de Dana Buzăianu
Odată cu serialul „Vlad”, difuzat la PRO TV, privirile publicului au fost atrase de actorul Adrian Nartea, cel care joacă eroul principal în acest film de succes. Distribuția este una valoroasă, cu un joc actoricesc pe măsură, decorurile naturale sunt superbe, montajul și muzica deosebite, iar rolul principal i se potrivește „mănuşă” lui Adrian Nartea, chiar pare creat special pentru el... În viața de zi cu zi, „Vlad” este un bărbat împlinit. E căsătorit cu femeia pe care o iubește de mai bine de zece ani, Alina Ferinceac, fost model internațional, iar de 4 ani şi jumătate micuța Mara le întregește familia și iubirea. Despre drumul lui de până acum, amintiri din orașul natal, cum se împacă viața de familie cu agitația platourilor de filmare și despre ce și-ar mai dori în viitor, am vorbit îndelung, în interviul care urmează, cu omul Adrian Nartea.
„Am vrut să dau la Academia Națională de Informații, să devin... spion”
- Adrian, citeam o știre ceva mai veche despre tine, cum că preferi să nu ieși prea des prin magazine, iar când o faci, încerci să te camuflezi cu șapcă, ochelari, glugă... Pare că acomodarea cu actuala pandemie o făcusei de mai mult timp...
- Da, da, da. Așa e. Corect! (râde) Nu m-am chinuit niciodată să mă ascund foarte tare, dar nu pot să zic că îmi displace această idee de mască. Acum, singurul lucru cu care mă simt, totuși, un pic arogant, este acela că în magazin nu îmi mai dau jos ochelarii de soare. Dar în rest, am masca pe față, e cumva pretextul complet să nu mă mai recunoască nimeni.
- E atât de deranjant să fii faimos?
- Nu, în niciun caz. Cumva mă hrănesc din admirația asta, căci toată recunoașterea pe stradă e însoțită de admirație, niciodată nu a fost vreo chestie de „hate” (ură) sau ceva de genul… chiar niciodată!
- Adolescent fiind în orașul tău natal, Brașov, cum te vedeai la cei 38 de ani pe care îi ai?
- Mă vedeam destul de corporatist, liniștit, cu program din ăsta de la 9:00 la 6:00 seara, dar nu pot să zic că am visat vreodată la ceva special.
- Te vedeai mai „office”.
- Mai spre „office”, da. Singurele mele așteptări au fost în momentul în care am vrut să dau la Academia Națională de Informații. Și atunci da, aveam cumva dorința de a deveni spion, agent de informații sau ceva de genul. Altfel, în alt job, nu mă prea vedeam. Nu am stat niciodată să mă gândesc: „Măi, ce meserie aș putea avea?”.
- Ideea de a da la Academie a fost dorința ta sau un imbold al părinților?
- Cred că o combinație. Și o dorință de-a mea pentru că na, ca orice copil, eram fascinat de filmele cu spioni. Plus o experiență din vremea copilăriei, când, mergând spre scoală, am văzut, într-o dimineață, patru indivizi îmbrăcați în piele, „Matrix style”. Asta întâmplându-se prin ’96... Coborau dintr-un jeep Grand Cheroche vechi, negru. Și mi-am zis: „Ăștia sigur sunt agenți secreți”. Și asta mi-a marcat, într-un fel, ideea de spioni și de asta am și încercat să dau la Academie de vreo două ori. Se preconiza probabil un job de profesor de educație fizică și sport.
„Înainte de «Vlad», eram MC de evenimente corporatiste. Îmi permiteam multe...”
- Până acum, care e marea ta ratare, că avem cu toții câte una sau mai multe.
- Dacă stau așa bine să mă gândesc nu am avut așteptări foarte mari ca să am ratări mari! A fost o emisiune acum mulți ani, vreo 11, cu care îmi făceam speranțe și visuri de faimă și de glorie. Am fost schimbat, apoi emisiunea a mai fost difuzată foarte puțin timp, vreo şase săptămâni, după care a căzut de tot. Ceea ce mi s-a părut cumva ca o binecuvântare. Am considerat-o ratare atunci, dar chiar a fost mult mai bine că s-a întâmplat așa.
