de Valentin Țigău
În teatrul și în filmul românesc se vorbește, uneori, despre „dinastiile de actori”. Unici artiști ai scenei și ai marelui ecran, ai căror copii nu se tem „să crească în umbra părinților”, ci își găsesc, firesc, locul lor în domino-ul spectacolului. Și mă gândesc, acum, la doar câteva exemple reprezentative: Florin Piersic și Florin Piersic Jr., George Constantin și Mihai Constantin, Ștefan Bănică și Ștefan Bănică Jr., Ilarion Ciobanu și Ioachim Ciobanu, Vladimir Găitan și fiica sa, Gloria. Exemplele ar putea, evident, continua, umplând pagini întregi. Azi ne „oprim” la actrița Irina Rădulescu, fiica a doi actori: inimitabilul Dem Rădulescu și talentata Adriana Șchiopu. În interviul care urmează am reușit să aducem în prim-plan aspecte din viața actriței, pe scenă și acasă, pendulând între amintiri, provocări ale prezentului și proiecții de destin.
„Mamei îi datorez ceea ce sunt ca OM”
- Ați primit, de la tatăl dumneavoastră, scânteia bucuriei de a trăi și acest lucru minunat pare să vă marcheze pentru totdeauna. Ați mai luat de la el, marele actor Dem Rădulescu, îndemnul de a căuta, mereu, simplitatea și adevărul. Ce însemnau, mai adânc, aceste două căutări?
- Căutarea simplității și a adevărului ține mai mult de introspecție, de a pătrunde în miezul propriei ființe… acolo unde se află esența… Cred că după nenumărate căutari, observații, reflecții, lecţii, zbucium se produce revelația și ajungi la ceea ce era încă de la început în interiorul tău… doar că omul, după copilărie, are această tendință de a se îndepărta de miezul care îl definește. Și ține și de o relaxare interioară - a nu se confundă cu indolența! Să-i spunem: serenitate!
- Vedem ce ați moștenit de la tatăl dumneavoastră. Dar, mama, remarcabila actriță și parteneră de scenă, Adriana Șchiopu, ce loc ocupă în desăvârșirea dumneavoastră ca personalitate artistică și, până la urmă, ca om?
- Mi-e greu să vorbesc despre Mama în cuvinte… Și totuși doar cuvinte am în această situație… Ei îi datorez tot ceea ce sunt ca OM… Îmi este mamă, soră, prietena cea mai bună, susținător, complice, sprijin, busolă… Ceea ce mă fascinează cel mai mult la Mama este tinerețea spiritului ei… câteodată nu știu cine e mama și cine e fiica… De-asta nu-și arată vârsta! Așa era și bunica, mama mamei. Asta este cea mai fermecătoare lecție… și ca om și, mai departe, ca actriță!
- Ați avut, la Constanța, o copilărie frumoasă. Care vă sunt cele mai vechi amintiri care compun acel Eden al nevinovăției?
- Constanța înseamnă bunicii materni, care m-au iubit enorm și m-au răsfățat pe măsură… Îmi amintesc plimbările pe faleză cu bunicul, cum duceam flori la statuia lui Eminescu… Îmi amintesc serile când la TVR era program de varietăți sau teatru tv… Eram toți trei în fața televizorului. Copil fiind, percepeam ca pe o sărbătoare serile de sâmbătă, când ne bucuram de aceste programe.
Cea mai dragă amintire a fost o... „Ofertă de serviciu”
- Să rememorăm anii petrecuți în Facultatea de Teatru... Vă mai amintiți ce ați interpretat la examen? Cum v-ați trăit studenția? Cine v-au fost colegi?
- La facultate am lucrat ceea ce prevedea programa. Îmi aduc aminte cu drag de examenele de la actorie - Caragiale, Cehov… pe scurt, pilonii dramaturgiei. Dar poate cea mai dragă amintire este spectacolul de licență - piesa „Ofertă de serviciu”, de Lia Bugnar, în regia profesorului nostru coordonator, Doru Ana. Eram în distribuție şapte fete… am scos premiera pe 6 decembrie, de Moș Nicolae, după care am jucat-o în facultate, dar și în deplasări în țară. Au fost momente minunate!
- Care au fost cele mai reprezentative roluri pe are le-ați jucat pe scena Teatrului Mic și ce regizori și-au lăsat amprenta asupra personalității dumneavoastră?
