de Silviu Ghering
Actorii sunt precum sportivii, dependenți de public... Dar incomparabil mai dezavantajați, nu numai, dar în special, în acest timp atacat de coronavirusul ucigaș SARS-CoV-2, pentru că meciurile se pot juca fără spectatori, pe când spectacolele de teatru în niciun caz... „TAIFASURI” l-a contactat pe directorul Teatrului Odeon, apreciatul actor Cristian Șofron (să nu spuneți că mai există vreun român care n-a văzut „Toate pânzele sus!”...), pentru a ne lămuri ce fac maeștrii scenei în această perioadă potopită de pandemia de COVID-19, fără spectacole și fără oameni.
„Nu vreau să mă... să ne victimizăm, dar e greu, foarte greu...”
- Așadar, „Mihule” (prietenii știu de ce...), de când ați suspendat activitatea la Teatrul Odeon?
- Recunosc, Teatrul Odeon a fost printre primele instituții de cultură care a considerat că trebuie să protejeze activ spectatorii, dar și lucrătorii proprii. Am întrerupt activitățile cu mare părere de rău, cu durere, dar... am făcut-o. A trebuit s-o facem... Deși eram în ultima fază cu repetițiile la un mare spectacol, un muzical celebru, „Cabaret”, în regia lui Răzvan Mazilu, și la începuturile altuia, „Proiectul Revoluția”, am considerat că trebuie să ne raliem și noi, oricât de dureros și de dur era, la efortul comun de a opri acest blestemat virus.
- Cum este viața actorului ținut în izolare la domiciliu, acesta fiind prin definiție o persoană publică, o persoană socială, care trăiește în primul rând pentru și prin spectatorii săi?
- (oftează și rămâne un moment pe gânduri...) Nu vreau să mă... să ne victimizăm, dar e greu, foarte greu... Așa cum spuneai actorii sunt persoane active, mereu în căutări, în acțiune, în activități... Cel mai greu este, probabil, lipsa „contactului” direct cu Spectatorul, cu cel pentru care noi existăm de fapt... Fără El, Spectatorul, tot zbuciumul nostru zilnic... și, de ce nu?, și nocturn de multe ori!... este inutil...
„Coronavirusul ne-a lovit rău cu musicalul «Cabaret». Pregătisem ceva grandios pentru România”
- Cum reușești să plătești salariile actorilor în lunga perioadă în care teatrul este închis?
- (alt oftat...) Offf... încercăm să găsim soluții... și, atâta timp cât acest lucru va fi posibil, legal, vom încerca să-l facem. Atenție, din nou spun, suntem conștienți de efortul pe care trebuie să-l facă întreaga țară în această perioadă și dacă ni se va cere, vom proceda în consecință. Să fiu bine înțeles: teatru înseamnă în primul rând actorii, dar nu numai! Sunt mulți colegi, de la alte departamente, tehnice, administrație, achiziții, financiar, care fac parte din echipa Teatrului „Odeon”! Și față de ei trebuie să am aceeași grijă, aceeași înțelegere...
- Când condițiile de prevenție împotriva pandemiei de COVID-19 vor începe să se relaxeze, cât timp vă trebuie, ca teatru vorbesc, să începeți spectacolele? Mă gândesc că nu s-au mai făcut repetiții de atâta timp, cât le trebuie actorilor să-și intre „în formă”? Ca și sportivii, au nevoie, cred, de o perioadă de readaptare pentru a reuși să joace bine, ca să păstrez paralelismul...
