de Dana Buzăianu
L-am contactat pe actorul Dorel Vișan, având în minte imaginea rolurilor puternice în care l-am tot văzut jucând. În timp ce telefonul suna, mă așteptam să îmi răspundă politicianul din „Senatorul Melcilor”, gardianul din „Cel mai iubit dintre pământeni”, minerul din filmul „Iacob”, președintele de CAP din „Baloane de Curcubeu” sau Bălosu, vecinul înstărit al lui Moromete. L-am găsit, însă, pe maestru preocupat de gospodăria de care are grijă singur, cea cu vița-de-vie și stupi de albine, din satul său natal, Tăușeni, județul Cluj. Discuția a fost amânată pentru seară, când treburile încetează, prilej bun să citesc între timp din minunatele versuri scrise de actorul-poet care, prin poezie, nu a mai jucat roluri, ci s-a transmis pe sine: „Doamne, fă-mă din nou copil şi argat/ Şi du-mă la mine în sat./ Ia-mi învăţăturile - balast inutil/ Şi du-mă la oi înapoi şi fă-mă copil.” Pe fondul glasurilor de prichindei care se jucau, în acel loc „uitat de Dumnezeu” după cum mi-a spus chiar actorul Dorel Vișan, am discutat despre cum se trăia odată, despre România, despre transformare sau nepoții săi.
„Cine are un «de ce» în viaţă, pe acela nu-l mai tulbură nimic”
- Am recitit din biografia dumneavoastră: peste 100 de roluri, atât în teatru, cât și în cinematografie. Nenumărate premii în țară, dar și internaționale.
- Au fost! Întotdeauna noi vorbim despre trecut, nu despre viitor și în niciun caz despre prezent nu mai amintim (râde amar).
- Haideți să vorbim despre prezent. Cum vi se pare cinematografia actuală?
- Nu mi se mai pare nicicum. Nu știu dacă mai este cinematografie! Eram actor tânăr, deja jucam în filme și mergeam la România Film. Domnule, ce oameni întâlneam acolo! Era o atmosferă culturală, cinematografică. Ducem o mare lipsă de scenariști la această oră. Nu numai la noi, ci și în alte părți. Scenariile nu se mai inspiră din lucruri fundamentale, ci se inspiră din mărunțișuri din astea...
- Spuneați într-un interviu că ni s-a blocat dorința de sens în viață. Cum poate fi recăpătat sensul?
- Sensul în viață poate fi recăpătat prin trei forme de manifestare a omului. O dată să își propună să facă un lucru deosebit. Să își facă o casă, să își facă o grădină, să scrie o carte. Ceva, o acțiune care să răspundă la întrebarea: „de ce?” Cine are un „de ce” în viață, pe acela nu îl mai tulbură nimic. Deci trebuie să ai un „de ce” să trăiești. A doua, ar fi o relație cu o altă persoană. Un prieten sau cu o persoană de sens opus. Cu iubire. Să te apropii de cineva cu iubire. Am uitat să mai iubim! De altfel, iubirea asta a noastră este o copie a iubirii adevărate. Iubirea adevărată e numai iubirea hristică, iubirea harică. Iar omul își găsește un sens în viață prin iubire. Iubirea îl face să simtă în suflet, și-n inimă, și-n gândurile lui, lucruri frumoase. Și al treilea drum pe care se creează un sens în viață este atitudinea pe care noi o avem față de suferință. Omul modern nu mai știe a suferi și nici nu îl interesează să sufere. Apostolul Pavel spunea că omul trebuie să învețe din nou să sufere ca Iisus, să pătimească și să moară ca Iisus, si să învie ca Iisus. Deci suferința... să faci din suferință o acțiune umană.
„Ce înseamnă două luni în casă pe lângă un om care a stat 20 de ani într-un lagăr?”
- Oamenii fug acum și de greu, darămite de suferință.
- Ei, aici este problema. Omul modern nu mai are răbdare. Că dacă sensul vieții se blochează, el apare în altă parte. Adastă, în general, în dorința de putere sau în dorința aceea cea mai mizerabilă a omului: dorința de bani. Și apare în dorința de plăceri. Ai văzut românii cum au reacționat? Au stat și ei două luni în casă. Ce înseamnă două luni în casă pe lângă un om care a stat 20 de ani într-un lagăr? N-are nicio legătură. Oamenii sunt supărați pe Guvern și pe primul ministru că i-a ținut în izolare. Și nu îsi dau seama că pentru binele lor i-a băgat în izolare. Auzeam azi un tânăr la televizor, la mare. O domnișoară făcea niște reportaje și îi întreba cum se simt. Și un tânăr spunea: „Mă simt foarte bine, după atâta stat în casă, mă simt excelent”. Și e întrebat: „Ce perspectivă, ce planuri aveți pentru viitor?” Zice: „Distracția, distracția”. Ai văzut? Omului îi trebuie doar distracție.
