de Mircea M. Ionescu
- Şerban Ionescu, cum începem „taifasurile” noastre despre teatru şi film?- Te-ai făcut în ultimul serial, „Fetele marinarului”…
- Bună!... Vorbeam despre tinereţe. Ea îşi cerea drepturile, nebuniile, şi la îndemnul şi exemplul unor prieteni din Braşov, mai ales al lui Florin Fătulescu, care acum e mare regizor prin America, ne-am apucat de o Şcoală Populară de Artă. Vreo trei ani am „golănit cultural“.
- Ce însemna această superbă sintagmă „golăneală culturală”?
- Citeam pe rupte lucruri în afara lecturilor obligatorii din liceu, mai ales poezie şi literatură dramatică. Golăneala aia culturală m-a făcut actor!
- Citeaţi texte dramatice la vârsta aceea?!
- La 16 ani, noi ne ocupam de „Cântăreaţa cheală” şi „Godot”! Erau nebuniile lui Fătulescu, care ni le transmisese şi nouă. Arta ne făcuse să credem, fără să conştientizăm prea bine, că puteam fi la vârsta aia oricine şi oricând. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt multe nelinişti ce duc spre liniştea sufletească. Tânjind după anumite idealuri, începi să le înţelegi altfel, printr-o chimie sentimentală, spirituală... La vremea aceea n-am gândit însă că voi face un mod de viaţă din teatru.
- Când ai realizat că teatrul va fi modul tău de viaţă?
- Când am optat să dau la facultate! Asta s-a întâmplat destul de târziu. Eu am început cu teatrul la 16 ani şi am intrat la facultate la 24 de ani…
- Timp în care ai jucat mai multe roluri ale vieţii…
- Eram un fel de arlechin al vieţii, la vremea aia. La petreceri, la întâlniri. Teatrul îţi dă un soi de libertate de a interpreta. Personajul e scris de autor, dar este foarte importantă capacitatea actorului de a reinventa. În momentul în care am reuşit la Facultatea de Teatru am spus: dacă am intrat la facultate, am să dau lovitura în profesie!
- Şi ai dat-o!... Când te-ai gândit să joci în film?
- Chiar în anul în care am intrat la Teatru, am zis: băi, când am să termin facultatea, am să fac anul şi filmul! Adevărul e că mie mi-a plăcut din copilărie foarte mult filmul. Vedeam multe pelicule la Telecinematecă. Eu m-am apropiat de teatru prin film şi nu invers, cum se întâmplă…
- Ţi s-a împlinit visul acela cu… anul şi filmul?
- Până-n ’89, făceam şi câte trei filme pe an!...
- Primul a fost „Ion”…
- Da, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”. Primul din 50-60 de filme, nici nu le pot enumera pe toate. Odată a venit o doamnă de la revista „Cinema” cu un cearceaf de titluri. „Ce-s astea?”, am întrebat-o. „Sunt filmele în care ai jucat şi trebuie să stăm de vorbă despre ele. Trebuie să le împărţim pe categorii”, mi-a replicat. Şi le-am împărţit…
- Le mai împărţim o dată?
- Atunci, le-am împărţit aşa… Mă rog, la noi nu era cazul de categoria A. Şi am zis eu: categoria B, C - filmele de suflet, care-s vreo patru-cinci. Filmele de categoria W, X, Y, Z, că sunt şi din alea. „Şi pe astea de la mijloc unde le băgăm?!”, m-a întrebat. La filme de papa!... Cu ele am salvat familia. Personajele lui Şerban Ionescu au hrănit multe familii cu acele filme, în acea perioadă nenorocită…
- Care-i grupa B, filmele de suflet!
- În grupa asta intră „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Pădureanca”, intră „Horia”, „Imposibila iubire”, celebrul serial „Lumini şi umbre”, „Maria”, un film făcut acum cinci ani… Intră ultimele mele seriale, unul la MediaPro, „Om sărac, om bogat”, şi acest „Fetele marinarului”, de care chiar îmi pare rău că Antena 1 n-a vrut să-l continue… parcă s-a rupt ceva din mine, după 70 de episoade abia terminate. Mai urmau alte 70 de episoade, iar personajul Amza Trifan era complex, foarte bine scris. Era ca o copertă a carierei mele în film: am început cu „Ion”, un personaj tânăr, neliniştit şi viguros, şi terminam cu un bărbat de 60 de ani, puternic, viguros, ajuns la maturitate, chinuit şi de greşelile trecutului, şi de cele ale prezentului.
