de Carmen Ciripoiu
Zeul Pan l-a construit în urmă cu câteva milenii, iar „Zeul” Gheorghe Zamfir i-a dat suflet, valențe de neimaginat, l-a introdus în aproape toate stilurile muzicale, de la baroc și clasic la un repertoriu de rapsodii, sonate, piese concertante, ba chiar și operă. Pentru românul nostru atins de geniu, naiul, instrumentul tuturor posibilităților, nu mai are demult frontiere. El deschide calea către Dumnezeu, către lumină, pentru că este pur. Despre viața „Regelui naiului”, Gheorghe Zamfir, parte din patrimoniul național al României, în rândurile ce urmează, într-un interviu de excepţie.
În 2007, declarat cel mai popular artist al planetei!
- Ați cunoscut gloria planetară, numele dumneavoastră făcând ocolul lumii și se spune că sunteți românul cu cele mai multe discuri vândute în străinătate. Sunteți o adevărată instituție, domnule Gheorghe Zamfir? Ce se ascunde în spatele geniului?
- După 66 de ani de carieră, am fost clasat pe primul loc după un studiu făcut de Academia din Malmö în 2007, ca fiind cel mai cunoscut și popular artist de pe planetă, după ce au fost date la vot trei exemplare din repertoriul fiecăruia. I-am dominat pe cei mai mari muzicieni. Discurile mele s-au vândut, începând cu 1966, în peste 600 de milioane de exemplare, incluzându-le aici şi pe cele piratate. L-am detronat pe Elvis Presley, care a creat rock-ul mondial. Am fost o instituție, dar geniul nu aduce nimic în afară de glorie. (râde trist)
- La ce vârstă ați văzut primul nai? Cum au fost începuturile inegalabilului Gheorghe Zamfir?
- Începuturile mele cu naiul au avut loc în 1955, când m-am înscris la clasa de nai a maestrului Fănică Luca, deși venisem pentru a studia acordeonul. Am încercat două luni și am fugit la clasa de oboi și contrabas. Fănică Luca m-a găsit după două săptămâni, disperat. Mi-a dat două palme și mi-a zis: „Prostule! N-ai înțeles că ai talent? Treci la clasă!” Așa a început fantastica mea aventură, care durează de peste 6 decenii. Fănică Luca mi-a dat nașterea a doua, cea artistică. Fără el nu știu ce ajungeam, poate țambalagiu, pentru că respiram folclorul cu toți porii mei.
„Eram prea zburdalnic, pierdeam mereu caprele și rupeam hainele de pe mine”
- Știu că tatăl dumneavoastră a fost comerciant. Nu v-ați gândit niciodată să-i călcați pe urme?
- Tatăl meu a fost mai întâi fierar. S-a căsătorit cu mama la 17 ani, în 1934, ea având 20 de ani. După trei ani, cu 3 copii născuți și două fetițe plecate prematur din lume, la o vârstă când mulți nu fac nimic, papa a avut o prăvălie în Găești, fiind băcan și visa să devină latifundiar, mare fermier. În 1949, comuniștii i-au confiscat totul, inclusiv pământul. I-a urât visceral, ca și mine, ca și fratele meu mai mare, Constantin. Nu mi-am dorit să-i calc pe urme, nu am visat altceva decât muzică.
- Care e cea mai marcantă amintire a copilăriei? De cine ați fost mai apropiat? Mama sau tata?
- Faptul că am păscut trei capre toată copilăria. Așa am cutreierat câmpul, dealul, pădurea, universuri de nespus și de nepovestit, natura, animalele și păsările, pe care le-am adorat cu fiecare por al meu. Cel mai mult am iubit-o pe mama, gorjeancă din Hurezanii de Sus, de pe Gilort, pentru că era extraordinar de bună și de sensibilă. Tatăl meu era mai dur. Am suferit intens, dar m-a făcut om, căci eram prea zburdalnic, pierdeam mereu caprele și rupeam mereu hainele de pe mine. (râde)
„Lui Fănică Luca îi datorez totul... Nu ştia nici alfabetul, dar era un pedagog perfect”
- Ați avut o legătură foarte strânsă cu marele Fănica Luca, care v-a fost la un moment dat profesor. Ce ați învățat de la el, în afară de tainele muzicii?