- Poate oamenilor le este teamă să nu ne întoarcem la dictatură.
- Oricum ne-am întors la dictatură.
- Un alt fel de dictatură?
- Un alt fel de dictatură, bineînțeles. Și vreau să spun că dictatura înțeleaptă e mai bună decât libertatea prost înțeleasă. Omul modern și-a pierdut calitățile umane. S-a dezumanizat!
„Pe rubrica «sentimente» nu se poate face o căsătorie”
- Cum erau oamenii înainte și nu mai sunt acum?
- Înainte, înainte, când eram eu copil și eram la țară, atunci oamenii îl căutau pe Dumnezeu prin muncă. Acolo îl găseau pe Dumnezeu. Ori, lumea asta modernă a întors spatele la Dumnezeu, pierzând credința. Credința este facultatea omului de a primi revelația divină. Dacă omul nu primește revelația divină, dacă nu primește credința și încrederea în această forță care este în afara lui și care l-a creat, își pierde demnitatea. Pentru că omul modern nu mai gândește cu ființa lui întreagă, gândește numai cu eul formal, care este legat de mașină, este legat de invenții, este legat de ușurințele care i se oferă omului prin tehnică. Dar nu își dă seama că această gândire care funcționează foarte bine în zona asta, întrerupe accesul la gândirea lăuntrică. Acolo unde este rădăcina divină, cum sublinia Dostoievski. Omul modern, spunea Viktor Frankl, care a scăpat din patru lagăre, a pierdut două lucruri fundamentale. O dată, omul modern a pierdut din instinct. Ai văzut, el ca să își formeze musculatura trebuie să meargă la sala de fitness. Omul vechi nu trebuia să meargă, avea o musculatură extraordinară. Și-a pierdut o seamă de instincte care îl învățau ce să facă. Dar a pierdut și obiceiurile, tradițiile. Formele acelea de trecere de la pubertate, de trecere la maturitate, de căsătorie, dar nu pe rubrica „sentimente”. Pe rubrica „sentimente” nu se poate face o căsătorie. Se poate găsi doar o parteneră cu care să te căsătorești și după trei luni să divorțezi. Instinctele îl învățau pe om ce să facă, iar tradițiile îl învățau cum să facă. Uitați-vă la generațiile tinere, care sunt total rupte de realitate. Și nu din vina lor. Din vina familiei, pentru că acolo se pun rădăcinile, din vina școlii, din vina societății, din vina politicului, din vina organizațiilor de tineret care nu mai există, care nu îi mai canalizează pe puşti, din vina despărțirii de Dumnezeu...
- Ați trăit timp de 30 de ani alături de aceeași femeie, mama celor trei băieți ai dumneavoastră. Ce anume a legat fiecare an de celălalt?
- A legat înaintarea noastră în cunoaștere. Că aici este problema. Iubirea între oameni și credință sunt forme de cunoaștere. Un om care înțelege ce e credința ajunge ca el nu numai să cunoască, dar să fie și cunoscut. Deci a cunoaște și a fi cunoscut este același lucru. Acum nu se mai întâmplă acest lucru pentru că și Biserica, într-un fel, a intrat într-o rătăcire.
„La mine în sat, se muncea pe generaţii: unul păzea gâştele, altul era la coasă, iar eu aveam grijă de miei”
- Astăzi, multor români le e teamă să nu fie catalogați drept „habotnici”. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu se duc și la biserică.
- E o diferență între credincios și habotnic. Habotnicul poate să fie fals. Credinciosul este acela care are puterea să se schimbe, venind dinlăuntrul lui. Așa cum a spus Iisus: „Așa cum Eu am Înviat, așa puteți învia și voi, dacă Mă urmați”. Dar noi nu Îl urmăm...
- Ce urmează lumea acum, dacă pe Hristos nu Îl mai urmează?