„Telenovela e un gen de artă”
- Volens-nolens, am ajuns la telenovelă...
- Telenovela e un gen de artă. Cum e teatrul, cum e revista, cum e circul. Depinde cum o faci!
- Remarcabilul actor Ion Lucian spunea că „Fetele marinarului” înseamnă o evoluţie în telenovela românească…
- Mă simt chiar măgulit şi onorat de aprecierea meşterului. Pentru că „Fetele marinarului” n-a fost produs ca o telenovelă, ci ca un serial, ca un film, de fapt. S-a lucrat foarte serios, de la scenariu la regie, la felul cum s-a filmat şi cum am interpretat noi toţi. Vezi, telenovela are legile ei, puţin mai uşurele. În „Fetele marinarului” am propus un gen de muncă foarte laborioasă, altceva faţă de „Regina” sau „Inimă de ţigan”.
- Este telenovela un mod de supravieţuire pentru actorul român?
- Televizorul te face cunoscut în toate ungherele. Adevărul e că la noi, pe vremuri, teatrul şi filmul erau un mod de supravieţuire. Psihică şi materială. Nu putem spune că actorii n-aveau salarii bune. În ’89, eu aveam 6.000 de lei, cât un director! Iar un rol într-un film era foarte bine plătit, 30.000-40.000 de lei.
- Iar telenovela de azi…
- Telenovela aduce bani. Nu ca dincolo, dar îţi dă o linişte constantă. Dacă lucrezi un an, doi, trei, ai linişte. Actoria e o meserie în care ai nevoie de linişte sufletească. Să fii bine îmbrăcat, bine hrănit, nu ca după trei schimburi. Am lucrat trei schimburi în viaţa mea, la Uzina 2 din Braşov, şi ştiu ce înseamnă.
- E vorba de o linişte financiară…
- Bine zis! Actorul nu poate trăi izolat pe scenă, rupt de viaţa familiei, de cenuşiul din jur. Telenovela îţi aduce un mic surplus care îţi reface moralul pentru rolurile grele din teatru şi din filmul de lung metraj. Dar nu te face nabab, cum cred unii…
- Se spune că telenovela cam strică actorii…
- Eu zic că sunt două telenovele ce au marcat destinul genului la noi şi, mai ales, al felului profesionist în care abordează actorul rolul. E vorba de „Lombarzilor 9”, care a fost pe B1, şi acest „Fetele marinarului”. Pentru „supravieţuire” sunt reclamele, vocile pe care le fac unii actori. Aici e o industrie şi puţini actori selectaţi… Dacă-s 20!
- Care e condiţia actorului român în 2009?
- Una precară, precară! Nu înţeleg de ce. Teatrul şi sportul au făcut mereu imagine României. Vorbind despre teatru, încă o precizare: bani tot mai puţini, actori tot mai mulţi. Înainte, ieşeau 10-15 actori pe an, acum cam 300! Mulţi dintre ei neacceptând să urce temeinic, în timp, cu trudă, treptele meseriei…
- Marele public te consideră un extraordinar actor de film: forţă, expresivitate, temperament. E un compliment absolut meritat. Te doare că nu există acelaşi adjectiv şi pentru actorul de teatru Şerban Ionescu?
- Nu! Mi-am făcut foarte bine treaba, viguros, cu responsabilitate, şi în teatru. Dar teatrul e văzut de mai puţină lume. E adevărat că în ultima perioadă n-am mai prins roluri grele, însă am avut atâtea, ani în şir, cât am jucat la Teatrul Mic, la Odeon… La Teatrul de Comedie, Shakespeare - cât pentru o viaţă… În ultimii ani, la Teatrul Naţional, „Eduard al III-lea”… Personaje grele! Intram la ora 19:00 în scenă şi ieşeam la 22:00! Căram destinul unui personaj trei ore…
„Amprenta Şerban Ionescu”
- Ce-ţi place mai mult, teatrul sau filmul?