- Timp de șase ani, Fănică Luca a fost atât profesorul, cât și părintele meu spiritual. Dacă nu era el, eu nu eram! Lui îi datorez totul. Nu știa note sau solfegiu, nici alfabetul. Și-a luat patru clase primare la 62 de ani, ca să poată trece notele în catalog, dar era un genial pedagog. Nea Fănică a salvat naiul de la dispariție, căci el a creat prima școală din Univers. Toți marii naiști au fost creați de el, Damian Luca, Radu Simion, Dobre Constantin, Pârvu Nicolae, Popescu Gheorghe, Cârlănarul Damian, Marian Nistor și alții. Nu cum se întâmplă la Universitatea Națională de Muzică din București, o adevărată catastrofă... Trebuie luată atitudine, altfel ne vom afla în situația de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Trebuie făcut un film despre acest dezastru din învățământul superior românesc.
- Mai cântați la acordeon sau la mandolină? Sau cu vocea? Nu v-ați gândit niciodată să scoateți un disc, cu romanțe sau, de ce nu, cu canțonete, în care dumneavoastră să fiți solistul?
- Nu mai cânt la mandolină, iar la acordeon o fac foarte rar, cu toate că am șase acordeoane de colecție, marca Hohner, dintre care unul superb, făcut cadou de fabrica din Germania. Am scos acum zece ani un disc cu voce și acordeon, dar înregistrările zac la Electrecord, fără niciun interes. Ar fi putut fi un succes mondial, dar cu cine să lucrezi? Am o voce particulară, unică și acum aș putea înregistra romanțe sau balade. Chiar am înregistrat două discuri acum cinci ani, cu marele Dumitru Fărcaș.
S-a născut un stil planetar: nai şi orgă! „Cineva s-a îmbogăţit, eu am rămas cu firimiturile”
- Nimeni, în afară de dumneavoastră, nu a asociat vreodată naiul cu orga. De unde această idee?
- În 1972, eram la Lutry, lângă Lousanne, în casa lui Marcel Cellier, unde am avut un vis: nai cu orgă în catedrale, cu succes fulminant! I-am spus lui Cellier și imediat a reținut orga de la o biserică din Killy, lângă Lousanne, el mâzgălind niște acorduri la pian, ca amator, fiind obsedat de folclorul românesc. A adus și primul său magnetofon Telefunken și două microfoane. Ne-am jucat pe melodii românești, mai ales doine. Când am ascultat acasă, am plâns tot timpul. Combinația era halucinantă, tulburătoare, divină. Un nou stil planetar se născuse: nai și orgă! Au urmat discuri, unul, două, trei, patru concerte în Elveția, Franța, Australia şi, bineînțeles, România. El și-a atribuit „invenția” pe toate discurile, presă, radio etc. Dar când am început să compun sonate, lucrări în stil clasic și am atacat repertoriul baroc, romantic și clasic, Cellier s-a făcut nevăzut, devenise nabab, eu rămânând cu firimiturile căzute sub masă. Aveam 31 de ani, eram un amărât novice din țara tiraniei comuniste.
- Apropo de vise. Ați declarat la un moment dat că aveți revelații în urma unor vise. Se mai întâmplă acest lucru?
- Vise prevestitoare am avut toată viața. Și în 1988, în 1989, înainte de cele trei vizite la Vatican, la întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, care m-a chemat să cânt în Mesa lui privată și să înregistrez un disc de muzică sacră cu lucrările mele. Totul a fost perfect, minunat, numai că organistul Capelei Vaticanului a decedat după înregistrări și totul a căzut. Este o poveste lungă care cere spațiu cât un roman. Am avut mereu vise de acest nivel. Și când am fost decorat în Franța cu Ordinul Meritul Cultural și cele două medalii de aur ale Asociației Franceze de pe lângă Academia de Științe, Cultură și Artă, căderea lui Ceaușescu în noiembrie 1989 și altele.
„După ce am compus «Doina de jale», am ieșit desculț, în pijama și am fugit de nebun pe Calea Victoriei”
- Dintre toate melodiile pe care le interpretați, care vă este cea mai dragă?
- Cea mai iubită piesă a mea este „Doina de jale”, compusă în transă, la căminul studenților în decembrie 1965, la subsol. După ce am terminat, am ieșit desculț, în pijama, am fugit pe Calea Victoriei, m-am oprit în fața magazinului Victoria și m-am uitat la mine. Eram aproape gol. Cineva spunea: „Săracu’, a înnebunit, păcat că e atât de tânăr și frumos”! Lucrarea a devenit o stare de grație, un hit mondial, dedicată mai întâi mamei mele, o sfântă, apoi țării mele, o martiră, apoi am transformat-o într-o gigantică rugăciune pentru salvarea planetei și a omenirii.
- Când cântați la nai, într-o catedrală, simțiți că uitați de toate mizeriile vieții?