- Astăzi lumea, în cea mai mare parte, urmează plăcerile. Ajungând, până la urmă, tot la sexualitate. Iar omul nu mai poate suferi un context normativ. Un context în care ai obligații. Atât de mult s-a înrădăcinat și s-a îndoctrinat că omul are drepturi, fără să aibă obligații, încât individul nu mai știe de obligații. De aia omul este un animal ciudat. Pentru că este format și din materie, și din spirit, fără să aparțină în totalitate nici spiritului, nici materiei. Și atunci este o dată cum a spus Shakespeare, „cununa Creației divine și pildă pentru dobitoace”, și o dată este „lepădătura Universului”, cum a zis filosoful francez Pascal. Deci vedeți, ce scară largă de acțiune are omul? De la cunună la lepădătură! Niciun animal nu are această scară.
- Cum se creșteau copiii înainte?
- Cu grijă. (râde) Cu grijă și cu exemple. Îl foloseau pe copil: ori la școală, să învețe, ori la lucru. La mine în sat, se muncea pe generații: de la ăia care păzeau gâştele, până la ăia care mergeau la coasă. Deci fiecare la vârsta și la puterea lui, avea o misie. Aveam 3-4 ani și mergeam cu mieii. Și cu alți copii, urcam toți pe un deal și ne jucam, și râdeam, și păzeam mieii și seara îi aduceam acasă. Când eram eu copil, mă trimitea maică-mea la Bolt, la magazin. Și ce cumpăram, aduceam în mână. Nici sacoșă nu îmi dădea. Aduceam în mână. Ei, acuma, iei cu căruciorul, nu-i totuna. Numai că ce e în cărucior, să te ferească Dumnezeu să tot mănânci!
„Viaţa nu este un drum spre îmbătrânire, ci un drum spre înţelepţire“
- Spuneați, la un moment dat, că dintre toate personajele pe care le-ați interpretat, rolul principal din filmul „Iacob” a fost cel pe care l-ați simțit mai aproape.
- Da, da. Iacob a fost un personaj foarte complex. Și în al doilea rând, chiar am scris în caietul de sală, Iacob sunt eu! Era omul cu munca, nu cunoștea altă cale decât munca. Viața de miner e foarte grea. Din cauza asta, ei au întotdeauna un ortac, unul cu care umblă. Bine, asta era și să nu furi, să se pârască unul pe celalalt, dar și să se ajute în caz la nevoie, pentru că acolo trăiești într-un spațiu și într-un mediu foarte periculos, în care nu știi niciodată când se va dărâma și vei rămâne îngropat în măruntaiele pământului. De aia minerii sunt niște oameni speciali, foarte deosebiți. Noi nu îi mai băgăm în seamă și nu îi mai cultivăm. Noi închidem minele în timp ce Anglia și alte țări le dechid, noi le închidem că ne dau ei, așa cum ne dau și alte lucruri...
- Există o replică a lui Iacob atunci când este întrebat de Ilie Roşu, personaj duplicitar, cum e, dacă face bine, iar răspunsul este „nu e bine deloc”. Cum este în România acum?
- Acum e foarte bine... Acum e foarte bine... pentru că nimeni nu mai știe să facă diferența între bine și rău. Sau foarte puțini. Aici este problema. Omul nu vrea să fie constrâns și atunci face lucruri care nu sunt bune. Ai văzut în problema asta cu acest virus nenorocit. Nimeni nu se întreabă cine l-a pornit. Și nimeni nu îi ceartă și nu înjură pe netrebnicii ăia care l-au pornit. L-au primit toţi cu frică și cu lașitate. Cu foarte mare lașitate.
„Acum n-avem libertate. Aici este greşeala! Omul crede acum că e liber. Nu e adevărat!”
- Oare noi, ca țară, nu suntem prea mici ca să punem întrebări?
- Nu! Nu! Ca să pui întrebări și ca să propovăduiești adevărul, niciodată nu ești prea mic. Noi am avut un președinte de țară, e adevărat că l-am împușcat până la urmă, dar care era chemat la nivel înalt pentru a-și spune părerea în relațiile dintre țări și în problemele omenirii. De mari oameni de stat. Noi am avut miniștri de externe, cum a fost Titulescu, dar și mai târziu, cum a fost Corneliu Mănescu, sau Mircea Malița sau alții, că am mai avut, care erau ascultați. De ce? Pentru că judecau lucrurile la valoarea și la locul unde trebuie așezate. Acum, din păcate, s-au făcut greșeli mari, de aia nu pot să spun, serios, că în România la ora aceasta e bine. În România, la această oră e haos! Dar haosul nu e numai la noi, este în toată lumea.
