Main menu

header

751 16 1de Carmen Ciripoiu

Găsește un motiv de bucurie în fiecare zi, iar asta pentru că a descoperit Ecuația Fericirii. Nu se lasă niciodată sufocat de rutina vieţii și se „îmbată” cu binele de care alții n-au habar. Cine este trubadurul românilor Gabriel Dorobanțu, dincolo de scenă, aflați într-un interviu de suflet cu acest etern romantic.

„Doamne, ce dor mi-e de pâine neagră cu cacao cu lapte, ca pe vremuri!”

- Sunteți unul dintre cei mai iubiți cântăreți ai țării și lumea e curioasă să știe cât mai multe despre omul Gabriel Dorobanțu. Cum a fost copilăria? Ce amintiri păstrați din cea mai frumoasă perioadă a vieții?

- Copilăria cred că a fost cea mai minunată perioadă a vieții mele, pentru că atunci mi-am creat, în sânul familiei, personalitatea cu care am pornit la drum. M-am născut în București, în cartierul Militari. Cred că mă cheamă Dorobanțu datorită străbunicului, care, dorobanț în armata care a participat la Războiul de In- dependență, a fost împroprietărit cu pământ în comuna Militari. Părinții mei s-au născut tot în București, bunicii, de asemenea, dar cred că am și o origine ardelenească din partea străbunicilor. Străbunica a venit pe lume la Dobra, în județul Sibiu, iar străbunicul făcea cojoace și mergea pe Valea Oltului să le vândă. Am crescut într-o vilă frumoasă, unde la parter era un magazin unde se vindea pâine și am și acum în minte mirosul pâinii proaspete. Știu că se aducea la 4:00 dimineața și nu am mâncat vreodată una mai bună. Duc dorul pâinii negre cu cacao cu lapte, ca pe vremuri. (Râde)

- Ați fost un copil cuminte sau poznaș?

- Foarte cuminte și ascultător, silitor la școală și extrem de disciplinat, iar asta mi-a folosit în carieră, pentru că nu se poate face nimic în viață fără instruire. Nu cred că am făcut mari prostii în copilărie și nici în viață, pentru că nu m-a caracterizat spiritul de aventurier. Dimpotrivă, tata ar fi fost bucuros să fiu mai năzdrăvan și se plângea că nici măcar un geam nu a plătit de pe urma mea.

„Băi, tu te crezi Angela Similea? Cred că ai înnebunit!”

751 16 2- Cine a fost generalul în casă, mama sau tata? De cine ascultați fără să scrâşniți?

- Cu siguranță, mama, pentru că tata era la serviciu tot timpul. Mama a început să lucreze când eram eu prin clasa a IV-a, până atunci a stat cu mine și m-a ajutat să învăț bine, să scriu frumos, caligrafic, și am mers împreună la Cercul de muzică și teatru la Palatul Pionierilor. Încă din clasa a II-a am dat examen la acest Cerc de teatru și l-am avut coleg pentru puțin timp pe îndrăgitul Gelu Colceag, el fiind mai mare și jucând deja în piese adevărate. Din păcate, a trebuit să părăsesc Cercul de teatru pentru că nu știam să citesc literele bătute la mașină, doar pe cele bătute la tipar și cele de mână. A trebuit să mă retrag de acolo, iar copiii râdeau de mine din acest motiv și pentru că nu învățam bine rolul.

- Le datorați părinților dumneavoastră ceva din ce sunteți astăzi?

- Sigur, ei m-au crescut frumos, m-au învățat să prețuiesc oamenii și munca. Deși recunosc că erau momente la acea vreme când orice sarcină pe care o primeam, mi se părea o povară. Știu că odată i-am spus tatei că au băgat măsline la complex și dacă s-ar putea să se ducă să cumpere și m-a întrebat de ce nu merg eu. Atunci i-am răspuns: „Dar ai văzut-o tu pe Angela Similea că stă la coadă la măsline?”. Tata mi-a spus atunci să nu încep să mă cred Angela Similea, pentru că atunci înseamnă că am înnebunit. Și bine a făcut... Din păcate, doar mama mai trăiește, are 86 de ani, stă împreună cu mine și mă bucur că pot să mai am grijă de ea.

Cine a interzis celebrul Festival de la Mamaia

751 16 3- Cine v-a îndrumat paşii, care v-au fost „muzele”?