- Spuneai că înainte să primești rolul din serialul „Vlad”, voiai oarecum să te reorientezi și chiar să pleci din Capitală.
- Da, da. Mă interesam de o casă, pentru că jobul pe care îl aveam înainte de „Vlad” îmi permitea mutarea. Actoria rămăsese la nivelul de „dacă e să fie, nu o să zic nu”. Dar ca muncă, eu eram MC, eram host (gazdă) de evenimente corporate. Încă mai sunt, dar acum fiind timpul mult mai prețios, e mai complicat. Am zis că din Brașov eu pot să duc treaba asta foarte lejer, evenimente erau unul-două la două săptămâni, le puteam gestiona simplu de la munte. Și voiam să mă mut la Braşov pentru că acolo sunt majoritatea prietenilor mei din copilărie...
- Părinții, sora...
- Părinții, da, sora... Și ziceam: „Ar fi frumos să ne creștem copilul la casă, cu o curte și să fie și aerul de Brașov și oamenii de Brașov și...” În fine... Dar m-a atras oferta să fiu Vlad... A căzut fulgerul, cum se zice...
- Cum se face trecerea de la tumultul platourilor de filmare, la viața de familie?
- Pot spune că nu e nicio diferență (râde), tumultul de pe platoul de filmare e mai controlabil, cel de acasă e mai puțin controlabil, că suntem numai doi. Dacă am o zi de filmare de la 10:00 dimineața la 10:00 seara, la 22:30 am ajuns acasă, când se culcă toată lumea. Și atunci, viața e liniștită. Dar dacă am filmare de la 5:00 dimineața la 5:00 după-amiaza, vin acasă și mă iau toţi ca nou. Deci tumultul de pe platourile de filmare este dublat cu tumultul de acasă. Bineînțeles, eforturile sunt diferite, într-un loc te concentrezi într-un fel, în celălalt te concentrezi în alt fel, ca să nu te deconcentrezi niciodată. Nu e ușor, dar când îți place ceea ce faci, vii cu obseală din aia cu zâmbetul pe față, că așa se întâmplă pe platoul de la „Vlad”. Aproape întotdeauna este un tumult urmat de un zâmbet epuizat!
„Am avut avantajul să îmi clădesc încrederea de sine, recunoscând sincer că nu am un UNATC”
- Mă gândeam că noi, ca telespectatori ai unui film, ai unui serial, tindem uneori să ne identificăm cu personajul. Cum face un actor să treacă de la rolul pe care îl joacă la propria persoană?
- De cele mai multe ori actorul, adică eu, găseam în mine niște valențe pe care le are personajul Vlad și nu făceam altceva decât să stărui pe ele. Atât. Eleganța, răbdarea, puterea...
- S-au interesectat așadar anumite trăsături ale personajului cu trăsăturile tale.
- Exact. Acesta este avantajul unui rol „emploi”. Faptul că sunt asemănări între personaj și actor și atunci profesionistul nu trebuie să facă altceva, decât să înlesnească trăsăturile personajului în secvența respectivă, iar lucrurile curg. În „contra emploi” însă, e mult mai complicat, că trebuie să te duci în niște necunoscute și trebuie să sapi mult mai mult în propria ta persoană și personalitate pentru a ajunge la niște chestii destul de opuse ție ca persoană. Dar la „Vlad”, de multe ori, în afară de obsesia asta a răzbunării, pot să spun că sunt multe lucruri cu care mă asemăn și atunci nu îmi e deloc greu să rezonez cu el.
- Spuneai că atmosfera de pe platourile de filmare este una frumoasă. Dar mă gândeam totuși că joci cu actori cu vechime, cu renume, mai în vârstă decât tine, cu studii specifice legate de actorie. Ai simțit invidie, tensiuni că tu joci rolul principal?