- Când cânt la nai, cânt cu totul, cânt la sufletul românesc, la planeta noastră, la Dumnezeu, mai ales într-o catedrală. Deseori, în anii ’70, ’80, ’90, din secolul trecut, vibram cu toate vitraliile, toate turlele, ieșeam de pe Terra pe o coloană de lumină, umblam pe sub ape, prin păduri, prin munți, sărutam iezii, mieii, cerbii, caii, toată natura, plângând în doine, spunând, vă iubesc... iubire... iubire... pace... pace... Făceam ocol în jurul Pământului cu toate păsările, animalele și toți copiii pământului. Într-o secundă mă trezeam alb ca varul, în catedrală, ca o statuie. De unde veneam? Se uitau canadienii, elvețienii, germanii, austriecii, francezii și australienii la mine ca la un căzut din văzduh, ca la un extraterestru și toate astea prin doinele și cântecele noastre. Plângeam România și totul.
- E adevărat că ați depus la un moment dat cerere pentru a primi cetățenie canadiană? De ce ați vrut să părăsiți România, mai ales că, la un moment dat, Ceaușescu v-a așteptat cu gardă prezidențială la aeroport?
- Am stat în Canada din 1983 până în 1992. Apoi am plecat. Nu am cerut niciodată cetățenia canadiană. Când m-a primit Ceaușescu la aeroport, cu gardă de motocicliști, cu 50 de pionieri, cu flori, asta era abia la începutul cultului personalității, iar eu deja cucerisem Franța și Elveția cu folclorul nostru.
- În viața fiecărei persoane există și momente de cotitură. Ați simțit vreodată că nu puteți să faceți față unei situații grele?
- Am părăsit România în 1982, după ce de trei ori, în trei concerte, am dedicat totul lui Dumnezeu. Au leșinat persoane, s-au auzit uși trântite. Nimeni nu a avut respectiva atitudine până în acele zile de ianuarie, după care mi s-a sistat pașaportul. Abia prin martie, m-a salvat prietenul meu Benone Sinulescu, care m-a introdus în biroul ministrului de externe de la acea vreme, Ștefan Andrei. Acesta mi-a spus la ureche, în șoaptă: „Vino poimâine la ora 8, la 9 jumătate este un avion către Paris, iei naiurile și o valiză și nu te mai întorci, căci Ceaușescu te va omorî”. Așa am făcut, Ștefan Andrei și Benone Sinulescu mi-au salvat viața! Acesta a fost un real moment de cotitură. Au existat momente nu grele... teribile. În primul rând, exilul de opt ani, când îmi smulgeam părul din cap în Paris, pentru țara mea, familia mea, prietenii mei, eram în ultimul stadiu al disperării. Apoi revenirea în țară, unde respiram cu plămânii cât Carpații și am vorbit de două ori în balconul Universității, urlând „Jos comunismul, Jos Iliescu!”. Unde sunt acele discursuri disperate în care am spus tot adevărul?
„Am fost prințul eleganței la Paris, acum mă îmbracă Adina Buzatu”
- La Paris, ați fost poreclit „prințul eleganței”. Mai purtați și acum baston de ebonită cu mâner de argint? Cine se ocupă de ținutele dumneavoastră?
- La Paris, am stat pe Rue Tranchet, lângă Biserica Madlene, la 100 de metri de inima orașului, din 1970 până în 2004. Am fost prințul eleganței, pentru că așa au fost și mama și tata. Acum am un stilist renumit, Adina Buzatu, o persoană extraordinară. Ea se ocupă de ținutele mele, împreună cu soția mea. La Paris mă îmbrăcam de la Yves Saint Laurent, Francesco Smalto, Mario Valentino și Bruce Scott.
- E Gheorghe Zamfir un gurmand?
- Nu am fost în viața mea gurmand, dar îmi place foarte mult să gătesc, mă relaxez în bucătărie. Gătesc tradițional, dar fac și improvizații. Mi-a plăcut să descopăr bucătăria chineză și japoneză, care sunt uluitoare, apoi franceză și italiană.
„Am plecat de la Ansamblul Ciocârlia pentru că urma să fiu otrăvit la Restaurantul Moldova“
- V-ați gândit vreodată să faceți o Şcoală Gheorghe Zamfir?
