de Carmen Ciripoiu
A adus o porţie zdravănă de aer proaspăt în lumea muzicii de calitate, dăruind tuturor celor care caută emoție vie, bucuria momentului. Pentru că acesta este destinul său: să aibă o relație de reală onestitate și franchețe cu publicul, dând formă unei muzici mari care, pentru el, e cea mai puternică formă de rugăciune, medicamentul ce-i alungă durerea. Cine este contratenorul Cezar Ouatu, atunci când cortina se lasă, aflați într-un interviu de suflet, în exclusivitate pentru revista TAIFASURI! Nu orice fel de interviu...
„Când eram mic, adormeam pe sunetele magice ale flautului tatălui meu”
- Fiul unui virtuoz al flautului și al unei mame cu o voce extraordinară, pe care ai moștenit-o. Să deschidem cufărul cu amintiri și să retrăim împreună perioada copilăriei tale. Socotești că datorezi ceva din talentul tău locului în care te-ai născut? Poartă artiștii pecetea lumii în care se nasc şi s-au format?
- Sunt extrem de mândru, de bucuros și de privilegiat să fi avut și să mai am o parte din părinții mei. Spun asta pentru că tata a trecut în neființă acum nouă ani. Începuturile mele au fost în pătuțul unde mă trezeam și adormeam pe sunetele magice ale flautului părintelui meu, el fiind un instrumentist desăvârșit la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, unde actualmente eu sunt solist vocal. Așa că am dus mai departe, în acea instituție de cultură, tot ceea ce a însemnat Era Ouatu. Am crescut cu această terapie prin muzică, copilăria mea fiind impregnată cu tot ce a însemnat muzică clasică și concerte. Am fost un fel de copil al filarmonicii, tata mă lua cu el de luni până joi, când erau concertele. Îmi doream mult să fiu alături de tata la toate spectacolele, iar la 6 ani am început să aprofundez instrumentul rege numit pian. În copilărie nu conștientizam, însă ulterior am realizat că Ploieștiul o fi un oraș poluat, dar a dat foarte multe valori, începând de la Nenea Iancu cu umorul său unic, Nichita Stănescu, care a fost, printre altele, și prieten cu tata, sau Paul Constantinescu. Și lista poate continua uşor...
- Ai fost forțat în vreun fel de părinți să faci pian? Ai avut vreodată pianul tău?
- Niciodată. Mi-a plăcut! E adevărat că la început credeam că doar dai din clape și apeși cu un singur deget, dar când am ajuns la Liceul de Arte, unde pianul era mult mai complex, studiam mai mult de patru ore pe zi, sigur că devenea obositor. Atunci aveam senzația că atât pianul, cât și părinții mei, care spuneau că trebuie să învăţ mereu dacă vreau să ajung ceva în viață, au ceva cu mine. Am avut o pianină superbă de mic copil, care a fost cărată cu sudoarea frunții de nașul meu, de tata și de alți bărbați, la etajul șase al unui bloc din cartierul Malul Roșu din Ploiești, acolo unde am copilărit. O pianină cu placă de bronz, așa cum sunt cele adevărate.
„Pe mama am văzut-o inamicul public numărul 1. «Studiază, studiază, să nu te prindă şansa nepregătit»”
- Cine a fost mai îngăduitor? Mama sau tata?
- Tata. În orice familie există un dictator și cel care e opusul. Pentru că tata era mai mereu plecat în turnee (la un moment dat a fost chiar profesor la Salzburg, unde s-a născut Mozart!), mama a fost cea care m-a ținut din scurt și au fost momente în care am văzut-o drept inamicul numărul unu. Însă acum, la vârsta mea, o simt ca pe icoană și-i mulțumesc că m-a ținut aşa. Eu am avut o copilărie frumoasă, sinceră, curată, bazată pe principii simple, când ne bucuram de orice lucru mic, ceea ce copiii de azi nu mai fac. Știu că îmi plăcea mult să joc vămița. Trasam o linie cam la doi metri, apoi puneam niște ruble. Găseam tot felul de cutiuțe de chibrituri și rupeam exact fațetele, acelea erau rublele. Puneam grămezi de ruble și dădeam apoi cu o sticluță umplută cu nisip. Câștigător era cel care lua mai multe ruble. (Râde)
- Ai fost un rebel?