- Hmmm... poate că aici ne despărțim puțin... (zâmbește, primul zâmbet de când a început interviul) deși, da, sunt de acord că ne întâlnim în câteva puncte cu sportivii de performanță, ba chiar adaug la argumentele tale un altul: și actul artistic teatral, și manifestarea sportivă sunt efemere. Ele se desfășoară și... dispar! Bine, nu mă refer aici la înregistrări, la filmări... Așadar, să revin la întrebare, consider că pentru a relua un spectacol din repertoriul curent, sunt de ajuns două, trei zile de repetiții. Suntem profesioniști...! Lucrurile se complică foarte tare la perioada de repetiții. Și îți dau un argument clar: echipa de realizatori ai spectacolului „Cabaret”, care, așa cum aminteam, era în ultima fază a repetițiilor înainte de marea premieră! Păi, gândiți-vă: după luni și luni de „chin” artistic, cum îl mai denumesc eu, plăcut desigur, dar extrem de dur, după zeci de zile de exerciții fizice, coregrafice, după ce fuseseră finalizate cele câteva zeci de momente coregrafice, după sute, și nu exagerez deloc, crede-mă!, de ore de canto și aducere aproape de perfecțiune ale cântecelor atât de cunoscute din spectacol... și... și... și... iată că această perioadă i-a pus pe toţi „la pământ”. Cu toată pasiunea și profesionalismul lor, o să le fie foarte greu să reintre în acel ritm creator, în acea magie a repetițiilor... Dar, desigur, o vor face, cu gândul la cel pe care-l aminteam și mai sus - Spectatorul!
- Când crezi tu că s-ar putea întâmpla asta?
- Nuuu... nuu... asta nu mă întreba! Nu vreau să-mi dau cu părerea! Nu agreez deloc situațiile în care fel și fel de persoane, majoritatea fără habar de domeniu, nu că emit idei personale, dar afirmă cu tărie niște supercertitudini, dau zile, mă mir că nu și ore!, când se va încheia acest coșmar... Încerc să imprim trupei o zonă de calm... atât cât se poate... de încredere. Și bucuria gândului că, odată toate acestea fiind trecute, ne vom putea întoarce cu toții, încet, încet, la menirea noastră, aceea de a emoționa, de a bucura publicul.
„Avem un proiect în care actorii noștri sună la telefon câteva sute de seniori din București”
- Ce poate face directorul unui teatru în această perioadă pentru actorii săi lipsiți de „obiectul muncii”?
- Aaaa... asta-i altceva! Eu vă pot spune ce am încercat, ce am făcut eu. Am încercat să-i țin permanent „în priză”. Actorii Teatrului Odeon își continuă activitățile și acasă. Își păstrează prospețimea fizică, se antrenează, fac exerciții de canto și de vorbire, țin permanent „legătura” cu spectacolele care se vor relua, printr-o reîmprospătare continuă a textelor, a intențiilor, a mișcării scenice și tot așa... Studiază tot ce înseamnă pregătirea pentru noile show-uri ce vor fi montate, pentru că vor mai fi!, la „Odeon”.
- Dar pentru iubitorii de teatru văduviți de teatru ce poți face?
- Da, asta e o altă problemă. Sunt atâția oameni iubitori de teatru care suferă și ei în această perioadă grea. Și nu numai aceștia. M-am gândit... ne-am gândit să venim în sprijinul lor. Știu, e atât de prezent acum internetul, online-ul... Teatrul Odeon a ales să nu intre în sarabanda unor banalități savante, a unor produse online îndoielnice. Am ales să fim foarte selectivi în postările noastre. Am propus o strategie clară a aparițiilor „Odeon”! Am stabilit o unitate în gândire și o continuitate stilistică a demersurilor noastre pe online. Și rezultatele s-au văzut... se văd... Portrete video ale trupei de actori... Povești spuse de colegii actrițe și actori, uneori împreună cu copiii lor... Versuri, proză, rostite pe diverse canale audio... Și nu ne-am oprit aici. Am încercat să ne implicăm mai mult și în zona socială. Așa că, împreună cu Primăria Municipiului București, avem un proiect în care actorii noștri încearcă să fie lângă cei singuri în această perioadă grea. Ei sună la telefon câteva sute de seniori din