de Ileana Tudor

După şapte ani de rugi şi de speranţe făcute în urma tratamentelor de fertilitate, Sanda Ladoşi îşi trăieşte acum, în sfârşit, visul de a fi mama unor copii superbi: Bogdan şi Ioana. Cântăreaţa şi-a lăsat deoparte, fără pic de regret, cariera şi se dedică trup şi suflet familiei, asupra căreia veghează împreună cu soţul ei, Ştefan Tache.

„Muzica a fost destinul meu”
- Ce-ţi lipseşte aici, în Bucureşti, de la Târgu-Mureş? Descrie, te rog, puţin atmosfera, oamenii cu care ai crescut în oraşul natal şi spune-mi ce crezi că ai împrumutat de la ei.
- Liniştea, respectul între oameni, banala civilizaţie, curăţenia şi multe lucruri simple, considerate desuete de cei mai mulţi dintre bucureşteni. Acasă, cuvântul dat era respectat, o oră de întâlnire era sfântă, chiar se venea mai devreme decât ora stabilită, iar noi aici trebuie să ne dăm seama că nu putem da vina mereu pe trafic, ci poate şi pe modul în care ne gestionăm timpul. Multe dintre cele împrumutate din Ardeal s-au pierdut fără să vreau, pentru că nu aveam cu cine să le întreţin aici, dar elementele de bază ale unei convieţuiri civilizate au rămas, semn că totuşi sunt şi oameni pentru care merită să faci eforturi.

- Ai terminat Liceul Pedagogic. Ai apucat să profesezi?
- Nu am apucat să profesez, pentru că, între timp, am câştigat premiul de la Festivalul „Mamaia” şi am primit oferta de a munci în cadrul Ansamblului „Doina” al Armatei. Deşi postul pe care îl aveam pe atunci era unul foarte bun, fiind foarte aproape de casă, am preferat să mă aventurez în marele Bucureşti, pentru a-mi încerca norocul în muzică. Se pare că am avut noroc, că a fost destinul meu.

- Am înţeles că experienţa muzicală ai început s-o dobândeşti de mică. Cu toate astea, ai urmat Facultatea de Drept când ai venit în Bucureşti. Cum te-ai gândit să combini muzica şi... Dreptul?
- M-am uitat la prea multe filme şi am crezut că, devenind avocat, voi contribui la crearea unei lumi mai bune, dar, cu cât mă apropiam mai tare de adevăr şi descopeream sistemul defectuos, îmi dădeam seama că nu era pentru mine. Mi-ar fi plăcut să profesez în acest domeniu, dar în altă lume poate, cu alte principii. Avocatura nu are nicio legătură cu muzica, dar, cu siguranţă, e un alt tip de spectacol. Probabil că aş fi fost un avocat sărac, dedicat celor foarte săraci.

- Cum ţi s-a părut Bucureştiul atunci când ai venit aici şi cum îl găseşti acum? Ai putea locui în altă parte?
- Cu siguranţă că aş putea trăi în altă parte şi aş prefera să fie un oraş de provincie. Când am venit în Capitală, oraşul era altul din toate punctele de vedere: mai primitor, mai curat, cu lume mult mai civilizată, mai liniştit. Nu întotdeauna evoluţia este de bun augur. Sau depinde cum vezi lucrurile, dacă e sau nu o evoluţie.

„Nu regret nimic din ce am făcut”
- Ai avut numeroase colaborări cu diverşi compozitori şi cântăreţi şi multe concerte, dar mulţi ţin minte apariţia ta spectaculoasă de la „Eurovision”. Cum a fost atunci? Te-ai pregătit mult pentru asemenea prestaţie? Regreţi ceva?
- Nu regret nimic din tot ce am făcut până acum. Şi bune, şi rele au ajutat la formarea, la călirea mea. „Eurovision” a fost o experienţă de care nu mă căiesc deloc. Ceea ce regret este că am descoperit cât de puţin toleranţi suntem cu lucrurile care nu reprezintă chiar un capăt de ţară şi cât de permisivi devenim când cineva ne umileşte şi ne calcă în picioare toate drepturile omeneşti, şi aici mă refer la cei care ar trebui pur şi simplu desfiinţaţi pentru viaţa pe care o ducem azi. Pentru „Eurovision” am muncit enorm şi mi-am plătit singură costumele şi artiştii, dar ce contează că nu ne ajută nimeni?!... În schimb, pretenţiile sunt foarte mari.

- Ce alte ambiţii profesionale ai?
- Sunt un om ambiţios. Mi-am dorit copii, pe care am reuşit să-i şi am după mulţi ani de aşteptare, dar, pe de altă parte, vreau şi independenţă, chiar şi în cuplu, pentru că de la vârsta de 18 ani sunt pe picioarele mele. Sunt învăţată să muncesc şi nu sunt făcută pentru a sta degeaba.

„E greu cu doi copii mici“
- Ai doi copii minunaţi. Cum ţi se potriveşte rolul de mămică? Te întreb asta pentru că mulţi au fost surprinşi că ai întrerupt cariera şi te-ai dedicat familiei.
- Am într-adevăr doi copii minunaţi şi mă consider o mămică dedicată lor. Ei sunt cea mai importantă minune care mi s-a putut întâmpla în viaţă. Familia reprezintă, cel puţin până acum, echilibrul meu. Până şi munca pe care o prestăm, în general, e făcută să hrănească cel mai important lucru, familia. Cariera este un mod de a alimenta orgoliul, dar, dacă te întorci acasă şi nu e nimeni care să te aştepte, la ce folos tot efortul?! Toate reuşitele noastre îşi pierd valoarea dacă nu avem cu cine să le împărtăşim. Eu mi-am dorit copii de la 20 de ani!