- Eu am făcut toate cursurile de actorie pe care am putut să le fac pe lângă UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală si Cinematografică). Am terminat Școala Populară de Arte, iar Dragoș Bucur, Dorian Boguță, Adrian Titieni, Alexandru Papadopol, Florin Șerban, Teo Trandafir, Dan Chișu, Dan Nuțu mi-au fost profesori și mentori. Doar faptul că nu am UNATC-ul făcut și terminat nu înseamnă că nu am devenit un profesionist. Filmările din „Vlad” mă „califică” în privința experienței ca actor profesionist. Chiar dacă există și ideea că dacă nu faci UNATC-ul ești catalogat amator! Însă eu am făcut cam tot ce se putea face pe lângă. Toate cursurile particulare peste care am putut să dau le-am plătit, le-am asimilat mai bine decât dacă aș fi bifat universitatea. Și am avut avantajul să îmi clădesc încrederea asta de sine, recunoscând că nu am un UNATC.
- Le-ai devenit mai drag.
- Da! Și de la toată lumea de pe platou, am luat și am cules sfaturi, critică și informații. Și nu am făcut altceva decât să le spun pur și simplu că „măi, eu fac asta, eu sunt ăsta, cum vezi tu lucrurile astea?” Și asta m-a ajutat pe mine deopotrivă și pe ei, cumva, să ne raportăm onest.
„Două luni am stat cu teamă că acest rol o să mă schimbe, nefiind sigur pe ceea ce fac”
- Dar cum crezi că a venit această șansă? Un astfel de rol este dorit de mulți actori. Ai fost tu mai merituos, ai fost tu mai norocos sau mai iubit de Dumnezeu?
- Cred că toate astea la un loc! Eu cred în principiul „everything happens for a reason” („totul se întâmplă cu un motiv”). Și s-au petrecut destul de multe lucruri în viața mea care să mă facă să pot să rezonez cu un asemenea personaj, „Vlad”. Iar momentul în care s-a întâmplat „Vlad” a fost, într-adevăr, după niște clipe, noduri destul de importante din viața mea și cred că a venit așa, ca o compensare a…
- Răbdării tale?
- Da, poate și a răbdării. Și faptul că am avut răbdare și am stăruit și am tot încercat în tot felul de castinguri, în tot felul de roluri. Mici. Nu am avut niciodată roluri mari. Până la urmă, lucrurile au dat roade. Eu cred că e așa, o conjunctură din mai multe motive. De multe ori, la multe castinguri pentru reclame, spre exemplu, mă întâlneam cu o grămadă de colegi de-ai mei, iar eu luam reclama respectivă.
- Aveai acel „ceva” căutat de respectivii.
- Da, cred că am fost de mai multe ori persoana potrivită la locul potrivit. Pentru că pe rolul acesta cred că au dat probe toți bărbații actori între 30 şi 45 de ani din România. Timp de un an de zile a fost căutat acest „Vlad” până la mine. Și eu am fost pe de o parte norocos și, pe de altă parte, se pare că am putut să susțin rolul. Crede-mă, de când am început citirile de scenarii, repetițiile și filmările, eu două luni întregi am stat cu teama că o să mă schimbe, nefiind sigur pe ceea ce fac acolo. Dar uite că lucrurile încet, încet s-au așezat și s-au liniștit și am dobândit încredere și după încredere, am început să culeg laude de la persoane dezinteresate, lucru care pe mine m-a motivat foarte mult și e... e cumva foarte bine...
- Când se reiau filmările?
- Nu știm încă exact. Problema noastră la filmări este că suntem o echipă destul de mare. De la 60 la 100 de oameni pe set. O să fie problematic și nu știu cum o să facem.
„Sunt Leu, îmi place admiraţia“
- Pare că viața ta merge foarte bine. Succes în carieră, o familie frumoasă, ce mai trebuie? Ce mai urmează pentru tine?
- Un rol de „contre-emploi” (n.r. - genul de rol care, în mod normal, nu i se potriveşte), pe care mi-l doresc, e o provocare.
- Ce înțelegi prin astfel de rol?
