de Carmen Ciripoiu
Îl iubiți pentru vocea sa, pentru spontaneitate, dar și pentru sarcasm, iar odată cu el vă simțiți liberi. Pentru că radioul îi dă un spațiu infinit atât celui din spatele microfonului, cât și ascultătorului. Nu e un rebel, dar nu suportă să fie constrâns și e convins că rostul lui pe acest pământ e mai mult decât ceea ce este acum. Dincolo de toate acestea, Mihai Morar are o sensibilitate rar întâlnită, motiv pentru care un interviu cu cel care cucerește radioul continuu va rămâne în inimă.
„Nu am suportat pozițiile de forță nici din partea părinților, nici a profesorilor și nici a șefilor”
- Vocea ta răsună în fiecare dimineață la radio și, la prima vedere, am crede că știm totul despre Mihai Morar. Dar cine este cel din spatele microfonului?
- Sunt copilul care a încercat să ia cât mai multe lucruri bune de la părinți și tatăl care încearcă să dea mai departe cât mai mult și cât mai bun copiilor săi. Pentru mine nu există în spatele microfonului sau a camerelor. Sigur că Mihai Morar e de mai multe feluri, dar nici unul dintre noi nu e făcut doar din lumină. Avem și umbre. Suntem un joc permanent între bine și rău și încerc să înțeleg cum pot să fac pentru ca binele să învingă răul.
- Cum a fost copilul Mihai Morar? Rău, da’ bun? Cât de des ajungi acasă, la Baia Mare?
- Rău, da’ bun a fost rubrica pe care eu am scris-o când lucram la ziar, la Baia Mare. Când am fost nevoit să găsesc un titlu pentru emisiunea de la Antena 1, după o mulțime de ședințe, specialiști în branding și agenții de publicitate, cu câteva ore înainte de lansarea emisiunii, acum aproape 14 ani, mi-am adus aminte de acest nume. De aceea, emisiunea se numește așa. Pentru că amintește de acest joc pe care noi îl numim viață. Nu poți eticheta pe nimeni dacă e bun sau rău, pentru că suntem toți o combinație între cele două. Cât privește copilăria, a fost exact cum zice acest titlu. Am fost și cel bun, în sensul că am învățat foarte bine în toți anii de școală, premiant până în clasa a IV-a. Ulterior, m-am prins că nu pot excela în toate domeniile, așa că am renunțat ușor-ușor la ceea ce nu mi-a plăcut, adică matematică, fizică, chimie. Deși, acum îmi pare rău și, dacă aș putea să mă întorc în școală, aș studia aceste materii mai mult. Cel mai bun portret al meu din copilărie și din adolescență este că am fost șeful clasei până am terminat liceul. Pe de altă parte, când erau ședințele cu părinții, eram primul menționat pe lista celor răi. Am fost mai degrabă antisistem. Nu luam drept bună autoritatea profesorilor, ci acceptam mai degrabă o autoritate a profesorilor care se impuneau prin conținut, prin consistență și nu prin pedepse și severitate. Eram cel care atunci când trebuia să fugim de la ore însuflețeam grupul, dar nu am suportat pozițiile de forță nici din partea părinților, nici a profesorilor și nici a șefilor. La Baia Mare ajung întotdeauna de sărbători, Paști, Crăciun, iar dacă nu pot, vin ai mei în București. De asemenea, o săptămână în timpul vacanței de vară merg acasă. Mama evident că e cea mai bună bucătăreasă, care gătește orice, de la prăjituri, salate, însă puțin altfel decât în Ardeal, unde mâncărurile se fac picante. Mama face preparate fără sare, dar extraordinar de gustoase. La noi în casă s-a gătit mereu foarte mult și țin minte că în copilărie făcea un cremșnit extraordinar. Acum nu mai face, nu știu de ce, dar e expertă în prăjituri.
„Prima mea emisie a fost în clasa a IX-a”
- Cât de greu a fost drumul până la radio?
- Nu-mi dau seama, pentru că fac de atât de mult timp radio, e cumva parte din mine. Mi-am dorit foarte mult să am această meserie, încât nu-mi văd un drum. E ca și cum radioul e partenerul meu de drum, nu e o destinație.