- Mă gândesc de 30 de ani să înfiinţez o școală sau Academie de nai, să duc naiul pe culmile necucerite, dar cum? Cu cine? Și ce resort din țară îi poate da acreditare? În 2018, China a deschis prima oară în istoria țării o clasă de nai la Conservatorul din Orașul Xi’an, fosta capitală a Chinei din Epoca Medievală. Am fost numit director onorific pe viață și am fost invitat pentru un concert în decembrie 2018 și o conferință despre nai, instrumentul divinității și al sufletului creator. În 2018, erau 70 de studenți la Xi’an, iar în momentul de faţă sunt peste 4.000 de studenți. Acum compun Simfonia Peking-Shanghai-Xi’an, în limba chineză, pe care o voi prezenta în vară. La începutul acestui an am primit titlul de Președinte de Onoare al Asociației de Nai Japoneze.
- Ați fost mulți ani dirijor al renumitului Ansamblu folcloric Ciorcârlia din București, dar la un moment dat ați demisionat. Care a fost motivul?
- În 1966, imediat după examenul de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, am fost cooptat ca dirijor al celui mai mare ansamblu din România, „Ciocârlia”. Am acceptat după o discuție cu familia mea, la Găești, care a votat pentru „Ciocârlia”, având cerere și de la orchestra „Barbu Lăutarul”, de pe lângă Filarmonica George Enescu, Ansamblul „Doina al Armatei” și Ansamblul „Perinița” al Sfatului Popular al Capitalei. Totul a mers ca pe roate până în 1968, când grupuri de artiști invidioși au dorit înlăturarea mea. Nea Marin Chiser, un fenomen muzical la fluier, caval, solz de pește și cimpoi, mi-a zis: „Maestre, să vă spun ce am auzit în pauză”. Și-mi povestește tot complotul pus la cale pentru a fi otrăvit de colegii mei la Restaurantul Moldova. Am urmat scenariul descris ca și cum n-aș fi știut. A doua zi dimineață, îmbrăcat la patru ace, mă prezint la ansamblu. Deschid ușa capitonată și când mă vede Pană, se face alb ca varul. Se ridică, pune vioara pe scaun și zice: „Pauză!”... Păi abia am venit, este 9 și 5 minute! „Pauză, am spus!”. În săptămâna următoare, îmi depuneam demisia. Colonelul Nastovici nu mi-a acceptat-o. Am găsit trecut răspunsul: Respins. În noiembrie, am depus a doua demisie și am plecat fără să aștept. Generalul Dinu Stelian de la Armată abia aștepta. De altfel, am și realizat un grandios turneu în China cu Orchestra Armatei.
„Mi-am cerut soţia după datină, în genunchi, în casa părinţilor ei”
- Soția dumneavoastră vă este muză? Apropo, se spune că nu o lăsați niciodată singură acasă atunci când plecați la concerte în străinătate. Sunteți un bărbat gelos?
- Pe soția mea, moață din Apuseni, am cunoscut-o la o televiziune la București. Apoi i-am făcut curte, până când am ajuns în casa părinților ei din satul Cib,
comuna Almașu Mare. Acum patru ani, mi-am luat inima în dinți și am cerut-o în căsătorie, după datină, în genunchi, la părinți. Nunta am făcut-o în biserica Mănăstirii Cobia, monument istoric din secolul al XVI-lea. Cu zece persoane ca martori, iar masa a avut loc în casa din Cobia, județul Dâmbovița, fără fast, fără lăutari. Tot timpul până la nuntă și după a fost devotată trup și suflet relației. La rândul ei este muzician, absolventă a Conservatorului din Cluj, cu masterat și doctorat în sociologie. Ajută cu toată inima ei la treburile casei și în administrarea așa-zisului „Imperiu Zamfirian”. Este de o sensibilitate care duce până în inima Raiului. Iubește păsările și animalele, tot ce este viu. Adoră copiii, cu o dorință arzătoare de a avea unul sau doi. Îi plac ordinea, curățenia, dar și folclorul, fiind solistă de muzică populară. Toate aceste lucruri și multe altele m-au făcut să o iubesc nespus.
- Cine cântă în casă? Cocoșul sau găina?
- În casă la noi cântă 80% găina, căci ea a făcut oul creației, continuarea speciei umane. Dar cel mai des cântă naiul. (râde)
„Am fost la Vatican de trei ori, dar ce mi-a spus Patriarhul Teoctist mi-a rămas în suflet”
- Ați fost primit de trei ori la Vatican și ați primit și Medalia Vaticanului. Această vizită a schimbat ceva în dumneavoastră?
- Vizitele mele la Vatican au fost decise de Sus, în Împărăția Cerurilor. Eu doar m-am bucurat de ele, nu m-au marcat în vreun fel aparte. În schimb, am fost de două ori invitatul Patriarhului Teoctist, care sublinia contribuția mea pentru ortodoxie, spunându-mi că mă felicită, pentru că nu a făcut nimeni în 1.000 de ani ce am făcut eu cu cântecele noastre interpretate la nai, în toate catedralele catolice. Am rămas cu amintiri unice, dar care nu au schimbat fața lumii.