- Ceva care să nu fie pe personalitatea mea și ceva pentru care ar trebui să muncesc. Mult mai mult decât pentru Vlad. Adică cumva să studiez, cum a fost în cazul marelui actor Daniel Day Lewis. A fost un an pantofar în Milano ca să învețe un rol. Așa mă gândesc și eu. Mi-ar plăcea o provocare de genul acesta.
- E un moment în care succesul și reușitele în viață tind să fie copleșitoare. Și ajungi să îți mai pierzi din minți, să spun așa. La tine, momentul acesta a trecut sau poate că urmează?
- Eu am o mână de prieteni foarte buni pe care i-am rugat să îmi dea un șut în fund în momentul în care vor simți ceva de genul ăsta. Deci, cumva mi-am asigurat deraierea asta. M-am asigurat de faptul că atunci când o să ies de pe şine, amicii mă vor avertiza puternic.
- Și până acum nu ai primit niciun avertisment?
- Nuuu... Dar cred că succesul acesta a venit la o vârstă destul de ok, în care să nu fiu luat de val. Găsesc bucurie și în multe lucruri care nu țin de faimă, de privilegiile pe care ți le aduce notorietatea aceasta.
- Dacă de mâine, în viața ta nu ar mai exista ideea de faimă, de succes, de actorie...
- Nu m-ar afecta foarte tare. Dar, recunosc, aş avea o nostalgie... Sunt în zodia Leu și îmi place să fiu admirat. Și dacă sunt admirat de multă lume în postura de acum, este foarte bine. Dacă nu, cu siguranță o să fiu admirat de mai puțină lume, dar tot o să fiu admirat. Dar „everything happens for a reason”.
Explică în premieră poza în care se îmbrăţişa cu o colegă de platou: „Ilar, ne-a pufnit râsul“
- Platourile de filmare sunt și locuri în care actorii încep idile și în viața reală. Au apărut acum două luni, fotografii cu tine și o colegă din serial.
- Da, da, știu. Chiar două luni sunt.
- Am căutat o replică de-a ta, o poziţie oficială, dar nu am găsit-o.
- Păi nu am ce replică să dau! Cu toți colegii în momentul în care am terminat filmările mai repede, am ieșit la masă. Și cu toții ne luăm în brațe unul cu celălalt.
- Asta urma să te întreb. Despre îmbrățișările apărute în fotografiile respective.
- Cred că e prima dată când răspund, pentru că nu mi s-a părut util. De ce să răspund? În brațe mă iau și cu Aradits, și cu Emilian, și cu Piștereanu, și cu Olimpia, și cu Monica, și cu Vicki. Stăm la mese... Când ne întâlnim, cu toții suntem drăgăstoși unul cu celălalt, chiar ne iubim! Și atunci a fost o zi în care am terminat mai devreme. Vicki (n.r. - Victoria Răileanu), fiind asistenta lui Vlad în serial, cam aveam aceleași ore de filmare. Am terminat filmările mult mai repede și ne era foame, ne-am oprit să mâncăm. Atâta! A fost atât de ilar, adică ne pufnea și râsul încât am zis: „Nu putem să dăm nicio replică la treaba asta. Las-o așa!”
- Poate trebuia să te deghizezi și la masă.
- Dacă era să fie ceva, nu ne duceam în buricul târgului să mâncăm. Mi se pare destul de evident...
- Neavând legătură cu întrebările precedente, am observat că femeile sunt mai atrase de bărbații căsătoriți și cu copii, decât de cei singuri. Tu ce crezi?
- Depinde de femei. Pentru că într-adevăr, un bărbat căsătorit, cu copii, demonstrează faptul că...
- A fost deja ales de cineva…
- Și că poate! Și dacă poate, de ce să nu îndrăznesc eu, probabil. Dar sunt și femei care, când văd bărbatul căsătorit cu copil, oricât de atrăgător ar fi, zic apăsat: „Nu am cum”.
„Videoclipul Andrei l-am filmat într-o singură noapte. A fost chin“
- Ai apărut recent într-un videoclip de-al Andrei. Cum a fost filmarea?