București. Colegi artiști retrași din activitate, dar și foarte multe persoane din afara scenei, din afara culturii. Reacțiile au fost absolut încântătoare. Și din partea seniorilor, dar sunt formidabile și reacțiile actorilor după respectivele convorbiri. Tot în zona socială, avem o propunere de proiect cu o asociație ce se ocupă de copiii afectați de sărăcie, care în aceste zile sunt și mai vulnerabili. Personalități ale Teatrului Odeon vor citi scurte povești, îndemnând ascultătorii să contribuie la ajutorarea copiilor cu probleme financiare. Mai avem un proiect foarte valoros, credem noi, „Farmecul discret al amintirii”, în care actori ai teatrului vor rosti texte, monologuri din spectacolele de succes ale „Odeonului”, adunate într-o formă artistică specială de regizorul Dragoș Galgoțiu. Desigur, de mare impact sunt difuzările cu spectacolele ce valorifică imensa istorie a Teatrului Odeon, în programul „Mari spectacole@Odeon”. De asemenea, vom demara un proiect cu un important liceu din Capitală, în care actorii teatrului vor imprima materiale necesare elevilor la Bacalaureat și nu numai. Apoi o premieră cu un spectacol-lectură... Și, da, mai avem și alte planuri! Cred, însă, cu tărie, că emoția, legătura specială, unică a Teatrului, nu se poate atinge decât prin prezența fizică, prin contactul direct al sufletelor și al minților celor două „părți” implicate: Actor-Spectator! Da... noi am vrea să ne întoarcem cât de curând pe scenă, cu publicul în sală...
- Bun, proiecte multe și frumoase, dar pentru tine ce faci? Ce face Cristian Șofron toată ziua acasă?
- Crede-mă, sunt poate mai „prins”, mai ocupat decât în perioada când mergeam zilnic la teatru... Sunt toată ziua conectat cu colegii actori, cu minunatul PR al teatrului, cu cei care trebuie să facă permanent acte și documente. Încerc să găsesc soluții, să aplanez conflicte, să mediez orgolii... Și, desigur, mă lupt cu această nesiguranță a perioadei următoare. Când ne întoarcem în teatru, pe scenă, cum, în ce formulă și tot așa...
„În multe dintre filmele mele am mai avut «parteneri»... canini”. Cel mai special, Lăbuş
- Ți-ai revăzut filmele în perioada asta de stat acasă? Care îți este cel mai drag?
- Nu prea. Să-ți spun un secret, dar să rămână între noi: eu nu prea mă plac în filmele mele! În ultima vreme au fost difuzate, de zeci de ori poate, mai toate producțiile în care am jucat și eu. Au fost și unele de care, recunosc, aproape că și uitasem. Mă bucură că, iată, după ceva ani, publicul se tot uită cu mare plăcere la filmele românești... mai vechi... Eeee, sigur, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”... „Moartea lui Ipu”... m-a marcat hotărâtor, deși eram atât de... tânăr. Sau poate tocmai de aceea. Ce să mai zic de „Toate pânzele sus!”... dar și „Noi cei din linia-ntâi”, „Triunghiul morții”... și atâtea altele... Amintiri, bucurii, prietenii pe care nimeni nu mi le va putea lua vreodată.
- Dar filmul tău care te... stresează cel mai mult?
- (râde brusc) Ha, ha, ha! Urâtă întrebare... Hmmm... nici unul. Fac parte din viața, din creația mea... Toate!
- Cât timp te-a urmărit, obsesiv, întrebarea „Ce mai face Lăbuș?” (n.r. - câinele musului Mihu din „Toate pânzele sus!”)?
- M-a urmărit? Mă urmărește încă!!! ...Glumesc, desigur. M-a amuzat întotdeauna întrebarea asta, nu rar întâlnită... „Ce mai face Lăbuș?”... M-am învățat să răspund în mai multe feluri, dar, cel mai des spun „E bine, sănătos, e în cartea recordurilor medicale cu anii pe care-i are...”. Mi-a fost un bun „partener”, ne-am înțeles minunat și... poate am făcut un lucru bun... Dar, ca fapt divers, în multe dintre filmele mele am mai avut „parteneri”... canini. Îmi aduc aminte că și în „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” era un câine Lup lângă mine, și în serialul după „Doi ani de vacanță”, de Jules Verne, aveam un Ciobănesc alb...
