de Carmen Ciripoiu
Când vine vorba despre tradiție și oameni calzi, Laura Haidău este în topul persoanelor care dau și altora din incredibila sa energie pozitivă, insuflând o stare de bine. Asupra Ulițarnicei din Bucovina, timpul nu are niciun fel de putere și, drept urmare, tinerețea nu se desparte de ea. A visat dintotdeauna să cânte, iar acum e mândră că fata de la țară e iubită și apreciată. Rac veritabil, nu poate sta niciodată locului, alinând prin melodiile sale inimile pline de dor și e convinsă că lucrurile care trebuie să se întâmple cu siguranță se vor întâmpla. Că așa-s bucovinencele: frumoase, talentate și nu se abat niciodată de la tradiție și cântecul autentic. Sfaturi de viață, credință în Dumnezeu și amintiri de odinioară s-au adunat într-un interviu cu un om de o sensibilitate și de o sinceritate rare, pentru care muzica e ca o rugăciune, iar omenia, respectul și spiritul de familie, întotdeauna la putere.
„Fugeam de la ore la ansamblu, pentru că mama nu mă lăsa”
- Lumea vă adoră, iar melodiile dumneavoastră sunt ca un balsam pentru sufletul românilor. Dar cine este Laura Haidău, când se trage cortina?
- Laura Haidău e un om simplu, care a avut șansa să trăiască primii șapte ani la firul ierbii. Am avut norocul să mă nasc la țară, în comuna Dărmănești, satul Dămila, un loc nu prea mare, dar cu cei mai frumoși oameni. Acolo, am învățat să fiu om. Pe ulița mea, unde eram strigată Ulițarnica. Asta pentru că îmi plăcea foarte mult să umblu, să culeg, să mă informez, să văd tot ce se întâmplă într-o gospodărie. Îmi amintesc un episod nu prea plăcut pentru părinții mei, dar care mie mi s-a părut cu adevărat senzațional. Aveam o mătușă pe uliță, Eleonora, care venea mereu la noi în curte, la fântână și spăla cămăşile. Și era un adevărat ritual în tot ceea ce făcea, folosea apă de ploaie, săpun de casă făcut de ea, le întindea la soare la anumită oră și ieșeau imaculate. A văzut că sunt îndrăgostită de cămăși și, pentru că la noi acestea se dau de pomană la moartea unei persoane, mi-a spus că îmi va lăsa mie o catrință când ea nu va mai fi. Copil fiind, necunoscând ce semnifică cuvântul moarte, a doua zi m-am dus la poartă la ea. Mătușa era în casă, unchieșul afară și l-am întrebat dacă a murit. Vă dați seama cât de rușine le-a fost părinților mei! Dar, timp de două săptămâni, noapte de noapte, mama a cusut și mi-a dat o cămașă. Mai mare bucurie nu am avut.
- Au fost grele începuturile? A cântat cineva în familia dumneavoastră?
- Mama, însă nu a făcut carieră din asta, a fost amatoare. La șapte ani, am părăsit satul pentru că ne-am mutat la Suceava și a fost un episod cumplit, pentru că am simțit că mă rup de rădăcini. M-am acomodat foarte greu la oraș, mai ales că la noi în sat se vorbea și limba ucraineană și rămăsesem cu un mic accent. Drept pentru care, deși învățam foarte bine, mi se făcea câteodată observație. În plus, Suceava era mult prea zbuciumată pentru mine, nu mai vedeam nunțile satului, nu mă mai duceam la hore, nu mai stăteam la poartă să văd fanfarele. Însă la școala generală, s-a înființat la un moment dat o formație de dansuri, unde am activat. Și a fost o mare bucurie. La liceu, mi-au plăcut mult științele exacte, chimia, matematica, tot ce este sigur și clar și, drept urmare, am și lucrat o perioadă ca programator analist. Însă știu că fugeam de la ore pentru că am activat la un ansamblu care se numea „Ciobănașul”. Și am recurs la această fugă, pentru că mama nu mă lăsa. Exact în ziua în care am împlinit 19 ani, m-am căsătorit, iar acum avem 31 de ani de mariaj. Nu am reușit să termin facultatea pentru că doar tata a lucrat, dar sunt convinsă de ce a făcut Dumnezeu toate aceste lucruri.
