de la țară, iar la noi în sat, la fiecare sărbă­toare, se făceau hore cu lăutari. Mai mult, noi am învățat de mici, la școală, să jucăm hora de mână, sârba, rustemul sau multe alte jocuri populare din zona Olteniei. Mama a cântat și cântă foarte frumos, deși nu a profesat. Atunci cântatul nu era neapărat un lucru de bine. Mai degrabă era o rușine! Trebuia să fii femeie de casă, să-ți ții bărbatul și familia. Dar glasul ma­mei răsună și acum, peste ani. Profesoara de franceză, directoarea școlii și apoi diri­ginta mea, Sandu Nicolița, a văzut că am talent și mi-a spus că trebuie să cânt la serbări. Mi-a fost greu la început să în­văț cântece și, ca să mă determine să mă apuc de cântat, diriginta m-a amenințat cu co­rigen­ța la limba franceză. Țin minte că doamna profesoară m-a învățat o doină, fiind pa­sionată la rându-i de muzica popu­­lară. Este vorba despre Doina țăranului necăjit, oropsit de greutățile vieții. Eu nu am realizat câtă dramă se ascunde în această piesă decât mai târziu. Mai de frică, mai din respect, am băgat la cap atunci melodia și am mers la primul concurs de muzică populară interjudețean undeva la Meli­nești, într-o localitate din Dolj. Oamenii din satul meu, cărora le mulțumesc din tot sufletul, au fost cei care m-au susținut. De altfel, prima mea apariție la radio a fost la Oltenia Craiova, la o emisiune de tinere talente, realizată de doamna Ursu Hinoveanu. Acolo aduceau un lăutar și doi tineri și dădeam concurs în direct. Și am cântat. Mi-amintesc că toți vecinii s-au adu­nat la cârciuma din sat pentru că îl auzeau pe „ăla a lu’ Sanfira”, copilul lor, așa cum îmi spuneau. Sunt amintiri care mă emoționează de fiecare dată, pe care le am în suflet și nu am cum să le uit, oricât de departe aș ajunge și oriunde m-ar duce viața. Mai târziu, venind la oraș, mi-am dat seama că sinceritatea, modestia, sim­plitatea, cuvântul dat sunt un lux.

- Ce amintiri din copilărie nu se vor șterge niciodată din sufletul dum­neavoastră?

- Trec anii și te realizezi, ajungi la o maturitate artistică, dar rămân niște lucruri dureroase care nu se pot șterge, cum ar fi neajunsurile. Sunt niște amprente mai dure, care te călesc pentru viitor. Copilăria mea nu a fost urâtă, ci grea, pentru că de multe ori nu aveam nici pâine pe masă. Munceam de dimineața până seara să avem mâncare. Părinții mei au o poveste foarte interesantă. Nu au putut să facă iniţial copii și atunci au înfiat un băiețel de la Craiova, care avea doar două săptă­mâni. Apoi a venit pe lume fratele meu Alin și, ulterior, eu. Mama avea o vorbă: „Nu se vede ce bagi în stomac, dar când pleci în lume trebuie să ai mereu o haină curată”. Țin minte că trebuia să mergem de Înviere și mama avea niște pantofi foarte vechi care, în drum spre biserică, s-au rupt. Și îmi era rușine să nu ne vadă lumea, pentru că toți, de Paști, aveau câte un lucru nou. Atât de mult m-a marcat acest moment, încât am zis că dacă Dum­nezeu mă ajută să fac carieră și să câștig bani, vreau mama să nu mai muncească și să aibă tot ce-și dorește. Și am reușit peste ani să-i ofer ce are nevoie, ca să nu mai ducă grija zilei de mâine și întot­deauna să aibă în casă o haină și un pan­tof nou. Mi-amin­tesc că eu, mezin fiind, la început aveam grijă de curci și dădeam mâncare rațelor. La un moment dat, am avut 70 de rațe care măcăneau toată ziua. Când începeau toate, le tocam și buruieni, orice, doar să mănânce și să tacă. La un moment dat însă, a scăpat scroafa din grajd și a omorât ju­mă­tate din ele. Dar eu m-am bucurat atunci că nu mai am atât de mult de muncă. Când m-am mărit, plecam cu vitele la arat. Am trăit și ca în poveștile lui Creangă, pentru că ne urcam în tot felul de pomi, iar fratele meu cel mare a rămas atârnat vreo două ore într-un gard la vecinul Stan și nu-l mai găseam. Făceam tot felul de năzbâtii. Frații mei, care pot spune că m-au crescut, mă puneau într-un cărucior de butelii pe care-l lăsau într-un șanț de pe marginea dru­mului. Eu plân­geam cât plângeam și la un moment dat tăceam. Asta știu din poveștile vecinilor, care îi spuneau mamei că eu mi-am strigat norocul de mic în cărucior. La un moment dat o vecină m-a luat la ea, m-a schimbat, m-a spălat, mi-a dat să mănânc. Când au văzut frații mei că nu mai e căruciorul, au intrat în panică. M-au căutat o jumătate de zi și abia seara vecina m-a adus acasă. Eu m-am dezvoltat foarte târziu, după clasa a X-a. În școala generală, pentru că eram cel mai mic din clasă, colegii m-au poreclit Timi, după un film cu o vrăjitoare, care avea o păpușică vorbitoare cu același nume.