- Și totuși, au fost necesari câțiva ani pentru a reuși în această meserie...
- Nici nu știu dacă am reușit. Prima oară când mi-am auzit vocea la radio a fost chiar în dimineața zilei de după moartea prințesei Diana, 1997. A fost prima mea emisie, eram la Baia Mare, în clasa a IX-a. Feeling-ul pe care l-am avut atunci se compară, de exemplu, cu o dimineață în care vin rezultatele și aflăm că suntem Matinalul numărul 1 în România. Nu am calculat niciodată succesul în câți ascultători am, ci în ceea ce poate să-mi dea radioul înapoi. Și mi-a dat absolut tot, de la satisfacția de a face ce-mi place până la prieteni și familia, pe care mi-am întemeiat-o tot în această lume. Când porți inima în tine, nu te duci spre inimă.
„I-am depășit inclusiv pe Cârcotași, care au fost numărul 1”
- Dar colaborarea cu Daniel Buzdugan cum a început?
- Eu cred că nimic nu e întâmplător, totul e cumva un drum scris, depinde foarte mult însă de alegerile făcute. Noi ne-am întâlnit la Radio Contact, el era la Iași, eu ajunsesem în București și fusesem angajat la stația centrală. Asta după ce am lucrat la Fun Radio. Daniel făcea farsele pentru emisiunea matinală, le trimitea de la Iași. Știu că toată lumea vorbea despre farsele lui, însă nimeni nu-l cunoștea, aveau impresia că e un personaj creat în laborator, că de fapt e altcineva care și-a luat Buzdugan drept nume de scenă. Noi am făcut emisiune împreună abia după ce am ajuns la alt post de radio, la Radio 21. Momentul când am început să lucrăm împreună a fost într-un august, o lună de concedii, când știu că al lui coleg s-a îmbolnăvit sau a avut o altă treabă și am fost adus eu să fiu înlocuitorul acestuia. Am făcut vreo trei-patru zile emisiune, colegilor din radio le-a plăcut foarte mult chimia dintre noi, iar când a început sezonul de toamnă, am fost noua echipă de matinal. Atunci, Radio 21 venise după o lovitură foarte gravă, după plecarea Cârcotașilor, care erau numărul 1 în piață. Și se încerca să fie relansat matinalul. După tot felul de echipe, au pariat pe combinația asta dintre noi doi și, într-adevăr, în șase luni, am ajuns să fim din nou Matinalul numărul 1 pentru Radio 21 și i-am depășit inclusiv pe Cârcotași.
- Ți-a făcut și ție Buzdugan vreo farsă?
- Nu, pentru că personalitatea lui e cu totul și cu totul alta. Și când intri într-un rol care nu-ți este natural, nu poți face asta pentru mult timp. Așa a fost și cu Daniel. La un moment dat, n-a mai putut să joace acest rol. Și mă bucur că a renunțat la farse și și-a asumat să fie pe radio Daniel Buzdugan. Iar în acest moment suntem doar noi doi, naturali.
- Pari lipit de Daniel Buzdugan ca marca de scrisoare. Dacă prietenul Buzdugan ar demisiona, ar face același lucru și Mihai Morar?
- Am făcut deja acest lucru. S-a întâmplat când am plecat de la Radio 21. Și asta când aveam o cotă de 30% în București... De ce? Pentru că nu ne mai simțeam bine. Vorbeam mai devreme de problema aceasta cu autoritatea. Tuturor li se părea ceva ce li se cuvine. Ajunsesem să vină rezultatele audiențelor, să fim cei mai buni pe orice categorie de vârstă și nu mai venea nimeni să ne felicite. Mai mult, aveam dimineți când ieșeam din emisiune și eram băgați în ședință și certați pentru tot felul de tâmpenii. Și atunci, unul dintre noi, nu mai știu care, a spus că nu mai poate și că pleacă. Și am plecat împreună, la nimic. Ca să înființăm un post de radio. Ulterior, am primit niște frecvențe, i-am dat nume, am angajat echipă, șefi și asta a fost.
„Nu-mi văd viața ca fiind vedetă, muncesc zilnic pentru ce am”
- Te-ai căsătorit în 2006. S-a schimbat ceva în cuplul Mihai-Gabriela de când au venit pe lume copiii?