- Un rol esențial l-a avut doamna Cătălina Buzoianu, care, în anul 2 de facultate, m-a distribuit în „Furtuna” lui Shakespeare, în rolul Mirandei, spectacol pe care îl monta la Teatrul Mic. Cu această ocazie am participat și la concursul de angajare, devenind actrița teatrului. A urmat „Visul unei nopți de vară” - tot Shakespeare, regia Gelu Colceag. „Volpone”, de Ben Jonson, regia Vlad Cristache. „Escu”, de Tudor Mușatescu, regia Doru Ana. „Nevermore” - după Edgar Allan Poe, regia Dragoș Galgoțiu. Fiecare regizor, fiecare om cu care lucrezi își lasă o amprentă. Teatrul este cu și despre oameni, de aceea el ne formează în primul rând ca oameni!
Care este „şmecheria ca actor”
- Debutul în filmul de lungmetraj poate fi considerat momentul în care ați decis să schimbați ceva în cariera profesională, să ieșiți, oarecum, din cochilie și să arătați spectatorilor și lumii artistice o Irina Rădulescu hotărâtă să spună și altceva decât până acum. Așa e?
- Ca actor ai nevoie de oportunitate… Oportunitatea de a face film a venit o dată cu „Urma”… Decizia mea a fost doar de a mă prezenta la probe, atunci când am fost chemată. Iar Dorian Boguță m-a ales! Iar eu am venit în întâmpinarea acestei oportunități!
- Filmul lui Dorian Boguță, „Urma” („despre ceea ce apare surprinzător atunci când scormonești în viața cuiva”), v-a dat, cumva, rolul pe care vi-l doreați și pe care nu l-ați putut găsi în teatru?
- Toată șmecheria ca actor este să scormonești în orice personaj faci - teatru/film, autori clasici/contemporani - și să recreezi această complexitate… Un personaj este o ființă umană, iar o ființă umană este un întreg univers! Acesta este meșteșugul… nu să plângi sau să râzi la comandă. Râsul/ plânsul sunt unelte, dar nu scopul în sine!
- Rolul din „Urma” a fost cel în care v-ați simțit aproape de tatăl dumneavoastră, Dem Rădulescu, și de regizor? Fiindcă, pentru ambii, firescul comportamentului actoricesc e o calitate sine qua non a unui rol dramatic.
- Cred că pentru orice artist adevărat, acestea sunt valori esențiale… poate sunt doar exprimate diferit sau mai elaborate, dar, în esență, de asta este nevoie pentru a atinge sufletele oamenilor. Pentru că în fiecare om care privește există tot o simplitate și tot un adevăr omenesc.
„De câte ori am avut oportunitatea unui rol am răspuns cu bucurie. Intru în proiecte în care cred!”
- Vă autocaracterizați drept o persoană timidă. Credeți în forța de expresie a timidității? De unde vine și cum se explică timiditatea la un actor, la dumneavoastră?
- Mulţi artiști sunt timizi… Găsesc că e firesc… Un artist este sensibil, are o lume a lui interioară și o activitate interioară intensă… Când dai piept cu lumea, care de cele mai multe ori te invadează, ai tendința să protejezi această comoară… Scena, platoul de filmare - sunt medii care protejează bogăția interioară și atunci te simti liber să o lași la iveală. Și atunci când iese la suprafață tot ce era mocnit, lucrurile capătă o forță nebănuită, surprinzătoare chiar și pentru tine, cel în cauză.
- Toma Caragiu spunea despre sine că e un mare timid și se trata jucând cât mai multe roluri, chiar și unele mărunte, care îl scoteau din starea aceasta. Dumneavoastră n-ați jucat foarte multe personaje. Ați preferat să le adânciți pe cele care vi s-au oferit. Așa ați vrut sau așa s-a întâmplat?
- Nu degeaba a fost și rămâne un MAESTRU… Voi vorbi despre mine, actrița în această epocă, revenind la oportunitate. De câte ori am avut oportunitatea unui rol am răspuns cu bucurie. Trebuie să recunosc că intru în proiecte în care cred! Există principiul - joc orice… Eu am avut șansa unor proiecte care nu au fost „orice”… E adevărat că pe acest principiu joci, poate, mult mai puțin…
„În copilărie eram fascinată de atmosfera cabinei”
- Firesc, tatăl dumneavoastră, Dem Rădulescu, și mama, Adriana Șchiopu, v-au fost primele exemple de comportament în viață și pe scenă. Dar, ce alte modele v-au fascinat la începutul și pe parcursul carierei dumneavoastră de actor? Cum v-a părut, de exemplu, Gina Patrichi (de altfel, nașa de botez)?