- Ţi-e mai greu acum, cu doi copii? Te ajută cineva la creşterea lor?
- E greu cu doi copii mici. E foarte greu, mai ales dacă te implici şi nu îţi cresc „vecinii” pruncii. Am totuşi nevoie de ajutor, pentru că, atunci când sunt cu bebe în braţe, vrea şi cel mare acelaşi tratament şi mi-e imposibil să mă împart. Pentru asta am apelat la sprijin calificat. Ca mamă, trebuie în primul rând să învăţ să-mi ascult copiii, să-i înţeleg şi încerc să fac asta de fiecare dată. S-au schimbat mult lucrurile de la o generaţie la alta. Ce funcţiona în trecut nu mai e acum valabil.

- Ţi-e teamă că, din cauza pauzei pe care o faci stând acasă cu cei mici, cariera ta va avea de pierdut pe viitor?
- Nu mi-e teamă. Dacă e să se întâmple ceva, oricum se va întâmpla, fie bun, fie mai puţin bun, pentru că anumite lucruri nu ţin numai de noi. Aşadar, nu are rost să-mi fac asemenea griji.

- Soţul tău declara, la botezul fetiţei, care a avut loc de curând, că nu ar zice „nu” unui al treilea copil. Tu ce spui?
- Nici eu nu spun „nu” unui al treilea copil!

„Cred cu tărie în destin”
- Cum ţi-ai întâlnit soţul şi cum a evoluat relaţia voastră? Crezi în destin, în iubiri ce ţin o viaţă întreagă?
- Cred în destin, fără a fi fatalistă. Soţul meu mi-a fost mulţi ani doar un bun amic. Fiecare dintre noi avea viaţa sa personală. În fine, după ce am ajuns să închegăm o relaţie, am încercat să avem un copil fără să ne oficializăm relaţia. Mulţi ani nu am reuşit. S-au adunat tratamente, frustrări, zbucium şi niciun rezultat. După şase ani ne-am despărţit, pentru ca după şase luni să fim din nou împreună. La nici nouă luni după împăcare, am rămas pur şi simplu însărcinată cu Bogdan, după care toate au decurs firesc. Da, cred cu tărie în destin!

- Spui că vă doreaţi un copil, cu toate că nu eraţi căsătoriţi pe atunci. Nu te-ai temut de „gura lumii”, de comentariile vecinilor, ale familiei sau chiar ale presei?
- Nu îmi pasă de comentariile lumii despre ceea ce consider eu că trebuie să fac pentru binele meu. În momentele de impas ale vieţii, „lumea” nu e alături de mine să mă ajute, aşa că nu văd rostul de a mă ghida în funcţie de ce consideră ea că e bine! Ceea ce pot totuşi să respect ca persoană publică este ca acţiunile mele să fie însoţite de bun-simţ.

- Cum de v-aţi decis totuşi să vă căsătoriţi? Cum a fost nunta?
- Petrecerea nunţii a fost comasată cu botezul lui Bogdan. Sunt un om practic. Căsătoria s-a făcut de comun acord. Niciunul dintre noi nu crede în căsătoria prin acte doveditoare. Am stat atât de mulţi ani fără hârtii, încât nu le văd rostul. Cununia la biserică e totuşi altceva. Din păcate, în sistemul nostru, una e legată de cealaltă. Pentru copil însă e bine să faci acest pas, să te căsătoreşti.

- Mulţi proaspeţi părinţi se plâng că relaţia de cuplu are de suferit când apare pe lume un copil. Tu ai reuşit să găseşti un echilibru în acest sens? Care este secretul?
- Secretul e simplu: relaţia de cuplu trebuie tratată cu maturitate, nu cu ambiţia de a ne îngenunchea reciproc. Un nou-născut venit într-o familie presupune mult sprijin şi multă înţelegere. Soţul (de regulă) sau soţia răsfăţată trebuie să înţeleagă că nu mai sunt ei „bebeluşii”, ci este acel nou sufleţel venit pe lume, culmea!, fără să fi cerut el în mod special acest lucru, ci părinţii săi.

- Pe când revenirea pe scenă?
- Va avea loc atunci când mă voi simţi pregătită.

Un „ursuleţ” bine hrănit...

- Cum reuşeşti să dai jos kilogramele pe care le-ai luat în timpul sarcinii, te chinuieşti cu diete, sport?
- Pot să spun că am ajuns la performanţa de a concura cu un ursuleţ bine hrănit după cea de-a doua naştere, dar nu îmi fac probleme, căci am mai trecut prin aşa ceva şi ştiu ce am de făcut. E clar că la mine nu funcţionează decât dieta şi sportul! Nu pot să zic că mă chinuiesc, dar ţelul de a pierde din greutate este mai important decât a-mi satisface nişte plăceri culinare. Ţi-am spus că sunt o persoană foarte ambiţioasă.

- Te preocupă înfrumuseţarea profesională făcută în centre de înfrumuseţare, cu tratamente specializate, sau nu dai aşa mare importanţă acestui aspect?
- Cu trecerea anilor îţi dai seama tot mai mult de importanţa sănătăţii. Iar pentru a fi sănătos trebuie să faci şi multă mişcare. Aşa se dobândeşte şi un aspect fizic plăcut. Nu cred în minunile pe care le poate face un bisturiu, mai ales pentru ce se poate modela prin efort la sală. În branşa mea e foarte important aspectul fizic, chiar dacă uneori vocea persoanei respective nu spune nimic. Eu sper totuşi că ne vom reîntoarce, cu timpul, la valoare.