- Dacă ești persoană publică nu trebuie să gândești că ești pe val. E cea mai periculoasă treabă să mergi după modă, să încerci să fii cel care face trending-ul. Ideea e să fii deasupra valului. Eu nu-mi văd viața ca fiind vedetă. Muncesc zilnic pentru ceea ce am și acasă e fix la fel. Nu există totul de-a gata. Eu le mai spun asta mirilor când prezint nunți: dragostea e pâinea noastră cea de toate zilele. Și pentru a face pâine, trebuie să te trezești în fiecare dimineață ca să o frămânți. Nu cred că există relație fericită. Fericirea e un produs de marketing, e o senzație pe care ți-o produci, o aștepți, dar cele mai multe momente ale vieții sunt despre respect, dragoste.
- Ce face în fiecare zi un tată de trei fete?
- Săptămâna trecută, de exemplu, am gătit toți și a fost senzațional. Și când ai trei fete, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, dar nu e nimic supraomenesc. În viața asta, niciodată nu primim mai mult decât putem duce. În week-end, de exemplu, suntem singuri. Asta pentru că mama soției mele, după ce s-a născut Roua, stă cu noi, însă la sfârșitul săptămânii pleacă. Fetele mari nu mai au nevoie de supraveghere, dar ele, la 11 ani, sunt în prag de adolescență şi au nevoie de sfatul nostru, au alte nevoi.
„La Baia Mare câștigam din presa scrisă cât părinții mei la un loc”
- Ai făcut sacrificii ca să fii Mihai Morar de astăzi?
- Nu. Dar am muncit mult. Eu nu cred că în meseria asta reușesc cei talentați. Poate un sezon, două. Fac ceea ce am visat de mic copil. Nici plecarea din Baia Mare nu cred că a fost sacrificiu. Creștem alături de părinți, apoi fiecare dintre noi îşi vede de drum. Eu nu m-am depărtat de ai mei, suntem foarte legați, e doar o chestie de geografie. Au fost niște ani grei până când mi-am făcut un trai în București. Am stat și în cămin, apoi în chirie, în garsonieră, am schimbat toate cartierele, de la Drumul Taberei la Titan, apoi am ajuns în Cișmigiu. Știu că o dată pe săptămână mergeam la tren să iau mâncarea trimisă de mama, iar de gătit nu am făcut-o niciodată.
- Știu că ai avut un vis: să lucrezi la „Evenimentul Zilei”. De ce nu ai mai continuat cu presa scrisă?
- Am avut acest vis când eram în Baia Mare. Și am ajuns la „Evenimentul Zilei” imediat ce am venit în București. Acolo am lucrat trei luni, dar neplătit. Nu era problema banilor, dar venisem din Baia Mare, unde din presa scrisă câștigam cât părinții mei la un loc. Lucrurile acolo erau organizate. Am ajuns aici într-o redacție competitivă cu oameni faini, unde am învățat enorm, dar a fost primul meu șoc legat de București: neseriozitatea oamenilor. Și după trei luni, timp în care mi s-a spus ce bun sunt, m-am dus să vorbesc cu un șef, iar acesta m-a luat peste picior. Acela a fost momentul în care am spus că niciodată nu voi mai trece prin așa ceva. Am realizat cât de neserioasă este o parte din lumea asta. Eu cred că mare parte din presa scrisă nu a murit pentru că oamenii au încetat să mai citească, ci tocmai din cauza acestei neseriozități.
„Îmi plac țările care au cultura socializării”
- Unde îți place să-ți petreci vacanțele?
- Aleg să merg în străinătate pentru că îmi place să fiu cu totul în vacanță. Pentru mine destinderea maximă e să pot sta într-o cafenea și să privesc oamenii, imaginându-mi poveștile lor. Îmi place să stau și să-i ascult. Și îmi mai plac țările care au cultura asta a socializării, cum e Italia, cu Piața Centrală, care pare o sufragerie în care toată lumea se adună și vorbește, Franța, pentru că și acolo e cultura așezatului la masă. Cred că cea mai frumoasă vacanță a fost când am mers o lună cu autorulota. Roua nu se născuse, erau doar fetele mari și am plecat din România, am ajuns în Ungaria, Slovenia, Italia, Franța, apoi ne-am întors. Am dormit în campinguri, am făcut lucruri minunate împreună.