- N-am spus-o niciodată, dar o fac la 60 de ani! Mie îmi place teatrul cât repet. Descopăr personajul, inventez sensuri, situaţii. Teatrul mi-a deschis plăcerea de a inventa, de a merge cu creatorul, direct, fără dublele din film. După aceea, în spectacole, teatrul e ca o…, cum să zic, ca o babă care repetă aceleaşi lucruri. Te plictiseşti de ea şi o duci la azil. Teatrul e frumos, când repeţi şi la premieră. Acolo e minunea!... Filmul sau telenovela oferă mereu altceva. Eu am avut o telenovelă de comedie „Om sărac, om bogat” şi acum am făcut o dramă de profunzime, „Fetele marinarului”. Zic că le-am făcut pe ambele foarte bine. Cu sinceritate. Dacă-l minţi o dată pe spectator, nu mai merge cu tine. Iar în artă, important e ca lumea să meargă cu tine. Am avut şansa ca publicul să meargă cu mine. Şi în teatru, şi în film.
- Care este podiumul tău, Grupa B, la rolurile din teatru?
- Tot ce-am jucat Shakespeare la Comedie. La Odeon, „Don Juan à la Rousse”, „La Ţigănci”… Rolul din ultimul meu spectacol la Naţional, „Eduard al III-lea”…
- „În căutarea sensului pierdut” şi „Pluta Meduzei”, de la Petroşani, „Dirijorul”, la Sibiu, în primii ani de actorie…
- O, da! „În căutarea sensului pierdut” şi „Dirijorul” au intrigat prin subiect şi, mai ales, cum l-am abordat noi, atunci. Au fost spectacolele care ne-au deschis porţile Bucureştiului, mie şi lui Florin Fătulescu. „Ăştia, hai cu ei în Capitală, că sunt din ăia rari, poţi să faci nebunii cu ei!”. Trag linie: tot ce-am făcut, cu mare drag, a avut amprenta Şerban Ionescu.
- Cum ţi se pare cronica noastră de teatru la ora actuală?
- Eu am apucat şi vremurile când se făcea cronică de teatru adevărată, din care aveai ce învăţa, de te lăuda, de te îngropa. Cronică făcută cu sufletul şi cu mintea. Păcat că, azi, facilul, spectaculosul gratuit, incompetenţa, „culisele” sunt în prim-plan.
- Ce regizori iubeşti? Pe care îi ai în suflet, din teatru şi din film?
- Ctitorul meu este Florin Fătulescu, cu care, e adevărat, n-am mai lucrat de mult. El m-a aruncat în profesia asta. Am lucrat şi cu marele Harag, cu Ducu Darie, cu Felix Alexa, cu Dabija, cu Gelu Colgeac.
- Cu Tocilescu…
- Da, şi cu Toca, dar cât ne-am chinuit până am ajuns să lucrăm! De 20 de ani încercam să colaborăm şi abia acum doi ani am reuşit. Noroc cu „Eduard al III-lea”. (După o clipă de tăcere.) Da, cred că a fost vorba şi de iubire, chiar dacă de moment. Fără iubire, nu poţi face artă!... În film, i-am iubit pe Mircea Mureşan, care m-a debutat în „Ion”, pe Sergiu Nicolaescu, Mărgineanu, Vaeni, Blaier…
- Şi Pintilie, „Prea târziu”?…
- Cu Pintilie n-am făcut decât un film. Da, poate… prea târziu.
- De ce nu vrei ca feciorul tău să devină actor?
- Eu zic că asta este o profesie de mare obedienţă… Întotdeauna, actoria a fost o profesie de rari, de nebuni, de martiri într-un fel. E o profesie tare geloasă, dacă n-o iubeşti în totalitate îşi bate joc de tine.
- Poţi să-ţi faci un scurt portret de încheiere?
