de Ileana Tudor

Adulată de mulţi pentru harul primit, invidiată de unele femei pentru norocul de a fi stat alături de unul dintre cei mai apreciaţi actori de la noi, Lavinia Tatomir, bioenergoterapeută faimoasă şi fostă soţie iubitoare a lui Adrian Pintea, îşi vede acum de viaţa sa, în ciuda durerilor care-i necăjesc încă sufletul şi cu sprijinul celor dragi şi amintirilor de preţ.

„Nu am dus niciodată o existenţă obişnuită”
- Ce amintiri purtaţi în suflet din timpul copilăriei?
- Casa părintească în care am crescut şi care are un sit istoric din jurul anului 1160; lumea teatrului, care mă fascina, tatăl meu fiind medicul actorilor Naţionalului craiovean; biblioteca uriaşă, comoara de cărţi vechi şi rare a tatălui meu, mâncarea gustoasă pregătită de mămica mea, câinii şi pisicile, presa, televiziunile, oamenii disperaţi care ne-au invadat viaţa.

- Ce planuri făcute în copilărie sau în adolescenţă s-au adeverit?
- Nu am dus niciodată o existenţă obişnuită. Celebritatea pe care mi-o oferise presa la acea vârstă fragilă (cazul meu era foarte mediatizat pe atunci) era fascinantă, dar şi o foarte mare povară. Aşadar, planurile mele de viitor erau programate cu responsabilitate. Visam să fiu cultă, ca părinţii mei, să devin un bun terapeut, să urmez Medicina, şi da, ca orice adolescentă îndrăgostită de idolul său, îmi doream să devin cândva soţia unui bărbat ca Adrian Pintea! (îmi închipui acum ce mi-ar spune Adrian dacă ar fi lângă mine: „Ce «modestă» erai, puiule!”)

„Am ales să practic taumaturgia”
- Cum v-aţi descoperit capacităţile bioenergetice şi când aţi început să le utilizaţi în folosul oamenilor?
- Copil fiind, am sesizat că obiecte diverse se tot lipeau de palma mea. Atunci colegii, profesorii şi părinţii mei au observat şi m-au privit cu uimire. Aşa a început totul! Au urmat nenumărate articole în presă, o mulţime de emisiuni de televiziune şi apoi filmarea pentru EuroNews, unde cazul meu a fost prezentat la secţiunea „No comment” din oră în oră. Îmi amintesc şi acum: „România, Craiova…” Fenomene precum clarviziunea, cogniţia, retrocogniţia, telepatia şi onirismul nu-mi erau nici ele străine. Dintre toate acestea, eu am ales să practic taumaturgia, latura care se ocupă de desluşirea diverselor afecţiuni şi metode de tratament ale acestora. Tatăl meu a avut curiozitatea să mă testeze pe diverse cazuri ale sale. Aşa mi-am descoperit metoda proprie de diagnostic: aplic palma stângă pe zonele afectate sau pe cele ce urmează a le identifica şi aceasta se lipeşte pur şi simplu de locul respectiv. Îmi verific întotdeauna rezultatele şi diagnosticele prin analize de laborator.

- Ce pregătire aveţi în acest domeniu?
- Nu există încă o metodologie referitoare la aceste practici, mi-ar fi plăcut să mă pot specializa în terapii complementare, dar am urmat până la urmă Facultatea de Medicină, pentru că am simţit că am har pentru această profesie. Soţul meu obişnuia să spună că adevăraţii eroi ai zilelor noastre sunt medicii de la Urgenţă. Medicii nu se ocupă doar de calitatea vieţii, aşa cum fac toate celelalte meserii, ci şi cu cantitatea. Medicii sunt, poate, prelungiri ale lui Dumnezeu pe Pământ…

- Unde vă pot găsi oamenii, aveţi un cabinet?
- Momentan, pacienţii nu mă pot găsi, pentru că priorităţile mele sunt altele, studiez foarte mult şi mi-am rezervat un timp doar pentru mine, după o perioadă în care am muncit enorm şi am trecut prin momente dificile.