- Deși mi-a fost nașă de botez, nu am multe amintiri cu Gina Patrichi… o cunosc mai degrabă din poveștile mamei, care a iubit-o și a admirat-o foarte mult! A fost o femeie cu un farmec nebun… o femeie de substanță… de aceea este inconfundabilă, o actriță fabuloasă! Pe doamna Olga Tudorache am cunoscut-o mai bine - dumneaei fiind profesoara mamei și relaţiile între ele fiind foarte apropiate și calde. Doamna Olga a fost un colos de talent, cu o forță dramatică uluitoare, dublată de o fragilitate sfâșietoare.
- Ați fost mereu întrebată despre relația pe care ați avut-o cu părinții. Dar, ce anume credeți că ar mai fi de adăugat, din perspectiva timpului și a experienței individuale de viață pe care ați acumulat-o?
- Părinții mei mi-au oferit cel mai de preț dar - IUBIREA. Cineva care pleacă la drum cu un bagaj de IUBIRE are pe ce se culca când obosește!
- Ați urcat la 6 ani pe scenă. V-a atras forfota culiselor, varietatea costumelor, recuzita, machiajul. Ce rol are machiajul în sublinierea unui personaj?
- Eram fascinată de atmosfera cabinei, acolo unde se pregăteau actrițele pentru spectacol. Pregătirea - machiajul este un ritual… Acolo începe magia, metamorfoza… Și nu mă refer la machiajul în sine, ci la pregătirea interioară… Acțiunea de a te machia este fizică, dar transformarea este în primul rând sufletească.
Căsătorie? „Sunt un om de modă veche, dar cu orizonturi largi”
- Fără a vă asuma o cale a singurătății, nu v-ați încumetat, până acum, la o căsătorie cu acte în regulă. Pentru că multe femei sunt tentate să urmeze acest model, aș vrea să ne spuneți ce e bine, ce e rău și care e, să zic, filosofia acestui mod de viață.
- Nu există bine și rău… Și nu cred nici în ideile preconcepute… Cred în adevăr… Ai găsit persoana fără de care nu poți? Minunat! Atunci îți poţi uni viața pentru a crea un adevăr comun, mai armonios. Nu ai găsit-o, de ce să te complici? Nici măcar nu e filozofie, e spirit practic!
- Care ar fi, pentru dumneavoastră, idealul de familie, în viitor? Alături de cineva cu aceeași profesie, împărțindu-vă viața între scenă și casă, ori ducând o viață romantică, fără responsabilități tradiționale? V-ar plăcea să călătoriți? Către ce zări?
- La fel și cu profesia… Spiritul nu are profesie, iar uniunea se formează între spirite. Sunt un om care prețuiește tradițiile, dar tot la nivel de esență și nu de formă. Sunt chiar un om de modă veche, dar cu orizonturi largi. Așadar, nu mă cramponez de rețete/formule… În orice caz, mă văd călătorind! Voi vedea cine ține pasul cu mine!
„Am ieşit din izolare, e haotic... Nu ştim de fapt ce a fost, nu ştim ce va fi“
- Fiecare situaţie de viaţă pe care o trăim e definită prin atmosferă. Cum ați defini atmosfera generală a lumii de azi, în care au loc cele mai multe dintre „scenele” dumneavoastră de viață - actoricească și privată?
- La momentul la care vă răspund atmosfera e haotică… Tocmai ce am ieșit din izolare… nu știm de fapt ce a fost, nu știm ce este și cu atât mai puțin ce va fi… Dar noi, artiștii, acești timizi, rămânem niște visători… Și visăm chiar dacă nu ne e clar la ce!
- Cum vă influențează măsurile de protecție împotriva pandemiei? Cum trăiți în acest timp neprielnic pentru munca la scenă și pe platou?
- Totul e în suspensie. Traseul filmului „Urma” a fost retezat de pandemie… Am apucat să facem doar jumătate de turneu de promovare prin țară, cât despre viața filmului în cinematografe, a fost foarte scurtă.
- Credeți că lumea se va schimba după ceea ce numim, impropriu, „revenirea la normal”?
- Lumea se schimbă clipă de clipă, noi ne schimbăm, nu mai suntem la fel… Sunt doar termeni standard pentru a defini indefinibilul.
- Ați mărturisit că îl simțiți mereu alături pe tatăl dumneavoastră, actorul Dem Rădulescu. Cel care v-a cerut simplitate și adevăr. Ce-ați vrea să vă rezerve viitorul? Cumva, rolul în care simplitatea și adevărul să fie cel mai bine reprezentate? Ce nume i-ați da acestui rol perfect?
- Acest rol nu ar fi rol și nu ar fi perfect… Aș fi pur și simplu EU!