- Ideea a fost a lui Cătălin Măruță. El a zis: „Băi, ce faci pe data respectivă?” I-am zis că filmez atunci. Și după un timp, mi-a zis că filmările la videoclip s-au amânat. „Ce zici? Facem?” I-am zis că aș fi onorat, îmi place Andra, și ca artistă, și ca persoană: „Bine, hai!”. Două săptămâni a fost lider pe YouTube videoclipul, are foarte multe vizualizări. L-am filmat într-o singură noapte, a fost chin (râde). Eu având experiența „Vlad”, cu o grămadă de lume acolo, de planificări, videoclipul ar fi trebuit filmat cam în două zile.
„Ar vrea şi Alina să fie în lumina reflectoarelor, dar a înţeles că acum e trenul meu“
- Soția ta, Alina, s-a obișnuit cu admirația aceasta pe care ți-o poartă mai ales segmentul de public feminin?
- Ah... Bine, lucrul ăsta, să ne înțelegem, a fost și înainte de „Vlad”, dar nu la nivelul ăsta. Practic noi, eu şi cu Alina, ne-am întâlnit în Tunisia. Am avut un shooting împreună. Și ea model, și eu model, amândoi știam cu ce se mănâncă treaba asta.
- Dar celebritatea ta nu era atunci egală cu cea de acum.
- Evident că nu era! Dar admirația din partea sexului frumos a fost tot timpul și ea a fost conștientă de lucrul acesta, dar niciodată nu a existat vreo problemă, pentru că nu a existat vreun motiv întemeiat.
- Alina nu mai profesează în meseria de model. Simte că tu ai un avans profesional față de ea? Există animozități din acest motiv între voi?
- Faptul că eu am avut șansa aceasta e împărtășită şi împărţită cu ea. Alina e parte din succesul meu. Că ar fi vrut și ea să fie „in the spotlight” („în lumina reflectoarelor”), evident că da. Încerc cumva să o fac să se simtă și ea „in the spotlight”, dar până una alta își asumă rolul de susținător. Pe de altă parte, este conştientă că trenul ei e trenul ei, trenul meu e trenul meu. Cumva suntem conștienți de lucrurile astea și încercăm să le împărțim cum se poate. Nu o simt invidioasă sau geloasă. Și ea se bucură de tot succesul acesta al meu, pentru că o influențează pozitiv.
- Anul acesta se împlinesc zece ani de când ai cunoscut-o pe Alina. Nu te întreb cum te-a cucerit, ci te întreb cum te cucereşte încă.
- Cu diplomație. Da, cu diplomație. (râde) E destul de înțeleaptă și în același timp destul de organică, adică facem lucrurile așa cum le simțim și asta cred că e cel mai important. Nu e nimic forțat. Au fost urcușuri, coborâșuri...
- Dar tu pe ea, cum o mai cucerești încă?
- Păi în momentul ăsta nu prea mai am cum să o cuceresc, nu mai am timp. Sunt 80% ocupat cu tot ce înseamnă Vlad, i-am dat ei șansa să mă cucerească în momentul acesta, că până acum eu am făcut toată treaba, știi? (râde) Și atunci, lucrurile cumva se împart. Și e bine!
„Faptul că nu am vrut bonă ne-a dat o șansă să ne... cunoaștem pe noi prin Mara”
- Spuneai că v-ați asumat în totalitate creșterea fetiței voastre, Mara. Fără bone de noapte, bone de zi, fără bunici... Ce ați pierdut și ce ați câștigat prin decizia aceasta?
- Nu știu dacă am pierdut ceva. S-ar putea să fi pierdut puțin din relația de cuplu. Pentru că de nopți întregi doarme ori unul, ori celălalt cu cea mică. Dar asta este doar o perioadă. Faptul că nu am vrut bonă și faptul că bunicile sunt destul de departe de noi și ocupate, cumva ne-a dat o șansă să ne cunoaștem pe noi prin Mara. A fost foarte tare! E o etapă pe care am luat-o din plin și am îmbrățișat-o, fără să încercăm să o ocolim. Eu sunt cel care a lipsit un pic mai mult, dar nici eu nu pot să spun că am lipsit cu adevărat...