- Tocmai pentru că îți plac cafenelele, ai deschis una?
- Fără îndoială. Nu e o afacere, e o bucurie. Îmi place să fac o cafea și îmi place cultura cafelei, felul în care aceasta îi unește pe oameni. Acolo sunt barista, la radio sunt DJ, acasă sunt tată.
„Scriu poezie ca o terapie. Visez să scot o carte”
- Mai ai timp să scrii poezii?
- Când mă așez eu cu mine. Multă lume mă întreabă unde să găsească o carte cu poeziile mele, dar încă nu am scos. Și asta pentru că, deocamdată, scriu poezie ca o terapie.
- Îți e frică de ceva în viața asta?
- Am crescut și trăiesc în continuare cu frica să nu vin la serviciu și să fiu dat afară. Dar să știi că pentru mine e o motivație să merg mai departe.
- Ce nu are Mihai Morar și și-ar dori?
- Reflexul e să răspund timp... Dar nu cred că e așa. Nu poți să ai totul, pentru că nu ai avea unde să-l pui.
- La ce visezi?
- Să scriu o carte. Nu neapărat de poezie. Când lucrezi în domeniul radio-televiziune, îți dai seama că sunt multe lucruri pe care le vorbești și a doua zi nu mai există. Avem senzația zădărniciei... Dar voi face acest lucru când voi simți din tot sufletul meu. Pentru că știu că rostul meu e mai mult decât ceea ce sunt acum.
„Andrei Gheorghe a fost singurul om pe care l-am avut model şi care nu m-a dezamăgit“
- A existat cineva care a reprezentat o sursă de inspirație pentru tine?
- În general, cea mai mare sursă de inspirație sunt oamenii de pe stradă. Am învățat să „fur” de la fiecare om câte ceva, fie că e milionar sau deținut. Dar pofta de a face această meserie a venit de la cei pe care i-am ascultat când eram mic. Și Andrei Gheorghe a fost singurul om care mi-a fost model și care nu m-a dezamăgit. Cu Andrei așa a fost să fie, să avem un drum comun. Apoi ne-am împrietenit și am făcut emisiune de televiziune împreună, am fost colegi la radio. Era un om fascinant. Aș fi stat ore întregi să îl ascult. Îmi pare rău că s-a dus atât de devreme... Și ca să vezi ce face viața, eram la o conferință de radio la Viena cu colegii mei și tot acolo era și soția lui Andrei, Petruța. În acea seară am ieșit la masă și atunci a primit un telefon că Andrei s-a stins. Nu e o întâmplare. Din păcate, luna trecută s-a stins și ea...
„Athosul mi-a schimbat relaţia cu mine“
- Cum te-a schimbat perioada petrecută la Muntele Athos? De ce ai ales să mergi în acel loc?
- Daniel a fost de multe ori înaintea mea și mi-a tot spus să merg și eu, însă nu am făcut-o. Dar, la un moment dat, fiind la masă cu un prieten, mai aveam câteva zile de vacanță înainte să încep sezonul, anul trecut, și am spus că vreau să ajung la Athos. Era vineri și luni am plecat. Am avut parte de o experiență aparte pentru că nu am fost cu un ghid sau cu un grup. Am plecat eu, Daniel și Dragoș și am stat la schitul unui părinte din România. Acesta, fiind venit în țară, ne-a pus la dispoziție mașina lui și nu am mai depins de nimeni, așa că am avut toată libertatea de a vizita locurile. Am cunoscut mulți părinți din România, am stat de vorbă cu ei, am pus toate întrebările. Am mâncat acolo și la mănăstire, și în oraș, nu am luat lucrurile dogmatic. M-am întors din Athos cu mai multe întrebări decât am ajuns în Sfântul Munte și am învățat că nu trebuie să așteptăm minunile din Cer sau în fața unei icoane. Trebuie doar să deschidem ochii la existența noastră, să mai punem frână din goană și vom descoperi multe minuni și aici. După acest drum, s-a schimbat relația cu mine și cred că m-am întors mult mai liniștit și mai împăcat.