„Scena de nuditate din filmul «Urma» a fost mai degrabă una poetică“
- Preferați sugestia, în locul expunerii. Totuși, ați filmat o scenă nud în lungmetrajul „Urma”. Cum credeți că v-a reușit acest catharsis?
- Scena de nuditate din „Urma” nu a fost una de dragul nudității sau una explicită, ci mai degrabă una poetică, cu un sens în desfășurarea evenimentelor și a periplului interior al personajului. De aceea am crezut în importanța ei, iar pentru a o realiza am jucat pur și simplu situația de viață, am încercat să pătrund adevărul situației… Revenim la simplitate și adevăr!
- Cum ați lucrat în „Urma”, cu regizorul Dorian Boguță? Cum v-ați înțeles, pe platoul de filmare, cu Mădălina Ghenea?
- Am crezut în Dorian și în filmul pe care el îl avea în minte și în suflet de la prima întâlnire, de la prima probă. După ce și el mi-a acordat votul lui de încredere și m-a ales… Dorian a devenit pentru mine Oracolul din Delphi pe parcursul filmărilor. Cu Mădălina am lucrat foarte bine… este o persoană caldă și discretă, ca o boare… La filmări e agitație multă, multe lucruri de făcut… Practic, ne-am descoperit și cunoscut cu adevărat la Namur, la Festivalul Internațional de Film Francofon, unde „Urma” a avut premiera mondială… Și cu Dorian ne-am redescoperit acolo… pe relaxare… Au fost trei zile absolut minunate, rupte din spațiu și timp… în care ne-am bucurat simplu și adevărat!
Dem Rădulescu: „Actorul este un mare iluzionist“
Dem Rădulescu s-a născut la 30 septembrie 1931, în Râmnicu Vâlcea, şi a decedat la 17 septembrie 2000, în localitarea Câmpina, unde avea o casă de vacanţă. Venit de la București, actorul s-a dat jos din mașină, a privit spre cer şi a exclamat: „Ce aer curat, aici!”. Apoi, s-a prăbușit, lovit de un atac de cord. În decursul carierei de actor, i s-a spus „Bibanul”, poreclă ce o avea din copilărie, când tatăl său vindea pește în Râmnicu Vâlcea. Într-o zi, fratele actorului a dus la școală, ca material didactic la ora de științele naturii, un exemplar de pește foarte frumos. Încântată, profesoara le-a explicat elevilor: „Acesta e un Biban!”. Întâmplarea avea să pună pecetea unei porecle pe care marele actor o va împărți, „frățește”, din primul an de studenție. Ca actor și profesor de teatru, a fost un model pentru generația sa și pentru cele care au urmat. Actorul, spunea el, nu trebuie să fie frumos, ci interesant, expresiv. „Sunt frumuseţi care pe scenă devin, din lipsă de har, cele mai cumplite urâţenii. Ochiul fără scânteie interioară este un heleşteu stătut. Numai acea lumină, acea flacără din adâncuri determină frumuseţea actorului. Şi farmecul lui. Actorul este un mare iluzionist!”
Adriana Şchiopu: „Arta nu se face cu încrâncenare“
Actriță a Teatrului Mic din București, soția regretatului Dem Rădulescu și mama Irinei Rădulescu, Adriana Şchiopu s-a născut la Galați, a copilărit la Constanța și a trăit în anii tinereții la Mangalia. Aici l-a cunoscut, în 1983, pe Dem. Absolvise în 1980 Facultatea de Teatru la București, la clasa actriței Olga Tudorache. Avea la bază o familie cu aptitudini artistice, sub influența căreia a pășit de la început și pentru totdeauna în lumea teatrului, a muzicii și a baletului. Împreună cu Dem și cu Irina (născută în 1986), a construit un nucleu al bucuriei de a trăi viața în armonie și fără trucaje, lucru rar întâlnit în lumea artistică. Acum, când are timp, îi place să asculte muzică sau să-și decoreze casa. E o femeie frumoasă și o actriță desăvârșită. A jucat în zeci de piese de teatru și a avut importante roluri în filme românești de lungmetraj. „Mi-am construit cariera fără compromisuri. Sigur că m-a costat, dar până la urmă totul costă! Mă felicit că am ales această profesie, pentru că este o profesie fantastică, mă felicit că am un copil minunat şi că am ştiut să-l cresc să facă faţă la orice nivel. Nu m-am cramponat niciodată de vreun rol, cred că această profesie nu se face cu încrâncenare. Arta nu se face cu încrâncenare”, a declarat actriţa Adriana Şchiopu.