- Am fost cuminte, zic eu, dar mai făceam și prostii. Eram la extreme. De exemplu, împreună cu doi colegi eram recunoscuți în cartier ca fiind culegătorii de flori de tei din Șoseaua Vestului. Noi nu culegeam cum trebuie, ci rupeam crengile, până ne-au prins la un moment dat milițienii. Le-au spus părinților mei, care sigur că au trebuit să pară serioși față de mine, însă erau leșinați de râs. Parcă totul era desprins dintr-o poveste a lui Creangă. Bine, florile de tei le vindeam ulterior la piață. Ne câștigam existența de mici copii. Tata era extrem de maleabil și totdeauna mă alinta spunându-mi bibelou, bijuteria mea… Nu-mi rostea niciodată numele, dar atunci când o făcea, era groasă treaba!
- Ce lucru ți l-a spus tata pe care nu-l vei uita niciodată?
- Papa a fost și va rămâne mentorul meu pe viață. Avea foarte multe vorbe, dar tot timpul spunea să nu mă gândesc pentru ce studiez, ci trebuie să studiez, pentru ca ocaziile să nu mă prindă niciodată nepregătit. Și că, mai devreme sau mai târziu, voi fi răsplătit. O altă vorbă era să mă grăbesc încet, pentru că eram tare agitat. Tata, până când a trecut în neființă, a studiat două-trei ore pe zi la flaut, a fost un profesionist desăvârșit. Și, din păcate, și-a dat ultima suflare chiar pe scenă!
Primul pe listă la admitere la Conservatorul din Milano! Cu peripeţii
- Ai terminat Conservatorul în Italia? De ce acolo și nu în România?
- Pianist la Liceul de Arte, actualmente Colegiul „Carmen Silva” din Ploiești, la
18 ani cântam și în cor, unde mai mult chiuleam decât să fiu prezent. Dar, făcând vocalize cu toate grupele de voci, inclusiv cele feminine, mi-am descoperit vocea de care habar nu aveam. Am realizat atunci că... ceva se întâmplă la nivel vocal, iar tata mi-a explicat cum stă treaba cu această voce de cap, de contratenor și am început să studiez. Iar viața mea s-a schimbat cu totul în doar două, trei luni. Eram și în febra Bacalaureatului și începusem să mă consider un Michael Jackson, care rupe totul cu vocea sa. M-am gândit atunci unde să studiez. Am încercat prima dată la București, dar am hotărât să mă duc unde s-a născut belcanto-ul, adică în Italia. Ştim cu toții că acolo tot ce înseamnă teatre de operă sunt cele mai bune din lume! Și atunci, am dat admitere la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano, una dintre cele mai mari instituții de acest gen din lume, dar am constatat că nu sunt pe lista celor admiși. Atunci am rămas în Italia, ca să descopăr o nouă lume.
- Ai mărturisit la un moment dat că, pentru a câștiga bani, ai fost nevoit să îngrijeşti bătrâni, iar unii s-au stins în brațele tale…
- Da, așa este. Am avut acolo tot felul de job-uri, părinții mei s-au despărțit, mama m-a urmat în Italia. Am început să lucrez imediat ce am aflat că nu sunt admis pe listele noului an academic. Vindeam pizza într-un restaurant și eram și profesor de muzică la o capelă a unei catedrale dintr-un oraș de lângă Milano. Și după vreo două luni de la admitere, am primit un telefon de la Conservatorul „Giuseppe Verdi” și am fost întrebat dacă mai vin la cursuri sau nu. Am fost şocat! Le-am spus că nu m-am văzut pe listă și așa am aflat că a fost o greșeală a celor de la secretariat. Adevărul era că am fost primul pe listă… Atunci s-a deschis universul pentru mine și am mers să-mi continui studiile.
„Voi colabora cu Simon Cowell, părintele X Factor”
- Cum a fost experiența cu Eurovision? Ce oferă acest concurs în afară de vizibilitate?