- Deci nu ați vrut să ajungeți seara acasă și altcineva să vă povestească ce a făcut copilul vostru în ziua aceea.
- Nu, dar nu ne-am plănuit așa ceva, ci așa s-a întâmplat. Trecerea Alinei de la viața de model, manechin internațional la viața de make-up artist, s-a întâmplat destul de lent, în vreo cinci ani, pentru că a apărut Mara și timp de trei ani ea a fost dedicată Marei, iar asta se simte într-un mod foarte frumos.
- Ce valori v-ați propus să îi transmiteți micuței Mara?
- Sinceritate în primul rând. Sinceritate, respect față de oricine. Nu știu dacă le pot fixa așa cu degetul. Cam tot ce considerăm că e corect și normal în viața asta, îi insuflăm Marei.
- Aveți contradicții în ceea ce privește creșterea ei?
- De multe ori eu sunt ăla mai permisiv și nu neapărat în sensul rău, niciodată nu vreau să îi denigrez sau să îi subminez autoritatea Alinei. Dar eu sunt ăla mai dulce, care o lasă pe Mara să facă cam ce vrea ea, dar toate în anumite limite și cu anumite reguli de început, de final și așa mai departe.
„În tot răul cu pandemia e şi un mare bine! Am verificat un pic lucrurile de bază”
- Toată această pauză generalizată cauzată de pandemie, v-a ajutat în vreun fel vieții de familie? A fost o frână benefică?
- Da. Singurul lucru care îmi lipsește este filmarea. Să mă trezesc la 5:00 dimineața, să mă duc să fac ceea ce fac în „Vlad”, filmări de zi cu zi... În rest, faptul că am stat acasă, ne-a ajutat mult. Mara e fericită că suntem acasă și se poate bucura la orice minut de noi, faptul că eu cu Alina am început să gândim unele lucruri în perspectivă, am făcut curat în boxă (râde), deci am realizat lucruri utile. Și în casă, dar și în relație. E regretabil ce se întâmplă, dar în tot răul acesta e și un mare bine. Știi cum e? De multe ori, când te uiți din exterior, vezi viața de familie ca fiind o structură solidă de la care poți să construiești profesional, poți să construiești foarte multe lucruri. Dar de cele mai multe ori, înainte de această pandemie, uitai de această construcție și te duceai doar în misiunea ta. Ei, o pandemie de acest fel îți retează puțin orizontul și ți se transmite așa: „Ia verifică-ți un pic toate lucrurile de bază”. Știi cum este procesul acela de defragmentare la computere? Cam asta s-a întâmplat cu noi toți, am trecut printr-un proces din acesta de defragmentare în care ne-am stabilit niște principii de bază.
- Și crezi că n-o să-l uităm?
- Nu știu dacă o să-l uităm, dar cred că vom pleca de la alt punct zero. Eu cam așa văd lucrurile. Pentru că în momentul în care o să se încheie deplin pandemia asta, o să apară întrebarea aia generală: „Și? Tu ce ai făcut de pandemie?” Și atunci, dacă ai ce să răspunzi, înseamnă că ai evoluat. Dacă nu ai ce să răspunzi și zici: „Băi, nu am făcut nimic, m-am plictisit”, atunci e clar că ai rămas la același nivel.
„La două zile bag un antrenament. Ori de crossfit, ori alerg în parc“
- Și o întrebare previzibilă: cum te menții în formă? Dietă, sport, sală?
- Recunosc că în perioada asta de pandemie am făcut mult mai mult antrenament decât de obicei, lucru care mi-a stârnit și mai tare pofta de mâncare. Și atunci, e destul de complicat. Cumva îmi doresc să încep filmările și din punctul acesta de vedere; când ai programul acela de filmare și mai ai și secvențe destul de grele de filmat, nu îți vine să mai mănânci. Și e mult mai simplu să ai grijă de fizicul tău în momentul când ai treabă, mie cel puțin așa mi se pare.
- Ajunge să fie un subiect, o preocupare...
- Prea mare! Dar o dată la două zile fac un antrenament. Ori de crossfit, ori pur și simplu alerg aproape de casă.