- Nu e vorba despre muze, ci de oameni dedicați meseriei. Am avut o excelentă profesoară de canto, Florica Orăscu, care a dat mulți interpreți de renume în România, cu care am făcut lecții și la Școala Populară de Artă și lecții particulare. Știu că mă costa 100 de lei ședința de 45 de minute, timp în care nu făceam doar canto, pentru că doamna îmi povestea și întâmplările de peste zi. Era un spectacol, o bucurie să faci lecții cu un asemenea om care avea un fler extraordinar. Ea le-a lansat pe Dida Drăgan, Angela Similea, Mirabela Dauer și eu eram printre ultimii săi elevi, dar nu am ajuns și ultimul interpret. Toți cei care au făcut lecții cu doamna Orăscu au ajuns în fruntea muzicii ușoare românești.

- De ce ați debutat mai târziu? Care a fost motivul?

- Nu s-a putut mai devreme, pentru că Festivalul de la Mamaia, care era singura rampă de lansare pentru interpreți, a fost timp de șapte-opt ani suspendat, din pricina unui articol denigrator la adresa festivalului, care a apărut în revista „Flacăra”, scris de domnul Adrian Păunescu, care era împotriva acestui eveniment, susținând că muzica compusă e demodată și versurile proaste. Până la lansarea mea în muzică, am fost tehnician proiectant principal, făcusem între timp o școală tehnică de proiectare, utilaj chimic, am lucrat într-un institut de proiectare, unde am căpătat multă experiență în a fi împreună cu oamenii. Ulterior, am renunțat la serviciu ca să pot face această meserie de interpret. Visul de început însă a fost să devin medic, pentru că de acasă mi s-a spus că e bine să te faci doctor. În consecință, am dat la Medicină militară, am avut media 7,65, dar s-a intrat cu 8,20. Dar nu regret, pentru că altfel nu aș mai fi făcut această meserie unică. Orice meserie aș fi avut, aș fi ieșit la pensie. Din muzica ușoară eu nu vreau să ies la pensie! (Râde)

„Am avut succes în patru filme pentru copii”

- Una dintre cele mai frumoase colaborări ale dumneavoastră a fost cu regretatul Ion Aldea Teodorovici. Ce amintiri vă leagă de unul dintre cei mai iubiți compozitori ai Republicii Moldova?

- Au fost senzaționale și comunicarea și colaborarea cu el, era un artist extrem de prețuit în Republica Moldova și nu doar acolo. Am făcut un disc de autor pentru Aldea Teodorovici, ceea ce a însemnat mult la acea vreme. Chiar am câștigat atunci un premiu al Uniunii Compozitorilor pentru această colaborare cu maestrul. Din nefericire, el s-a stins. Mi-amintesc că mergeam la Ion acasă, locuia la granița de pe Prut, era mare patriot. Am adorat grădina lui pentru că imediat cum ieșeai din casă și se stingeau acordurile pianului, năvăleau peste tine multe flori, legume, dovleci, porumb, într-o nebunie totală și acest lucru mi s-a părut senzațional. Nu mai avea cine să îngrijească grădina pentru că părinții erau bătrâni și toți cei trei copii ai familiei Teodorovici erau la Chișinău sau la Moscova. Din nefericire, toți trei au murit tragic, primul spânzurat în tren, al doilea de ciroză și al treilea în accident în România.

- Puțină lume știe că ați jucat în patru filme pentru copii, muzica și scenariui aparținându-i unui mare compozitor al României, Dumitru Lupu. Cum e Gabriel Dorobanțu în ipostaza de actor? Vi s-au făcut și alte oferte?

- Am avut succes în filmele pentru copii și am jucat cu Benone Sinulescu, Jean Constantin, Ileana Șipoteanu, Daniel Iordăchioaie. Era o plăcere... Din păcate, astăzi nu se mai fac asemenea filme, unde noi ne-am pus tot sufletul. Dar am scris pentru televiziune și scenete comice care au fost apreciate de producători și realizatori. M-am descurcat onorabil împreună cu colegii mei actori și nu i-am încurcat.

Fără compromisuri!

„Am fost bârfit, am stârnit antipatii, dar nu am cântat orice, doar că aşa era... la modă”

- Care melodii din cariera dumneavoastră vă sunt cele mai dragi?