La 9 ani le dădea replica lui George Constantin, Alexandru Repan sau Ștefan Iordache pe scena „Nottara”!
- Cum ai ajuns în lumea cinematografiei? Care a fost primul tău film?
- (se gândește, își trece mâna peste frunte parcă vrând să alunge o amintire...) E mult de povestit... De pe la 7 ani eram la cercul de teatru al „Palatului Copiilor” din București. De acolo am făcut niște filme de scurt metraj, apoi am fost distribuit în două spectacole la Teatrul Nottara. „O lună la țară”, de Turgheniev, și „Și eu am fost în Arcadia”, de Horia Lovinescu. Aveam cam 9 ani. Îți dai seama? La vârsta aia să exiști pe scenă și în viață lângă George Constantin, Alexandru Repan, Dorin Varga, Ștefan Iordache...! Acolo m-a văzut Sergiu Nicolaescu și m-a chemat la niște probe pentru „Moartea lui Ipu”. Ca să scurtez, m-a ales și m-a distribuit. Ăsta a fost primul meu film „mare”, mai binecunoscut sub denumirea „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”.
- Câți ani aveai când s-a turnat acest film de referință nu numai în cariera ta, ci în istoria filmului românesc îndrăznesc eu să spun?
- Da, multă lume, specialiști sau doar spectatori, consideră acest film unul dintre cele mai valoroase producții din întreaga istorie a cinematografiei noastre. Câți ani aveam? Când au început filmările, vreo 9-10 ani... (râde nostalgic)
„Am ratat rolul «Pistruiatul» pentru că filmam altceva...“
- Ladies first, așa că dezvăluie curajos... actrița preferată? Dar actorul? Modelul tău?
- Am avut o uriașă șansă! De fapt nu una, ci mai multe. Am avut ocazia să debutez, copil fiind, lângă Amza Pellea. Un actor uriaș, dar mai ales un OM deosebit, special, care m-a luat sub aripa sa și m-a îndrumat din aproape în aproape pe toată perioada filmărilor... Îi port și-i voi purta o recunoștință și o dragoste eternă. Dar, la fel de importantă a fost, desigur, întâlnirea cu unicul Sergiu Nicolaescu. Cel care mi-a dat șansa acestui prim rol important și care m-a păstrat lângă el, cu roluri mari sau de mai mică întindere, în mai toate filmele, toată viața lui... Pot spune că mare parte din evoluția mea artistică în cinematografie i se datorează cu prisosință lui Sergiu Nicolaescu. Apoi, cum spuneam, la Teatrul Nottara am jucat lângă George Constantin, Ștefan Iordache, Ștefan Sileanu, Gilda Marinescu, Emil Hossu, Lucia Mureșan, Dragoș Pâslaru, Adrian Pintea, dragul de George Alexandru și mai pot adăuga nume minunate... în filme, Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu... care, peste ani, mi-a fost profesor la facultate... Doamne, ce Profesor! Cu „P” mare! Și câți alții... Acum am o trupă absolut minunată la „Odeon”... Și mă întrebai de modele!? Am fost, sunt un privilegiat, știu...
- Care a fost cel mai greu moment al carierei tale de actor?
- Ca actor, coleg, dar mai ales ca om, am trecut cu greu peste perioada când l-am pierdut pe George Alexandru. Mi-a fost și vreau să cred... nu, de fapt știu!... că și eu i-am fost extrem de aproape, de drag... Chiar dacă ne certam, ne contraziceam pe multe teme, chiar și sportive, fiecare ținând cu altă echipă de fotbal, el era mare dinamovist, tot timpul a existat între noi o putere de înțelegere absolut specială. Momentele de bucurie, dar și de tristețe petrecute cu el rămân printre cele mai importante amintiri ale sufletului meu.