„Când m-a cerut de soţie, încă îi vorbeam cu… dumneavoastră”
- Cum a fost prima întâlnire cu Adrian Pintea?
- Ne-am întâlnit la 3 ianuarie 1997, în miezul iernii, pe o zăpadă foarte frumoasă, desprinsă parcă dintr-o poveste, la Craiova, acolo unde tocmai fusese montat spectacolul „Hamlet”, cu Adrian în rolul principal. După zile de repetiţii epuizante, Adrian a rămas fără voce. Regizorul tehnic al spectacolului, Mircea Vărzaru, un bun prieten de familie, i-a vorbit despre mine. Adrian mă văzuse la televizor şi îl fascinase darul meu şi a dorit imediat să mă cunoască. Întâlnirea noastră a fost foarte stranie, asemeni unei regăsiri peste timp. Ne fascinam reciproc, de fapt! Când m-a cerut de soţie, tocmai împlinisem 20 de ani şi încă îi vorbeam cu dumneavoastră.

- Atunci când l-aţi întâlnit, el era deja bolnav şi faptul că a ţinut legătura cu dumneavoastră i-a prelungit viaţa. Ne puteţi da câteva detalii, vă rog?
- Da, Adrian era într-un moment extrem de dificil al vieţii sale, după o căsnicie eşuată, munca epuizantă la spectacolul vieţii sale şi o afecţiune decompensată medical, ceea ce determinase la vremea aceea nenumărate bârfe în lumea breslei sale, că Adrian urma să nu mai fie curând. Adrian tocmai mă ceruse de soţie, iar colegii tatălui meu m-au luat de-o parte discret şi m-au întrebat dacă sunt conştientă că pot rămâne văduvă la doar câteva luni după căsătorie. Dar eu am zis: „Nu, nu sunt pregătită, dar nici nu voi renunţa la Adrian doar pentru că e bolnav. Am să-mi asum responsabilitatea acestei căsnicii şi, împreună cu el, voi lupta să învingem boala. Faptul că Adrian va mai trăi un an, doi, trei, pentru mine e important.” Şi Adrian a mai trăit şapte ani... şi ar mai fi putut trăi încă mulţi alţii, dar nu a mai depins doar de mine şi de colegii mei medici.

„Personalităţile noastre se completau în mod fericit”
- V-a complexat vreodată personalitatea sau reputaţia sa?
- Niciodată! Din contră, personalităţile noastre se completau în mod fericit. Noi am dus o existenţă normală, foarte frumoasă, deloc banală. Adrian era încântat de apetitul meu de viaţă, care lui îi făcea o enormă plăcere, iar eu eram copleşită de felul în care ştia să ofere tandreţe, de romantismul său incurabil, de sensibilitatea aceea pe care nu o voi mai întâlni la nimeni niciodată! Adrian era mândru că soţia lui a fost „un copil cuminte până în ziua căsătoriei”, era mândru că „punea pile” la mine pentru unii dintre colegii săi, pentru că era oprit pe stradă şi întrebat despre mine, era mândru că, zicea el, va da un medic societăţii şi că îmi putea fi, dincolo de soţ, iubit, prieten, copil, şi un extraordinar pedagog. Pentru că mă îndruma în lecturile alese, îmi corecta vorbirea, dicţia şi ţinuta.

- Cum aţi primit cererea în căsătorie: cu uimire sau ca pe un eveniment mult dorit?
- L-am întâlnit pe Adrian pe când aveam doar 16 ani, dar relaţia noastră sentimentală a început când împlinisem 20 de ani. Chiar la 2 septembrie 2000, de ziua mea de naştere, Adrian m-a sunat şi m-a cerut de soţie. Iniţial am crezut că a încurcat numărul de telefon şi că cererea în căsătorie îi era adresată altei femei. Nu puteam crede! Când m-am convins că este vorba despre mine, fără să mai stau pe gânduri, am spus „Da!” şi am fost fericită! Îl iubeam de copil! Mai târziu mi-a mărturisit că m-a iubit din prima clipă, că mă visa, că nu înţelegea ce i se întâmpla, că a aşteptat, tăcut, să împlinesc 20 de ani. Ne-am căsătorit civil la 25 decembrie. Cununia religioasă a avut loc la 30 iunie 2001, în rit greco-catolic, la Capela catolică din Craiova. O zi de vis, asemeni unei suite de imagini cinematografice. Îmi amintesc muzica aceea divină, luminile altarului, trandafirii mei albi, mâna sa blândă strângând-o pe-a mea, sărutul, aplauzele, felicitările…