- Am fost orgolios, n-am fost vanitos. Sunt pasionat, nu sunt pătimaş. Dacă am vrut ceva în plus faţă de ce mi-a dat „Moşul”, am muncit şi munca mea a fost răsplătită. Iubesc natura şi oamenii. Îmi respect în fiecare zi meseria, colegii şi publicul.
- Şerban Ionescu, ce întrebare vrei în final de interviu? Una virgină…
- Şerbane, mai poţi?... Da, Şerban Ionescu mai poate! Să muncească, să iubească, să viseze, mulţumesc, Doamne!
„Am fost orgolios, n-am fost vanitos. Sunt pasionat, nu sunt pătimaş. Dacă am vrut ceva în plus faţă de ce mi-a dat „Moşul”, am muncit şi munca mea a fost răsplătită”
Actorul Dinu Manolache l-a poreclit „Pelicanul“ pentru că, la admiterea la Institutul de Teatru, examinatorul i-a oferit un stilou, iar şugubăţul Şerban Ionescu a replicat: „Eu nu scriu decât cu «Pelikan!»“
„Întotdeauna, actoria a fost o profesie de rari, de nebuni, de martiri într-un fel…”
- Născut la 23 septembrie 1950, la Corabia;
- Absolvent IATC (în 1978) - secţia actorie, clasa profesorului Amza Pellea;
- Circa 60 de filme. A debutat, în 1979, în „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (regia Mircea Mureşan);
- A lucrat cu mai toţi marii regizori români: Sergiu Nicolaescu („Capcana mercenarilor”, „Mircea”), Lucian Pintilie („Prea târziu”), Andrei Blaier („Bătălia din umbră”), Nicolae Mărgineanu („Pădureanca”), Ioan Cărmăzan („Ţăpinarii”), Constantin Vaeni („Imposibila iubire”), Geo Saizescu („Păcală se întoarce”) şi mulţi alţii.
- Peste 50 de roluri în teatru. A debutat pe scena Teatrului Mic, în „Nişte ţărani”, de Dinu Săraru (regia Cătălina Buzoianu);
- Seriale şi telenovele: „Lumini şi umbre”, la TVR, 1979-1982; „Roberta”, „Om bogat, om sărac”, „Serviciul omoruri”, „Fetele marinarului” etc.
- Premii: Premiul Festivalului de Film Costineşti 1985 („Pădureanca”); Premiul de excelenţă UCIN-2002; Premiul pentru interpretare, Lucerna, Elveţia, 2005 („Maria”).
- Căsătorit cu actriţa Magda Catone. Au un băiat, Carol, de 14 ani.
- Şi „Vânătoarea de raţe sălbatice”, de unde ai descoperit pasiunea asta?…
- O am de mic. Unul dintre fraţii mamei era tehnician de vânătoare şi mă tot lua. Apoi, Amza Pellea, care era vânător, mi-a zis: „Fă-te, mă, Pelicane, vânător!”. Şi m-am făcut. Abia prin ’87.
- Nu-i o pasiune prea dură?
- Nu! Mă relaxează foarte mult. Când eram mai tinerel, făceam cel puţin zece kilometri pe jos, cel mai mult 35, într-o zi, pe bălţile din jurul Bucureştiului. Aer curat, relaţia cu natura, atât de necesară nouă, închişi pe scena cu praf, fără lumină naturală. Importante sunt nu trofeele, cât… taifasurile la un pahar cu vin. Amza avea o vorbă: „Pescarii spun minciuni, vânătorii-s povestitori”…
- E adevărat că eşti bucătarul-şef al familiei?
- Gătesc cu drag. Din plăcerea de a inventa, de a combina reţete. Găteam mereu dimineaţa de la 5:00 până la 9:00, că la 10:00 aveam repetiţii…
- Ne dai o reţetă?
- Am una trăsnet! Terine de mămăligă cu mujdei de usturoi. I-am îngenuncheat pe mulţi cu astea!... Se face mujdeiul de usturoi maioneză, frecat cu ulei. Se face mămăliga tare, se lasă până a doua zi. Se taie felii, se prăjesc puţin şi peste terinele astea tăiate pui cam un centimetru de mujdei. Trebuie să ai însă neapărat o damigeană cu vin bun alături…