- Vă exprimați nu doar prin muzică, ci și prin pictură și aveți la activ câteva expoziții de pictură în țară și în străinătate. Se vând tablourile dumneavoastră, domnule Zamfir?
- Din anul 2000, în Franța, m-am apucat și de pictură. Am pictat până astăzi aproape 200 de tablouri, din care am vândut vreo cinci sau șase. Am expus în Franța, România, la Alba Iulia, Arad, Timișoara și Iași. Am ca tematică natura, domeniul marin, extraterestru și muzical, sunetul în culoare și invers. Culorile sunt pure, vii, nu le combin cu nimic și-mi las mintea și sufletul să zboare întotdeauna către creația divină, elemente din natură, ca o minune a tot ce ține de Dumnezeu și Univers. Am o serie dedicată și închisorilor comuniste. Aștept ca timpul să se acordeze cu pictura mea, cu stările mele, culorile mele, ca un mic miracol, căci va veni și momentul. La una din postările mele de pe Facebook am avut aproape trei milioane de vizualizări, ceea ce mi se pare enorm.
- Ce proiecte se vor concretiza în viitorul apropiat?
- Cum spuneam mai devreme, lucrez la o simfonie pentru poporul chinez, unde sunt venerat, e vorba de o lucrare pentru orchestră simfonică și cor de copii, pe un text scris de mine. Tema aleasă este de a salva pădurea Amazoniei. Am multe proiecte în România, dar și în străinătate, două plecări în Turcia, o plecare în Tunisia și în Italia, unde voi avea un concert cu Andrea Griminelli, flautistul cu care interpretează Andrea Bocelli și cu care a cântat și Pavarotti, căruia i-am scris un concert pentru nai, flaut și orchestră simfonică.
A inventat lozinca „Monarhia salvează România!“
- Puțină lume știe că ați fost primul om din lume care a lansat lozinca „Monarhia salvează România!”, la Paris, în martie 1989.
- Da. Eu am lansat la Paris în martie 1989, în restaurantul pescăresc de lângă Gara St. Lazare, lozinca „Monarhia salvează România!”. Ce trist! Eram cu prietenii mei, Paul Barbăneagră, șeful spiritual al românilor din Diasporă, cu marii artiști Dana și Victor Roman, pictoriță și sculptor, care spuneau: „Taci, Gheorghe, că te împușcă vreun securist, Doamne ferește!”. Am fost și sunt un adept convins și admirator al Regelui și al monarhiei.
„Ori îl ai pe Dumnezeu în tot ce eşti, ori te retragi într-o peşteră ca să dispari“
- Ce reprezintă Dumnezeu pentru maestrul Gheorghe Zamfir?
- Este o întrebare la care nu se răspunde. Ori îl ai pe Dumnezeu în tot ce ești, în sânge, în vene, în toți porii, în suflet și inimă, în tot ce mișcă și în toată natura de la insecte la iarbă, floare, primul și ultimul copac, lac, râu, marele ocean, cu tot ce mișcă pe fundul lor și în fiecare picătură, ori te retragi într-o peșteră ca să dispari, căci nu meriți să trăiești la vedere. Dacă nu plângi pentru moartea unei furnici sau a oricărei vietăți, nu meriți să faci umbră pământului de pomană. Viața ta e o balivernă, o glumă de prost gust, te faci că miști, că te agiți, dar o faci degeaba. Dumnezeu este în tine, Dumnezeu este în toate...
„Un securist mi-a propus să fiu informator“
- Se spune că în vremea comuniștilor ați fi primit o ofertă de a fi agent. Este adevărat? Cum suna aceasta?
- În 1972, când cuceream Parisul, am fost chemat de ambasadorul României, care a primit o sesizare că țiganii din trupa mea furau din magazine și plănuiau chiar să mă omoare pentru că nu eram unul de-al lor, eram gagiu pentru ei. Mi s-a spus, „Tovarășe Zamfir, ne facem de râs, cum ajungeți în țară, afară cu ei, cu toți!”. Așa am cunoscut un securist în Cișmigiu, cu un ziar sub braț în semn de recunoaștere. Am hotărât totul și în final securistul îmi spune: „Tovarășe Zamfir, n-ați vrea să ne dați câte o informație, după turneul ăsta, cu adresă, nume, telefon, locul unde locuiește...?” Stau un pic și-i răspund: „Asta niciodată, cu orice risc! Ori concerte, glorie și bani pentru toți, ori nimic!”