- Care a fost cel mai frumos moment trăit alături de Adrian Pintea? Dar cel mai crunt?
- Toata viaţa mea alături de Adrian a fost o lecţie de iubire. Ne-am învăţat reciproc ce-nseamnă viaţa, ne-am călit împreună, pentru că am trecut prin momente superbe, dar şi prin momente crunte, disperate. Şi, în tot acest timp, noi ne-am iubit fără oprelişti, fără a ţine cont de reguli impuse, de condiţionări psihice. Iar în ceea ce priveşte momentul cel mai crunt al vieţii mele lângă Adrian, el trăieşte adânc în mine, nu va mai ieşi niciodată de acolo: ultima lui respiraţie pe acest pământ!

„Adrian este de neînlocuit!”
- Cum aţi trecut peste momentul dispariţiei sale, peste faptul că nu aveţi un copil de la el, aşa cum vă doreaţi amândoi?
- Nu am trecut încă! Au fost doi ani plini de suferinţă, de dor cumplit şi de iubire din ce în ce mai profundă pentru Adrian. Iubirea aceasta se adânceşte pe zi ce trece, capătă alte nuanţe, alte culori, se continuă într-un alt plan.

- Vă vedeţi curând la braţul altui bărbat? Cum vă doriţi viitorul?
- Nu! Adrian este de neînlocuit! Am fost şi sunt încă fermecată, subjugată de personalitatea sa! Viitorul meu înseamnă desăvârşirea profesiei mele, studiu şi o viaţă curată, sănătoasă, cu gândul mereu la omul vieţii mele, Adrian!

- Ce planuri aveţi? Vă faceţi rezidenţiatul acum în Craiova. V-aţi mutat din Bucureşti?
- Încă nu am luat o decizie concretă în ceea ce priveşte plecarea mea din Bucureşti. De Bucureşti mă leagă acum doar mormântul lui Adrian şi mâna de prieteni care mi-a mai rămas după moartea sa. Fără el, Bucureştiul şi-a pierdut farmecul, e un oraş cronofag şi trist!

- Aţi scos o carte, „Lecţie de iubire cu Adrian Pintea”, şi spuneaţi că sunteţi pregătită să dezvăluiţi mai multe despre viaţa fostului dumneavoastră soţ. Ce surprize ne aşteaptă?
- Este o carte la care am de gând să muncesc mult şi conştiincios, pentru că voi fi bine documentată, voi argumenta foarte bine ceea ce voi susţine în paginile ei şi voi prezenta lumea artiştilor exact aşa cum este ea, fără mască, aşa cum am perceput-o, dar mai ales văzută prin ochii cei mari şi luminoşi ai lui Adrian, care vedeau nevăzutul, care recepţionau mesaje subliminale dureroase despre ceea ce se întâmpla în mod real în culise, pe platourile de filmare, la Academia de Teatru, la galele de premiere, despre oamenii care i-au marcat profund existenţa, despre colegii pe care îi admira ca profesionişti desăvârşiţi, despre felul în care a ştiut să iubească şi pe cine şi de ce, despre capcanele în care a căzut de-a lungul timpului, spaimele, neîmplinirile sale profesionale, despre ultimele sale dorinţe, visuri, dezamăgiri, bucurii, despre ultimele zile, despre ceea ce a urmat după, despre „prietenii” săi care au dezertat şi au uitat că exist, despre tortura procesului, despre cei pe care „nu-i laşi să moară şi nu te lasă să trăieşti”. Despre oameni. Despre iubire. Despre teatru. Despre Adrian Pintea, „Cele două feţe ale lui Adrian Pintea.”

„Adrian era încântat de apetitul meu de viaţă, care lui îi făcea o enormă plăcere, iar eu eram copleşită de felul în care ştia să ofere tandreţe, de romantismul său incurabil, de sensibilitatea aceea pe care nu o voi mai întâlni la nimeni niciodată!”

„Viitorul meu înseamnă desăvârşirea profesiei mele, studiu şi o viaţă curată, sănătoasă, cu gândul mereu la omul vieţii mele, Adrian!”