„Tătuca îți face câteva piese și poartă-le în lume”
- Și cum a fost trecerea de la birou la cea de interpretă de muzică populară?
- Sunt o fire iute, pentru că sunt Rac, iar soțul a observat că ceva se petrece în sufletul meu, pentru că acea meserie nu era pentru mine. În același timp, apăruseră două locuri la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, iar el a depus cerere în locul meu. Așa am ajuns la un ansamblu profesionist, pășind prima dată prin dans, în spectacole. Ulterior, maestrul dirijor Viorel Leancă m-a ascultat cântând, pentru că atunci când colegii mei își făceau numărul, fredonam și eu odată cu ei și mi-a spus: „Tătuca îți face câteva piese și poartă-le în lume”. Așa am pornit. Am debutat cu piesa „Eu, Ileana de la moară”, despre al cărei text maestrul spunea că nu mă reprezintă. Dar, ulterior, i-a plăcut. La un moment dat, la ansamblu eram și prezentator, și cântăreț, și dansator, dar a fost foarte obositor, iar apoi am ales. Și nu-mi pare rău…
- Care au fost modelele dumneavoastră în viață?
- Doamna Sofia Vicoveanca. Și artistul, dar și omul. Și domnia sa ocupă mult loc în inima mea.
- Ați avut norocul să lucrați împreună? Să primiți sfaturi de la doamna Sofia Vicoveanca?
- Da. M-am simțit deosebit de onorată când mi s-a cerut să interpretez două piese din repertoriul unei vedete din generația de aur. Iar un producător mi-a pus că vocea mea se pliază cu cea a doamnei Sofia Vicoveanca. Am stat atunci o oră să pot prinde curaj să o sun. Mă gândeam cum să-i cer eu permisiunea unei interprete atât de valoroase ca să cânt o melodie de-a domniei sale? Când am vorbit cu dânsa, nu doar că s-a bucurat, dar mi-a spus și ce mi s-ar potrivi. Dar mi-am luat o mare responsabilitate atunci. Marea mea dorință este să pot cânta undeva, cândva, alături de Sofia Vicoveanca. Cred că mi-ar curge șiroaie de lacrimi…
„Dorințele mele erau poruncă pentru bunici”
- Cum a fost copilăria, doamnă Haidău?
- Am avut o copilărie deosebită, chiar dacă nu a fost ca a altor copii, cu de toate. Părinții mei au fost oameni simpli, însă s-au sacrificat să avem întotdeauna strictul necesar, eu și sora mea, care acum e medic cardiolog în Italia și mă bucur că și ea cochetează cu muzica.
- Care a fost lucrul cel mai de preț pe care l-ați învățat de la bunici?
- Vreau să cred că așa cum au fost bunicii mei, așa suntem și noi acum. În copilărie, dorințele mele au fost întotdeauna pentru ei o poruncă. Mi-amintesc că bunica, deși era foarte obosită, iarna, la 5:00 după-amiază, când se înnopta, ne purta cu sania. Nu pot să uit niciodată ploile din copilăria mea, când îmi plăcea să merg desculță, prin noroi. Iar alivanca făcută de bunica nu se compară cu nicio plăcintă din ziua de astăzi. Prăjitura o făcea mai ales soțului meu, știa că îi place foarte mult. Și mai gătea bunica și gnegle, un desert făcut din piure de cartofi, cu făină și ou și amestecat bine, un fel de găluște cu prune. De la bunici am învățat că, mai presus de tot, trebuie să fii om. Și că întotdeauna adevărul primează. Și acest lucru l-am învățat și eu pe copilul meu. Că oricât de mare ar fi greșeala pe care a făcut-o, trebuie să recunoască.
„Cel mai greu mi-a fost când a murit tata”
- Viața bate filmul și știu că nu ați fost scutită de încercări. Care a fost cel mai greu moment al vieții?
