de Dana Buzăianu
Am lăsat în urmă atmosfera grăbită și parcă mereu cenușie de la metrou și am urcat scările la Aviatorilor, îndreptându-mă spre localul unde, în apropiere de Televiziune, marele actor Mitică Popescu își bea dimineața cafeluţa. Urma să întâlnesc pentru întâia dată un om, un actor, un maestru pe care îl știam... dintotdeauna. Trec pe lângă matinalii scufundați în lumina telefoanelor și la o ultimă masă îl zăresc pe maestru răsfoind ziarele. Încordarea mea dispare, muzica localului se aude parcă din ce în ce mai încet, mirosul cafelei se estompează și câteva zeci de minute timpul se derulează cu mersul lui firesc. Pentru că, în fața unui om de asemenea valoare, parcă și Timpul îşi arată respectul cuvenit.
„Mai scrie cineva în ziua de azi scrisori?”
- Ce mai faceți, domnule Mitică Popescu?
- Mulțumesc, bine. Stăteam, vă așteptam și îmi beam cafeaua.
- Am auzit că vă place să călătoriți. Cum vă mai petreceți timpul?
- Îmi place la nebunie. După ce m-am pensionat, în special, am călătorit și călătoresc foarte mult. E drept că în țară mai puţin, pentru că am tot colindat-o prin turnee în cei 40 de ani de carieră.
- E mai frumos afară decât la noi în țară?
- Vreți să fiu patriot sau cum vreți să fiu?
- Vreau să fiți sincer!
- Totul e diferit, nu se poate compara, dar sigur că sunt mult mai avansați, din toate punctele de vedere, exact cum e telefonul dumneavoastră față de al meu. Ce să facem? Asta e situația. (râde mucalit)
- Lumea se schimbă mult și din ce în ce mai repede. Dumneavoastră ați prins mai multe lumi. Cum e aceasta?
- Din nefericire, noi am împrumutat de afară mai mult lucruri rele. Adică acelea pe care înainte nu aveam posibilitatea să le cunoaştem. Vorbesc de droguri, o mică amendă pentru bătăi în stradă și toate celelalte. Lumea nu prea mai comunică de-adevăratelea. Sigur, și din cauza telefoanelor, am și văzut tineri în diverse ipostaze, la restaurant de exemplu, nu discutau, fiecare era cu telefonul lui, în metrou e liniște, și peste tot. Cum se așază un om pe scaun, scoate telefonul din buzunar. Chiar dacă e împreună cu cineva. Indiferent de sex.
- Înainte de apariția telefoanelor mobile exista un echivalent al lor? Oamenii scoteau ziarele?
- Să începem cu scrisorile. Mai scrie cineva acum?
- Nu. Dar parcă şi doamnele de la poștă sunt din ce în ce mai acre, ți-e și frică să scrii o scrisoare.
- Păi, e o curiozitate pentru ele. Să ceri un timbru acum... Omul mai scria în afară de scrisori, mai scria o autobiografie, chiar dacă nu era adevărată, dar punea mâna pe un condei adevărat.
„Am căutat toată viaţa să fiu... eu”
- Dar s-au schimbat oamenii sau doar vremurile?
- Și vremurile, nu vedeți cum e? (râde) S-au schimbat, sigur că da.
- Și oamenii.
- Da. Nu mai au răbdare oamenii acum. Toți suntem grăbiți. Am început să fiu și eu grăbit. (râde iar)
- Și nu erați înainte.
- Nu prea. Aveam timp să mă bucur, să văd, să privesc, aveam timp. Acum timpul parcă zboară mai repede, nu numai pentru mine, pentru toți. Și datorită profesiei, că asta nu e meserie, taică-miu până s-a prăpădit mi-a spus „de meserie când mă apuc?”, datorită profesiei mele am fost și vrând-nevrând un observator al celor din preajma mea. Și oameni, și stări, adică am avut flerul ca al unui detectiv, puțin mai dezvoltat chiar.
- Ce vă face fericit?
- Mă face fericit că sunt sănătos, că am cap și picioare, piese de schimb se mai găsesc, că nu sunt singur, încerc să nu mă plictisesc, dar mi se mai întâmplă, nu îmi place să aștept și îmi plac oamenii foarte mult.
- Sunteți un iubitor de oameni?
- Da.
- E întrebarea cu care se încheie filmul „Moromeții”: „Unde mergem noi, domnule?” Dumneavoastră spre ce ați mers în viață, domnule Mitică Popescu?
- Am căutat să fiu... eu!
„Am fost anunţat că nu mai joc în «Moromeţii» în ziua în care trebuia să semnez contractul”
- Nu ați jucat în noul film „Moromeții”. L-ați refuzat pe Stere Gulea?