„Peste toţi, rămâne marele om de film Sergiu Nicolaescu”
- Cu ce regizor ai lucrat cel mai bine... cu ce regizor te-ai simțit tu cel mai... actor?
- În teatru am debutat ca profesionist cu alt mare plecat prematur dintre noi, Alexandru „Ducu” Darie, în „Amadeus” de Peter Shafer, la Oradea. Ducu... O minune de om și un regizor magnific. Un regizor și un prieten care a însemnat enorm pentru mine! Apoi, cum să nu-i amintesc pe Dan Micu, Alexandru Dabija... și, desigur, alții și alții... Bine, peste toți, cum ți-am spus, numărul unu, care a fost numărul unu și cronologic, a fost și va rămâne întotdeauna marele regizor... de fapt, mai corect, marele om de film Sergiu Nicolaescu.
- Dar parteneri de scenă? Sau... partenere?
- În general m-am înțeles foarte bine cu mai toți colegii de scenă sau platou de filmare. Cât despre partenere... prefer anonimatul... apropo de „ladies first” al tău de mai înainte... Să fim „gentlemen first of all”... (n.r. - gentlemani înainte de toate).
- Ce rol ai fi vrut să joci... ai vrea să joci și nu s-a întâmplat până acum?
- Nu, nu sunt dintre actorii care-și doresc cu ardoare un anumit rol! E riscant! Chiar dacă, în meseria noastră, ce poți face azi nu prea mai poți face mâine... Fiecare rol are vârsta lui...
- Ce rol ai regretat cel mai mult că l-ai ratat și din ce motive l-ai ratat?
- N-am fost invidios niciodată! Dar nu pot spune că mi-a picat bine faptul că n-am putut face niște roluri importante pentru că eram prins în alte filmări. Dar, așa se întâmplă nu odată actorilor: sunt perioade când ai trei, patru propuneri deodată, trebuie să alegi și sunt alte perioade când stai... și aștepți... Ca să mai zâmbim măcar un pic, am un grup de prieteni minunați din liceu, de la „Gheorghe Șincai”, cu care mă văd, acum doar pe Zoom, în fiecare vineri de vreo... 22 de ani, de la „comemorarea” (râde amintirilor) a 20 de ani de la terminarea liceului. Îmi fac și acum glumițe și mă șicanează cu... Pistruiatul, rol uriaş pe care l-am ratat pentru că filmam altceva... Apropo. Vezi și aici am avut șansă! Să ții legătura, să fii aproape de colegi de liceu, oameni minunați, atâția și atâția ani... o întâmplare magică... nu?
„Să nu ne grăbim să ieșim din case, să mai stăm izolați, ca să ne putem bucura iarăși de viață!”
- Dacă tot ne-am întors la liceu, cu ce echipă de fotbal țineai atunci? Sau ții și-acum... De când și de ce?
- Aaaa, ai intrat pe teren! Ai făcut ce-ai făcut și m-ai dus pe gazon... Da, domnu’, am o echipă cu care țin de mic copil. Sunt stelist! Tatăl meu a fost în MApN și, deși nu era mare microbist, mi-a dat de înțeles că ar fi bine să simpatizez cu echipa Steaua. M-am conformat și de atunci o urmăresc... în sus și în jos... Dar, recunosc, mă uit cu plăcere la mai toate meciurile interesante, atunci când pot.
- Nu pot încheia interviul fără să te întreb ce mai face Lăbuș?
- Ți-o iei, fii atent!!!
- Mulțumesc, Maestre, să ne revedem sănătoși la Teatrul Odeon sau pe alte scene pe unde mai joci!
- Să dea Dumnezeu! Să mai avem răbdare, să mai stăm izolați, să nu ne grăbim să ieșim din case, ca să ne putem bucura iarăși de viață! Cu toții! Împreună!