- Am avut un an foarte greu atunci când tata a plecat la cele sfinte, mai ales că noi am avut o relație specială. Atunci, pot spune că am clacat. Și îmi este și acum foarte dor de el… În acel an am avut patru decese, unul după altul. La început bunica, apoi unchiul, cumnatul și tata… Dar niciodată nu mi-am afișat suferința.
- Cine v-a scos din această situație grea?
- Soțul meu. Știu că în momentul în care stăteam și retrăiam amintiri din fotografii, reușea să mă scoată din toate aceste stări. Mergea la maestrul Viorel Leancă, cu care suntem prieteni foarte buni, și îl ruga să-mi facă o piesă ca să mă bucure. Ulterior, lucram la acel material și mai uitam.
„Cei din Diaspora respectă muzica cu mai mult dor”
- Aveți foarte multe concerte în străinătate. Cine credeți că respectă acum cel mai mult muzica populară? Românii de aici sau cei din Diaspora?
- Cred că și acasă și acolo respectăm tradiția. Însă cei din Diaspora respectă muzica cu mai mult dor. Ei ne așteaptă altfel, vor să audă un cuvânt și un cântec de acasă. Și ne cer să cântăm melodii de suflet, mai ales piesa „Doamne, nu uita de noi”. Cu melodia „La români e sărbătoare” am pătruns pentru prima dată în Italia, Germania și America, unde am fost până acum de două ori. Uneori, îl întreb pe Dumnezeu ce am făcut ca să merit atât de multe lucruri bune…
- Se spune că toată lumea are un preț. Al dumneavoastră care ar fi să părăsiți România, să rămâneți peste hotare?
- Nu există preț pentru așa ceva. Am mai spus-o și o repet: pentru mine, România e mama. Și cine nu-și iubește mama?
- Cum vedeți muzica din ziua de azi? De ce artiştii din generaţia de azi îşi fac greu loc pe sticlă şi pe rafturile muzicale?
- Eu caut ca niciodată să nu mă abat de la tradițional. Poate că ușor, se cere o anumită evoluție, dar trebuie să rămânem la rădăcinile noastre. Nu cred că e vorba despre promovare la artiștii din generația de azi. Eu cred că succesul nu are o cheie. Poate ține puțin și de noroc, dar publicul te simte dacă ești sincer. Dacă nu, te-a etichetat…
„M-am căsătorit într-o lună”
- În discuția noastră, ați menționat de cei 31 de ani de căsătorie, pe care îi aveți cu soțul dumneavoastră. Cum v-a cucerit și cum suportă plecările dese ale soției artist?
- Ne-am cunoscut la vatra satului și mi-amintesc că mergeam la baluri seara. El era dintr-o altă comună. Pe acea vreme, mamele însoțeau fetele la bal și știu că i-a cerut permisiunea mamei să mă lase să dansez cu el. Cât privește căsătoria, totul a pornit de la o nuntă a unei verișoare, unde mama ne-a trimis pe noi, pentru că nu se simțea prea bine. Iar întrebarea lui a fost dacă noi putem face nunta luna viitoare. Și exact într-o lună, ne-am căsătorit și noi. Nu știu cu ce m-a cucerit, cred că i-am citit sufletul și asta contează cel mai mult. Cât privește plecările mele, la început l-am luat cu mine, pentru că așa am crezut de cuviință. Ca să vadă ce se întâmplă. Dar și el pleacă de dimineața până seara. Doar noaptea vine acasă, pentru că soțul meu e pădurar. Dar încrederea ne-a ținut împreună.
- Să înțeleg că nu au existat niciodată gelozii?
- Nu pot să spun nu. La început au fost, sigur, însă niciodată gelozii exagerate.
- Și atunci, cine cântă în casă? Cocoșul sau găina?
- Eu cred că amândoi. Și asta pentru că avem o comunicare extraordinară.
„Îmi place să citesc, să gătesc și să le fac daruri celor dragi”
- Sunteți întotdeauna ca scoasă din cutie. Ați descoperit secretul tinereții veșnice? Ce faceți ca să arătați atât de bine?