- Este unul dintre capitolele vieții mele la care am un regret, pentru că tata nu l-a văzut. A fost o provocare neașteptată, care a venit din partea lui Cristian Paul, căruia îi mulțumesc și fără de care astăzi poate că nu m-aș fi aflat aici, să vorbim în calitate de persoană publică în România. Pentru că nu mai sunt artistul de operă nișat. Eurovisionul nu mi-a oferit nimic din punct de vedere financiar, din contră, am scos eu bani din buzunar, pentru că în acel an nu am avut susținere mai deloc. Chiar dacă am luat locul 13 din 39! Iar astăzi, în 2019, la șase ani de atunci, sunt în top 10 din toate cele mai bune momente Eurovision, pe lângă Abba și alte nume mari. Rupându-mă cu regret de lumea mea, pentru că nu aveam cum să le bifez pe toate, dar făcând cunoscut stilul de pop opera în România. Ulterior, am cântat cu Andrea Bocelli, care e o icoană a acestui stil. Eurovision mi-a oferit tot ceea ce sunt astăzi!
„Faimosul Robbie Williams mi-a spus: «Ești campionul lumii!»”
- I-ai ridicat în picioare pe unii dintre cei mai exigenți jurați de show-uri de talente din Marea Britanie. Ce te-a determinat să participi la X Factor UK?
- Acolo a fost un pariu pierdut între mine și prietenii mei la o bere. Urmărind și văzând acest fenomen al talent show-urilor, mi-am dorit să-l cunosc pe nașul lor, inventatorul acestora, Simon Cowell. Ca să ajung în America era prea departe și atunci m-am înscris online la acest concurs, apoi am fost sunat și am primit un email în care am fost invitat să definitivez înscrierea. La un moment dat, am ajuns la Londra, în niște cabine, în care am făcut vreo șase castinguri, cu comisii diferite, acapela. Într-un final, m-am reîntors în țară, apoi am ajuns din nou în Anglia, fiind chemat să cânt în fața juraților. Atât de mari profesioniști erau acolo și de preciși în ceea ce făceau, că am și uitat să mai am emoții. A fost în final o provocare pentru mine și o carte de vizită în fața lui Simon Cowell, cu care urmează să am niște colaborări. Eu sunt mult prea autocritic, nu suport să mă aud și să mă văd, însă dau cu mare plăcere înapoi pe înregistrare, când mi-a spus Robbie Williams: „Ești campionul lumii!”. Apoi, face o plecăciune în fața mea!
„Debutez cu Festivalul Internațional de Canto «Cezar Ouatu»”
- Sunt roluri pe care le mai aștepți?
- Am stopat opera o bună perioadă din viața mea, dar muzica barocă va rămâne mereu prima mea dragoste. Anul acesta voi reîncepe iar să cânt operă, am luat legătura cu agenții de impresariat din afară pe zona operistică. E un rol pe care nu l-am interpretat până acum. Este vorba despre Rinaldo de Hendel, una dintre cele mai apreciate opera baroce scrise de acesta. Și mi-aș dori să am această ocazie, drept pentru care voi începe niște audiții în acest sens. Dar în afară, pentru că la noi nu există tradiție.
- Cu ceva timp în urmă ai declarat că îți dorești să deschizi o academie de canto. S-a împlinit visul?
- Lucrez de vreo doi ani cu diferite voci, dar încă nu am materializat acest proiect, însă am început cu o cheie către acest drum, și anume Festivalul Internațional de Canto „Cezar Ouatu” sau, mai bine spus, ficco.ro. Debutez în perioada care urmează cu prima ediție, inițial am vrut să fie în octombrie, dar cred că o vom muta în februarie. Înscrierile au început și m-a bucurat mult numărul celor care au venit. Este primul festival internaţional de canto ce poartă numele cu mine în viață, pe secțiuni de canto, muzică ușoară, clasică și populară și pe limite de vârstă, de la 6 la 32 de ani. Se dorește a fi un festival important, cu o gală a laureaților, cu un acompaniament real de orchestră sau taraf, în funcție de secțiune, și premii mari de tot. Visul meu este să-mi fac cele două academii de canto la Ploiești și la București.
„Sunt un mare pasionat de bucătărie mediteraneană”
- Cum este Cezar Ouatu acasă? Ce sarcini gospodărești îi plac și de care se ferește?