„Mama e glumeaţă! A spus că avionul merge mai ușor ca o căruță a ei de lemn trasă de vaci”

- Nu de mult ați fost cu mama în­tr-o vizită în Țara Sfântă. Cum a fost momentul?

- Eu mi-am dorit foarte mult să ajung în Israel și trebuia să plec cu un an înainte, fără mama. Dar nu s-a întâmplat. Știți ce se spune: că acolo ajungi când tre­buie! Așa că m-am gândit să-i fac mamei a­ceas­tă mare bucurie și să plecăm îm­pre­ună. I-am făcut pașaport și cu ocazia asta a zburat și prima dată cu avionul. A fost incredibil. Am stat opt zile în pelerinaj, de dimineața de la ora 7:00 până seara. Mama este cel mai bun om la drum, face tot felul de glume, dar te și sensibilizează. În avion, ce credeți? Mama a spus că apa­ratul acesta merge mai ușor ca o căruță a ei de lemn trasă de vaci. Totdeauna am apreciat la ea că, indiferent cât de greu i-a fost, are un moral extraordinar. Și întotdea­una a știut să se bucure de orice moment.

- Vă mai răsfață mama cu mâncă­rurile copilăriei? Știu că aveți o re­lație specială cu ea.

- Întotdeauna, și felul meu preferat este mâncarea cu prune afumate. Și mai face mama o ciorbiță de fasole teci și un pui de țară în oală sau la ceaun cu untură de porc, cum nu există pe lume. (râde)

„Bucuria mea este că pot să-mi ajut părinții”

- Care sunt cele mai mari realizări ale dumneavoastră?

- Că am reușit cu greu, dar pe picioa­rele mele, să-mi fac un nume în folclorul românesc. Atât cât e el. Mă bucur că am reușit să fiu drept și demn, să nu fiu nevoit să fac compromisuri. Cea mai mare bucu­rie a mea este că pot să-mi ajut părinții.

- Dacă viața ar fi un basm, ce personaj v-ar plăcea să fiți?

- Excelentă întrebarea! Cred că aș fi Prâslea cel Voinic. Pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult povestea Celor doi bătrâni și cerbul rătăcit, alergat de prinț în pădure, pe care aceștia l-au găsit și l-au crescut. Cred că aș fi acel cerb. Eu pun mult preț pe lucrurile de suflet și pe oamenii din jurul meu. Alergăm prea mult după lucruri materiale care ne aduc satis­facție doar de moment. Dar pe cele care ne aduc fericirea le alungăm. (râde trist)

„Melodia sufletului meu e «Din copilul de la ţară»”

- A existat vreun artist pe urmele căruia v-ați dorit să călcați?

- Sunt mai mulți, de la Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Maria Lătărețu până la co­legii mei de la Doina Gorjului, Maria Loga, Victorița Lăcătușu, Petrică Mîțu Stoian, Floarea Calotă, Nineta Popa Ionescu. De la fiecare am învățat câte ceva și le mulțu­mesc că au păstrat frumosul folclorului și că, datorită dumnealor, noi, cei care am venit din urmă, am avut un drum gata bă­tătorit. Însă mă doare foarte tare când văd că televiziunile îi dau la o parte pe cei în vârstă. Eu știu de la părinții mei că, ce faci, aia ți se va face!

- Care vă este melodia cea mai dragă?

- Vreau să fac o precizare, pentru că tot timpul sunt întrebat cine îmi face melodiile. Eu sunt compozitorul și textierul. Am încercat să iau și de la alții, dar nu le simt. Așa că, bune sau rele, le imprim și le cânt cu drag. Dar cred că cea mai re­prezentativă pentru mine este melodia „Din copilul de la țară”, unde îmi spun toată viața.

„Îmi doresc mult o fetiță și, dacă va îngădui Dumnezeu, un băiat”

- Și pentru că vorbim despre feri­cire și iubire, care e cea mai fru­moasă declarație de dragoste care vi s-a făcut?

- Cel mai frumos lucru este ca iubita mea să-mi spună că-și dorește o familie și se vede împlinită alături de mine. Și cred că am găsit femeia potrivită.

- Sunteți un om împlinit sau vă doriți mai mult decât aveți acum?