- Nu l-am refuzat, învățasem și textul. Cu doi ani înainte tot ne-a bătut la cap Stere. Dar trebuia să facă rost de bani și, mă rog, când a reușit să fie mândru de noul lui film, ne-a dat scenariile, eu l-am luat ca un elev silitor și conștiincios, fiind aproape de Herăstrău mă duceam și învățam, dar la un moment dat, nu știu exact motivele, Victor Rebengiuc n-a vrut să mai joace. Nu știu ce a motivat... Că e prea bătrân, în fine... Refuzând el, a trebuit să ne schimbe pe toți din distribuția veche. Era chiar în ziua când trebuia să mă duc să semnez contractul. Ne-a anunțat, cu scuzele de rigoare, evident. Asta e!
- Ați văzut noul film? V-a plăcut? I-a lipsit ceva?
- Vă las pe dumneavoastră să vedeți ce vreți.
- V-ați păstrat mereu această eleganță vestimentară. Ați învățat-o de la cineva? A existat întotdeauna?
- Fiind în copilărie prea sărac, am învățat de la alții. De la cei care aveau posibilități. Și în limita posibilităților mele, că nici eu nu umblu în frac în fiecare zi.
„Mama voia să mă fac preot”
- Ce ați învăţat de la părinții dumneavoastră? Care sunt lecțiile cu care ați plecat în viață de la ei?
- Să minți cât mai puțin și celelalte date de la Dumnezeu. Mama fiind foarte credincioasă, nu putea să ne învețe de rău.
- Spuneați că voia să vă facă preot la un moment dat și că v-a cumpărat și un veșmânt de copil de dascăl. Mai știți ce s-a întâmplat cu el?
- Da, aşa e, voia să mă fac preot. Eu când am terminat școala în cartierul meu și plecând mai departe la liceu, nu m-am mai dus la biserica din parohie și probabil veșmântul pe care l-am avut eu ca băiat de altar a fost dat altui copil.
- Ați mai ajuns la biserică de atunci?
- Da, sigur. Mă duc și acum. Mă duc la slujbă, aprind o lumânare.
- Ce păstrați astăzi ca amintire pregnantă din ceea ce v-a fost copilăria?
- În primul rând jocurile care astăzi nu mai există. Noi beneficiind de locuri virane, de strada noastră, de tot cartierul. Cartierul Apărătorii Patriei.
- Spuneați într-un interviu că mama dumneavoastră iubea teatrul, spectacolele, tatăl dumneavoastră iubea sportul.
- Exact! Da.
- Cu unul mergeați la teatru, cu celălalt la fotbal. De ce ați ales teatrul și nu sportul, fotbalul?
- Am constatat că pentru sport nu aveam chemare, decât așa, pentru gimnastica de dimineață. Ce se întâmplă? Într-o cursă ciclistă, dacă pleacă 20 de oameni și ajungi chiar și al 19-lea, nu te duci să dai bicicleta? Locul de codaș nu mi-a plăcut niciodată.
„Talentul e de la Dumnezeu și șansa e de la oameni”
- Ce este talentul la modul general? Și ce înseamnă în particular, pentru un actor?
- Talentul e de la Dumnezeu și șansa e de la oameni. Dacă le ai pe amândouă, îți merge bine. Una fără alta... Degeaba ai talent dacă nu ai șansă!
- Talentul de la Dumnezeu, iar succesul la dumneavoastră de unde a venit? Ce ați avut important ca să reușiți?
- Prin munca mea, adică am muncit. De asta mi-a și plăcut titlul cărții lui Marcel Proust: „În căutarea timpului pierdut”.
- Dintre toate rolurile pe care le-ați jucat, spuneați că sunteți atașat mereu de ultimul rol. Dar în afară de ultimul rol, mai e un alt rol care v-a rămas lipit de suflet, ca o feblețe?
- De ce să vă mint, nu am avut parte de roluri care să nu îmi placă. La toate am lucrat cu plăcere. Dacă nu faci cu plăcere, nici nu îți iese. Adică aveam timp, am avut timp întotdeauna să gândim, să ne gândim ce a făcut acest personaj înainte de a ne întâlni cu el, de a ridica cortina și chiar de ce ar fi în stare dacă nu îl omoară autorul. Nu am fost numai spuitori de cuvinte. Am căutat să fiu, pe puterile mele bineînțeles, ceea ce a vrut acel creștin care a scris textul.
„Până şi spectacolele lui Caragiale nu mai sunt ce au fost”
- Având în vedere vremurile acestea în care mai toate domeniile societății sunt politizate, ultrapolitizate, cum se resimte lucrul acesta în teatru?