- Dacă m-ați vedea seara cât mănânc… Nu țin diete, nu am nicio rețetă, doar că sunt foarte iute. Nu pot sta locului. Nu fac masaje, nu îmi dau cu creme pe față. Probabil că gena e de vină. Provin dintr-o familie longevivă, bunica a trăit 94 de ani.
- Ce vă place să faceți când aveţi puţin timp liber?
- Să stau cu familia mea. Fiecare secundă alături de ei e cel mai minunat lucru. Nu-mi doresc nimic de la ei decât să-i văd zâmbind. Și îmi place să le fac cadouri. Indiferent de unde vin, geamantanele sunt încărcate cu daruri pentru ei. Îmi place să citesc când îmi permite timpul și să gătesc. Toate concediile noastre au fost frumoase, deși soțul meu cu greu se poate rupe de pădure, pentru că are o responsabilitate mare. Și eu iubesc pădurea, dar pentru că el e mereu plecat, intru foarte rar. Îmi place mult marea și îmi doresc să ajung la Ierusalim. Mulțumesc lui Dumnezeu însă că a ajuns mama. De atunci, ea este alt om.
„Îl rog pe Dumnezeu să cânte alături de mine”
- Ce relație aveți cu Dumnezeu?
- Deseori m-am întrebat. Dumnezeu mă însoțește peste tot. De fapt, eu îl rog să meargă cu mine oriunde mă duce viața, să cânte cu mine, să vorbească cu mine, să aibă grijă de mine și mai ales de copilul meu.
- Cu ce gânduri aţi intrat în 2020 și ce le pregătiți celor care vă iubesc?
- Balanţa făcută de mine la sfârşitul anului trecut a fost sus. Îmi doresc să finalizez noul material discografic, mai sunt câteva piese de făcut și sper ca în curând să fie gata. Vor fi în total 17 piese, din diverse genuri. Și cred că noul album se va numi „Mamă, inimă cu dor”. Anul acesta voi fi mai mult plecată în turnee, America, Germania, Italia, Londra și ce va mai rândui Dumnezeu.
- Vă lipsește ceva acum?
- Nimic. Dacă m-aș întoarce în timp, aș face același lucru. Poate, doar, că aș renunța la câteva evenimente, ca să stau mai mult cu ai mei. Vă mulțumesc dumneavoastră pentru că m-ați făcut să spun lucruri pe care nu credeam vreodată să le rostesc. Iar dragilor cititori, nu puțini la număr, le doresc să aibă un an nou plin de bucurii și împliniri. Fără public, nu știu ce aș fi fost…
„Cele mai frumoase cămăşi le-am primit de la mama soacră“
- Umblă vorba prin târg că aveți o adevărată colecție de costume populare…
- Am foarte multe, dar nu le știu numărul. Nu port însă decât câteva cămăși, vreo șapte, opt, pentru că celelalte sunt în culori sumbre și încă nu le-a venit rândul. Foarte multe le am de la mama soacră, ea îmi face daruri speciale. De 31 de ani, ea e a doua mamă. Unele sunt recondiționate și le păstrez cu sfințenie. Am și catrințe foarte vechi, care trebuie, de asemenea, recondiționate, dar, după cum spuneam, fiecare lucru se face la timpul său. Mă îmbrac întotdeauna în funcție de starea pe care o am, dar culorile preferate sunt galbenul și portocaliul.
„De Crăciun, l-am primit în dar pe copilul meu“
- În discuţia noastră, când aţi pomenit de fiul dumneavoastră, vi s-a luminat faţa...
- Băiatul meu este cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut viaţa. L-am primit când avea 1 an și 8 luni, chiar de Crăciun, iar de atunci această sărbătoare este un miracol. Din acel moment am înţeles că avem pentru cine să luptăm și pentru ce. Apoi, a venit pe lume nepoțelul Andrei Robert, care acum are 3 ani și 4 luni și lumea s-a transformat. El e prințișorul nostru. Eu sunt acea bunică ce încearcă să țină pasul, deși am încă un suflet de copil. Îmi doresc din suflet să-l văd pe cel mic cum evoluează. Nu vreau să lipsesc de la nicio serbare de-a lui, pentru că am făcut acest lucru la băiatul meu și regret foarte mult.