- Aș fi fost un om împlinit dacă aș fi avut în acest moment și copii. Îmi doresc foarte mult o familie și cred că dincolo de carieră, de faimă și de bani, acasă trebuie să te aștepte soția și copiii. Îmi doresc foarte tare o fetiță și, dacă Dumnezeu va îngădui, un băiat. De altfel, și frații mei au fetițe, așa că am două nepoțele și chiar am nășit-o pe una dintre ele, pe Anastasia.

„Cât mă ascultă cineva, înseamnă că sunt artist”

- De curând, ați scos alături de re­vista „Taifasuri” un CD mult aș­tep­tat. Ce noutăți le aduceți celor care vă iubesc?

- CD-ul se numește „Când două inimi se unesc” și cuprinde 18 piese, fiind cel mai iubit dintre cele cinci CD-uri ale mele. De altfel, aici am un cântec drag sufletului meu, „Mamă, lacrimă amară”, în care vor­besc despre viața mămicii mele.

- Cum arată o zi obișnuită din via­ța lui Valentin Sanfira?

- Îmi place la pescuit, îmi plac mult ani­malele, iar vara să merg să culeg ciuperci. E pasiunea vieții mele! Mai bine nu mă duc la o cântare decât să nu mă lași în pădure, la ciuperci. (râde cu poftă)

- Un gând pentru fani și cititorii revistei „Taifasuri”...

- Să fie buni și iubitori cu toți artiștii. Vreau să le mulțumesc că, dacă astăzi o duc mai bine, este datorită dumnealor. Cât timp mă vor asculta, atât voi trăi ca artist.

„La mine, vorba-i vorbă! Nu-mi place minciuna și prefer adevărul, indiferent cât e de dureros. Sunt statornic în relația cu oamenii, dar am și câteva defecte: vreau să se întâmple lucrurile atunci, pe loc, nu am răbdare și nu ofer timp destul oamenilor din jurul meu. Și, câteodată, am gura prea mare“

„Mama ține totdeauna cu nurorile, ele au dreptate, niciodată noi și ne-a rugat ca atât timp cât trăiește, chiar dacă ne certăm, ea nu vrea să știe!“

„Bunica m-a învăţat să ţin post“

- Cum erau sărbătorile de Paști în copilărie? Mai păstrați și acum tradiția?

- Sigur că se păstrează tradiția și sunt mândru de asta. La noi, de Paște, de duminică seara începeau horele, care țineau până marți. A rămas la fel și acum. Paștile pentru mine însemna ceva extra­ordinar de frumos pentru că bunica din partea tatălui, Dumnezeu să o odih­neas­că!, de altfel singura bunică cu care am copilărit, m-a învățat să țin post. Tot ea mi-a arătat cum trebuie să mă închin, să spun „Tatăl nostru”... În noaptea de Înviere, mă ducea la biserică. Și atât de frumos mi se părea să stau cu ea acolo, să privesc cum preotul scotea afară masa cu Sfânta Evanghelie... Bunica îmi spunea că dacă am ținut post, voi primi „Paşti” de la preot și eram foarte fericit. În Vinerea Mare mergeam la Prohod și ne împărțea părintele cărticele, iar pe mine mă punea să cânt. Eram atât de mândru că puteam să ies în față să demonstrez cine sunt...

„Sunt mulţi artişti cărora le mulțu­mesc că au păstrat frumosul folclorului și că, datorită dumnealor, noi, cei care am venit din urmă, am avut un drum gata bă­tătorit. Însă mă doare foarte tare când văd  că televiziunile îi dau la o parte pe cei în vârstă“

„Ştiu să spăl, să calc, să prăşesc, să dau cu coasa“

- Alături de maestrul Horia Vâr­lan prezentați emisiunea „Mama mea gătește mai bine”. Dar dum­nea­voastră sunteți un bucătar bun?

- Cu mine nu mori niciodată de foame și asta tot datorită părinților, care plecau de acasă la muncă și noi, băieții, eram nevoiți să ne facem singuri de mâncare. Așa că am ajuns să mă descurc destul de bine. Gătesc în general mâncare tradițională, de la ciorbe la varză călită cu ciolan, dar știu să fac și clătite. Nu am încercat încă papanași... Îmi place să marinez carnea de pui sau de porc, apoi să o pun la cuptor... Mă bucur că sunt la acest show culinar, unde se râde foarte mult și toată lumea se simte bine. Le mulțumesc mult că m-au ales, pentru că mă simt extraordinar de bine alături de echipă. Și ca să mă laud puțin, știu să spăl, să calc, să prășesc, să dau cu coasa. În liceu, am stat la cămin și un profesor de religie m-a învățat cum să îmi calc costumele populare. Și apropo de costume populare, am o cămașă de mire de vreo 70 de ani, cusută cu mă­tase, pe care am primit-o de la o bătrână din Filiași la care am cântat în familie, la nuntă. Un dar de suflet pe care-l voi păstra toată viața!