- La ora actuală, în teatru e foarte greu să te descurci. Noi nu am știut ce înseamnă să rămânem fără leafă, fără salariu, ceea ce era foarte important. De la spectacol n-a prea lipsit niciodată nimic, mă refer la costume, la decoruri. Pe vremea aceea știți că era numai televizorul şi a fost o perioadă când era program mai îndelungat, dar după aceea la două ore... Deci, aveam săli pline și arhipline. Repertoriul: piese clasice. Autori profesioniști, nu prea jucam piese scrise pe picior.
- Pe când acum?
- Acum am văzut câteva spectacole în care, de fapt, textul era pretext. Chiar și Caragiale. Sunt convins că nu poți schimba niciun cuvânt din textul lui.
- Fiecare om are o luptă a lui în viață. Care a fost a dumneavoastră?
- Să fiu acolo unde am ajuns.
- Profesia de actor vine și cu un soi de vanitate, de mândrie. Ați avut-o? V-ați luptat cu ea? Ați învins-o?
- Sigur că m-am bucurat de succes, dar asta nu înseamnă că mi-am pierdut capul. Am fost un om normal. În viața de toate zilele sunt un om normal. Dacă îmi cere regizorul să fiu anormal sau să joc un pom, o să mă străduiesc. Dar pe stradă sunt un om normal și la fel și în relațiile cu oamenii.
- De ce vă este dor?
- De părinți.
„Aş vrea să retrăiesc ziua eliberării din puşcărie”
- Dintre toate zilele pe care viața vi le-a scos în cale până acum, dacă ar fi să alegeți una pe care să o retrăiți, care ar fi aceea?
- Ziua eliberării din pușcărie.
- Ați trecut prin acea grea și teribilă încercare. Când regimul comunist v-a trimis la închisoare.
- Eram tânăr și a fost mai uşor. 22 de ani mi i-am împlinit acolo.
- V-ați intersectat și cu celebrul torționar Ficior. Cum ați reușit să treceți peste? Tinerețea? Cum se mai supraviețuiește după o astfel de încercare?
- M-am întâlnit, de exemplu, cu anchetatorul. Întâmplător. L-am salutat, l-am invitat la o bere, n-a venit, bineînțeles. Se poate repara ceva? Asta a fost, așa a crezut el, asta a fost „meseria” lui, bucuria lui de a fi liber să se uite la oamenii care nu erau... Probabil că avea satisfacții, așa gândesc eu. Că aveau satisfacții. De exemplu, dacă pui degetul pe ceva și poți să îngenunchezi un academician, poate că era o plăcere pentru el.
- Ați avut o mare putere sufletească să treceți peste.
- Nu știu să o numesc, habar n-am. Tot ce e important e că mă aflu în fața dumneavoastră.
- Și în afară de timp, pe care nu vi-l mai dă nimeni înapoi, ați mai pierdut ceva în acei ani de închisoare?
- Eu pe lângă șansă și ce ați spus dumneavoastră...
- Talent!
- ... am avut și noroc. Am avut noroc că am putut să întâlnesc niște oameni care m-au ajutat. E vorba despre marele actor Mircea Șeptilici, care a făcut și el Canalul. Dumnealui și cu regretatul Radu Beligan m-au ajutat în fiecare zi. Șeptilici spunea: „Ce facem cu băiatul ăsta?”. M-au angajat la Teatrul de Comedie, evident ca să am din ce trăi, și după niște ani domnul Beligan m-a anunțat că pot să fac Institutul, dar dând examen.
Lecţie de la bunica: „Îţi pierzi timpul dacă umbli cu oameni proşti”
- Dacă ar fi să o luați de la capăt, ce ați face altfel?
- Nu m-am gândit, sincer nu m-am gândit. Asta e așa, o poveste. Omu’ poate să spună ce vrea.
- Dintre toate lecțiile pe care le primim în viață, pentru dumneavoastră, cea mai importantă care a fost?
- Au fost multe lecții și toate au fost importante. Dacă e lecție, e importantă. Una dintre bunicile mele îmi spunea: „Îți pierzi timpul dacă umbli cu oameni proști”.
- Și? Ați încercat să evitați?
- Ei, se mai întâmplă, nu poți chiar să faci o selecție să spui: „Domnule, ridică-te!” Dar mai înveți și de la ei câte ceva. Să nu faci să ajungi ca ei.
- Dacă ați putea schimba ceva la nivelul lumii, la nivelul țării noastre, ce ar fi de schimbat?