- Dacă nu aș fi avut un job, aș fi fost cel mai tare casnic, pentru că sunt obsedat de curățenie. În plus, sunt un mare pasionat de bucătărie, hobby dus până la anumite culmi, pregătind cina cap coadă, adică gătit, servit, spălat vase. Nu sunt pe principiul femeia trebuie să pună totul pe tavă. Nu gătesc industrial sau de cantină, fac tot felul de nebunii, cumpăr tot felul de brânzeturi, paste, trufe albe, fructe de mare, orez, paste, m-am impregnat cu tot ceea ce înseamnă gastronomia mediteraneană. Uneori mai fac și ciorbe, dar pe zona de carne, pește și primul fel, sunt master. (Râde)
- Cum te împaci cu celebritatea?
- Am senzația că sunt de zeci de ani pe plantație, întrucât cunosc foarte multă lume. Dar mă bucur și acum, ca un Peter Pann. Am concerte mari în care durează mai mult autografele și fotografiile decât interpretarea în sine. Uneori, mi-aș dori să beau o cafea în bermude și cămașă ruptă, însă nu-mi permit, pentru că sunt o persoană publică și alții regăsesc în mine un exemplu. Mă bucur de fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat și îl rog să mă ajute să-mi fac o casă pe pământ, unde să pășesc, după o zi stresantă, pe gazonul udat de mine, unde aleargă cățelușii mei, copiii mei și familia mea dragă.
„«Reloaded Gică Petrescu» este copilul meu, născut datorită emisiunii «Te cunosc de undeva»“
- Ce înseamnă emisiunea „Te cunosc de undeva” pentru tine? De ce ai acceptat să mergi acolo?
- Metaforic vorbind, este singura emisiune curată din tot ce înseamnă media la noi și cred că am un nas destul de avizat să-mi dau cu părerea. Am debutat ca invitat cu acel moment devenit unic în televiziune, și anume dublul personaj Lionel Richie - Diana Ross, machiat jumătate-jumătate și cântat pe două voci diferite, și de acolo producătorii și-au dat seama că trebuie să vin și într-un sezon întreg. Am câștigat primul sezon, am mai fost la alte două și anul acesta am revenit cu mare plăcere într-un cuplu cu colegul meu de suferință, Șerban Copoț. Datorită acestui show, mi-am descoperit multe veleități actoricești și am creat împreună cu taraful Silvian Voicu, maeștri ai acestui gen muzical, „Gică Petrescu Reloaded”, unicul proiect muzical interbelic închinat marelui maestru al muzicii de petrecere, pe care-l duc mai departe și de un an și ceva merge extraordinar atât în mediul privat, cât și în mediul public. Acesta este „copilul meu”, care s-a născut datorită emisiunii „Te cunosc de undeva”. Sunt recunoscător!
„Iubita mea, Andreea, are nişte ochi...“
- Ai trecut vreodată prin criza personalității? Dar prin cea a căsătoriei?
- Datorită sau din cauza emisiunii „Te cunosc de undeva”, am trecut prin foarte multe crize ale personalității mele, pentru că nu mai știu cine sunt, din cauza atâtor transformări, așa că nici oglinda eternă, nici cea reală nu mai fac față. Dar acum prețuiesc mai mult doamnele și domnișoarele, pentru că îmi dau seama cât de multe eforturi depun să pice în grațiile noastre și noi nu apreciem. Cât privește căsătoria, nu sunt pe principiul că a venit momentul, ziua X, ora X, că așa trebuie. Dar îmi doresc o familie stabilă și un copil. Pentru că noi, artiștii, suntem un fel de lupi vagabonzi, în sensul bun, cunoaștem multă lume și diversitatea e mare.
- Blondă, brunetă, roșcată? Ai găsit femeia care să-ți întoarcă lumea pe dos?
- E clar că, făcând o statistică a vieții mele, mi-am creionat un profil: blondă, ochi deschiși. Cu ani în urmă, îmi plăceau femeile foarte slabe, acum mă duc către Rubens, în carne, cum zice italianul, cu forme. Iubita mea, Andreea Vilău, este ce trebuie. O artistă, la rândul ei, pe tot ce înseamnă zona de beauty și arta machiajului. Dar și ea, și eu avem timpul extrem de încărcat și uneori îți vine să spui stop și să fugi pe o insulă. La Andreea m-au fascinat ochii și stilul conversației. Pentru că poți întâlni Barbie și să fie lemn!