- Toate, pentru că nu am cântat orice și cum se cerea la un moment dat. Am mers mereu pe drumul meu pentru că a fost unul bine croit, care mi-a adus succes. Sunt un cântăreț de tradiție, care interpretează muzică ușoară românească, așa cum se spune în studiile de specialitate, interpret de romance. Am un repertoriu cu șlagăre multe, sunt vreo 450 de cântece. Au fost compozitori care mi-au propus piese care nu mă reprezentau și am refuzat, iar lucrul ăsta nu a fost ușor pentru că mi-am creat de multe ori antipatii și am fost bârfit ca fiind un interpret care știe să cânte doar muzică de estradă. Dar mie mi-a plăcut să cânt muzică ce să aducă bucurie spectatorilor, nu cântece care să dea importanță scriiturii.

- Piesa „Hai, vino iar în gara noastră mică!” este și acum fredonată de toată lumea. Care este povestea acestei superbe melodii?

- Când Dumitru Lupu mi-a cântat piesa cu o chitară în holul de la Teatrul „Alexandru Davilla” nu am vrut să o interpretez, pentru că mi s-a părut o romanță rusească desuetă. Dar câștigând o asemenea notorietate și fiind iubit de o lume întreagă, am înțeles că am fost un naiv și este bine totdeauna să iubești lucrurile simple. A fost cântecul navetiștilor la acea vreme. Mă miră și acum impactul la public după 36 de ani. Melodia „Niciodată” a fost refuzată de Dan Spătaru. Domnul Viorel Gavrilă mi-a încredințat-o mie și am făcut succes imediat. Sunt refrene care plac de la început oamenilor și au steaua lor.

„Am un pisoi frumos care are un mic papion sub bărbiță, drept pentru care eu îi spun Dirijorul”

751 16 4- Cum arată o zi obișnuită pentru romanticul Gabriel Dorobanțu?

- Mă desprind de tot ceea ce înseamnă meserie și latură romantică, pentru că Gabriel Dorobanțu trebuie să și mănânce, îngrijește și grădina, face și aprovizionarea. Altfel nu se poate!

- Ați lăsat Bucureștiul și v-ați construit o căsuță superbă la Cornu. Există și la Cornu vreo gară în care să vină admiratoarele?

- Cornu nu are gară, dar e una vizavi, care se numește Gara de la Breaza, unde nu mai sunt becuri, e întuneric și admiratoarele chiar dacă vin, nu mă mai găsesc, pentru că ar orbecăi toată noaptea până să descopere unde e casa mea. (Râde) Sunt fericit că am plecat la Cornu, pentru că nu-mi mai place viața din București. Când am făcut pasul, toți îmi plângeau soarta. Dar situația stă cu totul altfel. Iubesc să stau în foișorul din curtea mea, pentru că sunt ca într-o navă spațială și pot privi universul. Din păcate, nu mai am cățel, dar am un pisoi frumos pe care-l cheamă Tomiță. Are un semn distinctiv, un mic papion sub bărbiță, drept pentru care eu îi spun Dirijorul. El l-a înlocuit cu succes pe celălalt motan, pe Mițurini.

- Ce faceți atunci când vă simțiți apăsat de singurătate?

- Eu nu sunt o persoană singură sau cred că sunt un singuratic extrovertit. Câteodată vreau însă să fiu cu gândurile mele și în felul acesta mă și încarc pentru zilele ce urmează.

- Există prietenie adevărată în lumea artiștilor? Vă leagă de cineva un lucru atât de frumos?

- Sigur, suntem mulți colegi de scenă prieteni. Pe mine nu m-a interesat niciodată viața privată a celor din breaslă, deși lumea mă tot întreabă ce știu despre... Sunt prieten foarte bun cu Mirabela Dauer, Dida Drăgan, Daniel Iordăchioaie, Adrian Daminescu și atunci când ne salutăm nu este o simplă formalitate. O facem pentru că ne recunoaștem valoarea și putem fi prieteni și în viață, și pe scenă.

Dezastru la restaurant

751 16 5- Are timp Gabriel Dorobanțu și de hobby-uri?