- Să vă spun adevărat? Nu se poate. Nu se mai poate! Totu-i cu susu’ în jos. Eu mă uit la parlamentari. Ei devin alți oameni, vor să mă convingă pe mine că ei cred în ceea ce spun. Dar nu știi dacă așa gândesc. Sunt și oameni inteligenți și mă uit... vorbesc ca președintele partidului. Indiferent de valoarea lui. Dacă ăla îi spune „intră cu capul în zid”, el s-ar duce acolo.
- E o degradare a omului? Nu mai este omul ce a fost?
- Nu prea. Nu mai există respect. Eu am trăit într-un cartier. Oamenii se salutau, se împrumutau de la vecini de o cană cu zahăr, ulei, nu încuiam ușa... Noi nu încuiam. (râde amar)
- Sau ca la țară, când cheia era sub preș. Toată lumea știa că e cheia sub preș.
- Sau mai puneai zăvor la poartă ca să nu iasă câinii sau o găină, ce aveai prin curte. Plus că o să vi se pară ciudat, dar în cartierul meu, cât am stat eu acolo, n-a existat niciun divorț.
„Nu-mi plac multe: drogurile, lipsa de respect, se spune foarte uşor «te iubesc»”
- Și astăzi? De ce atât de ușor?
- Când întâlnești o pereche trebuie să îi întrebi: Şi cât stați împreună? (râde)
- Și eu am obiceiul să urez apropiaților care se căsătoresc „să fie împreună”. Acest „împreună”.
- Cred că și ei la început își doresc, dar oamenii sunt grăbiți, adică acest adevăr este foarte... adevărul omului la ora actuală e dezechilibrat.
- Deci, dragostea dintre un bărbat și o femeie acum mai mulți ani, față de dragostea dintre un bărbat și o femeie de acum, avea la bază...
- Hai să fim oameni sinceri. Nu știu dacă până la adânci bătrâneți există aceeași treabă, dar e vorba de încurcat viața cuiva. Totuși, era un angajament: am făcut treaba asta, o facem împreună. Indiferent de greutăți, indiferent că la un moment dat te culci în camera de alături...
- Inevitabile.
- Da, despre asta e vorba. Era o chestie de angajament care e foarte important. S-au produs niște modificări: se spune foarte ușor „te iubesc”; cum spune țăranul, vorbește gura înaintea ta, așa spune țăranul. (râde)
- Unui tânăr care ia acum viața în piept, cu telefonul în mână sau fără, ce sfat i-ați da?
- ... N-avem timp să vă spun. E altă generație, o apreciez, o stimez, noi am fost mai stângaci cu limbile străine, habar n-am avut, ei sunt instruiți, bravo lor, olimpici și aici, și afară, fac față. E partea asta care nu îmi place: cu respectul, cu drogurile, mai sunt și altele, dar... Sigur că îi apreciez, au depășit generația noastră din toate punctele de vedere. Îi și ajută sculele.
- Tehnologia nu înseamnă neapărat evoluție. Nu întotdeauna.
- Nu, dar depinde cum o folosești. Sunt foarte mulți dintre ei care nu o folosesc să copieze la lucrare, la teza de la școală. Nu sunt de acord însă cu ce am văzut. Eram într-o excursie, nu mai ştiu pe unde, și un copilaș de 3 ani la micul dejun avea tableta în față dată de părinți ca ei să poată să discute în liniște.
- Există, evident, o comoditate a oamenilor. Înainte această comoditate parcă nu exista.
- Să vă dau un exemplu: la mine în cartier nu exista tramvai, nu exista autobuz. Era un autobuz de la Spitalul Central care mergea până nu știu unde. Plecau oamenii la serviciu, lucrau la Mociornița, la Timpuri Noi, mergeau pe jos. Se duceau pe jos, veneau pe jos. Ne-a băgat pe urmă tramvai până la Piața Sudului. Acum o stație dacă e de mers pe jos... Vorbesc și de timp.
- Că nu mai e același.
- Nu! Erau mai liniștiți oamenii, nu se enervau atât de repede. E și o glumă: „Într-un autobuz o doamnă în vârstă și un tânăr. Doamna: Te rog frumos, mă dor picioarele, îmi dai locul? Auzi, tanti? Dar matale, când erai ca mine, dădeai locul? Da, puiule. Ei, d-asta te dor picioarele”. Deci cam asta se întâmplă.
- Vina e mereu a trecutului.
- Eu chiar mă jenez, mai sunt întrebat, mă întrebați și dumneavoastră despre cum era înaine. Și eu când eram tânăr spuneam: „Ăștia tot ne freacă cu «pe vremea lor»”. E o treabă care se perpetuează ca oamenii să spună asta. Sigur că e bine că am amintiri. Și bune, și rele.
- Frumoasă profesie aveți!
- Datorită profesiei am avut posibilitatea de a mă juca toată viața.