- Îmi place să stau la taclale la o cafea, fără să vorbesc lucruri grave, să merg în excursii, să văd lumea și ador muntele. România e minunată, dar m-au atras Spania și Turcia. Am fost și în Israel, la Mormântul Sfânt şi la Râul Iordan, de mai multe ori, dar nu poți avea o trăire în acele clipe pentru că acolo este comerț cu religie. M-au șocat magazinele unde se vând lumânări și lemn din crucea lui Iisus, dar am înțeles că altfel nu se poate. Dar nimic nu se poate în viață fără Dumnezeu!

- Întotdeauna ați arătat senzațional. Există vreun secret? Cum vă mențineți tonusul?

- Cred că e genetic, tata și-a păstrat o tinerețe până a îmbătrânit mult. Plus că eu am un program ordonat, fac gimnastică, beau puțin, pap puțin și mănânc acasă pentru că mama gătește senzațional. Pentru mine e un dezastru când plec în turneu și trebuie să mănânc la restaurant. Îmi plac bamele, musacaua, ardeii umpluți cu carne sau orez.

„Cititoarele revistei TAIFASURI să stea aproape de mine”

- Ce lucruri frumoase le aduceți fanilor dumneavoastră în această toamnă?

- Acest nou CD scos împreună cu revista „Taifasuri”, o colecție de 20 șlagăre care mi-au adus succes. Și sper, cu ajutorul vostru, să scoatem și cel de-al doilea CD. Începând cu 13 octombrie voi fi în spectacolul „Un cântec… o glumă”, la Teatrul „Constantin Tănase”. Am mai colaborat cu ei pentru că au descoperit în mine un partener ideal de distribuție.

- Sunteți fericit, domnule Gabriel Dorobanțu?

- Foarte fericit, pentru că locuiesc unde mi-am dorit dintotdeauna, o am pe mama mereu aproape, am prieteni buni, pot să mă plimb când vreau și îmi fac mici plăceri. Visez să îmi perfecționez limba engleză și, în acest sens, vreau să găsesc un profesor. Cititoarele revistei să stea aproape de mine și de „Taifasuri”, pentru că este un ziar de five o’clock și de taină.

„Mi-a plăcut Armata, am fost comandant de tun și comandant de pluton lansare rachete, apoi am ajuns sublocotenent în rezervă, pentru că am făcut Şcoala de ofițeri rezervă la Ploiești“

Un lord al muzicii uşoare româneşti: Gabriel Dorobanţu. Un aristocrat talentat, care nu se mai regăseşte în Bucureştiul şi în societatea de astăzi...

„Cea mai frumoasă jucărie a mea a fost un autobuz din tablă, unde se vedeau călătorii pe geam“

- Se apropie sărbătorile de iarnă și aș vrea să știu cum a fost Crăciunul copilăriei.

- Erau Crăciunuri obișnuite care se petreceau în familie, ca și acum. Totdeauna a existat brad în casă, mai sărac împodobit. Aveam globuri superbe și am și acum vreo două globuri din sticlă rusească pe care le mai păstrez. Am avut puține jucării și cea mai frumoasă a fost un autobuz din tablă, unde se vedeau călătorii pe geam. Emoțiile erau imense și mereu mi se părea că bradul meu e cel mai mare, pentru că, mic fiind, stăteam sub brad și priveam luminițele, lumânări pe atunci, și artificiile care erau mult mai spectaculoase decât cele de acum. Cât privește cadourile, nu se ocupa nimeni de lucrul acesta și cred că mama îmi cumpăra o pijama. De la bunici primeam portocale și ciocolată. Era suficient! Dar asta nu înseamnă că nu i-am prețuit.

„Sunt un burlac convins“

- Ați fost și ați rămas unul dintre cei mai râvniți burlaci ai României. Ce calități ar trebui să aibă acea femeie care să-l cucerească pe Gabriel Dorobanțu?

- Nu mă mai cucerește nimeni acum, pentru că sunt un burlac convins. Este bine la un moment dat să-ți porți crucea și așa, pentru că poți să privești și să te amuzi de ceea ce pățesc cei care nu sunt burlaci. În tinerețe mi se părea senzațional să te căsătorești și să ai persoana iubită aproape, după ce a trecut timpul mi s-a părut minunat să nu te bată nimeni la cap și să faci ce vrei. Eu fac parte din categoria celor care fac ce vor. O lume fără femei nu poate să arate bine, pentru că femeile sunt niște copilițe grozave, mai ales când sunt între ele. Când sunt însoțite de partenerii de viață, devin mai importante și mai grave. Şi nu-mi place!