- Revenind la rolul dumneavoastră din filmul „Iacob”, apărut în 1988. Filmul transpune acea epocă a comunismului când aproape totul era gri.
- Nu știu dacă era gri, dar acum e negru... Poate era gri, pentru că școala era școală, cultura era cultură, Miliția era Miliție, spitalul era spital și așa mai departe. Toți oamenii atunci, sau mare parte dintre oameni, în special cei care lucrau în zona intelectuală, aveau o bibliotecă. Noi facem o greșeală că judecăm istoria pe părți: „Cât de rău a fost în comunism”. Dar nu zicem: „Cât de bine este astăzi”. Că nu putem. Cum glumea un băimărean: „Dacă atunci când a fost bine, a fost rău, acum dacă e bine, e bine?” (râde) Păi vezi? Istoria nu poate fi judecată decât privită în ansamblu.
- Nu avem mai multe libertăți acum? Ieșim din țară, avem...
- Acum n-avem libertate. Aici este greșeala. Omul crede acum că e liber. Nu e adevărat. Știi ce spunea un personaj al lui Dostoievski? „Sufletul omului e prea larg. Eu l-aș mai strâmtora.” Zice: „Ia-i omului libertatea și va fi mai fericit.” Ei, astăzi omul are credința că are libertate și este nefericit.
- E atât de grea această povară a libertății?
- Da, e foarte grea, pentru că mai are o față, care spune ultimul cuvânt. Nu libertatea are ultimul cuvânt, ci responsabilitatea. Pe cealaltă parte a monedei care se numește libertate, pe o parte e libertate, iar pe cealaltă parte e responsabilitate. Nu poți fi liber dacă nu ești responsabil.
- Dar este mai atrăgătoare prima față a monedei.
- Prima, care nu-i nimic. Știi ce spunea Seneca? „Ești liber când nu mai ai nicio dorință.” Ori, noi trăim numai cu dorințe. Cum putem fi liberi? Dacă noi trăim numai cu dorințe? Și trăim, în primul rând, cu dorința de a avea. I s-a spus omului că e liber, dar nu i s-a spus: „Domnule, libertatea are două coloane; ca la fotbal, nu poate juca numai o singură echipă, Dinamo. Trebuie să joace cu... CS Armata sau mai știu eu cu care.”
- Sunteți dinamovist?
- Nu, eu sunt cu CFR Cluj. CFR Cluj unde joacă un singur român. (râde)
„Eu trăiesc după un sistem oriental în care nu mai conștientizez vârsta și nu mă mai interesează”
- Urmează ziua dumneavoastră de naștere, pe 25 iunie. Ce să vă mai dorim?
- Ziua mea apare în fiecare zi, ziua mea, de exemplu, e astăzi. Eu trăiesc după un sistem oriental în care nu mai conștientizez vârsta și nu mă mai interesează. Am rămas la 50 de ani. Deci orice ar fi, sunt 50 și nu mai mulți. Așa e foarte bine, este extraordinar. În momentul în care spui „sunt bătrân”, atunci ești bătrân. În momentul în care spui „sunt tânăr”, atunci ești tânăr. Asta nu știm noi, e tot o lipsă de educație. Medicina noastră, de exemplu, vindecă efectul. Trebuie vindecată cauza, și nu efectul. „Luați cutare și nu vă mai doare 12 ore”.
- Dar nu avem nevoie și de bătrâni? De înţelepciunea lor?
- Nu că avem nevoie, avem obligația să ținem relația. Că după credința mea, viața nu este un drum spre îmbătrânire, ci un drum spre înțelepțire. Așa era pe vremuri. Era demult sfatul înțelepților. Acum nici măcar sfatul popular nu mai este, că și ăla era bun. Nu mai e acum nimic. E libertate. Suntem liberi. Ai văzut cum ne-am transformat în sclavi? Era vorba aia aruncată, o prostie, despre cei care fugeau în Occident: „A ales libertatea.” Dar el n-a ales libertatea, el a ales sclavia. Pentru că în primul rând, mergând acolo și nemaivorbind limba lui, el intră într-o zonă de sclavie. Așa spun înțelepții. Omul care nu își mai vorbește limba, își supune sufletul sclaviei. E bine să nu îți mai vorbești dintr-o dată limba? În al doilea rând, te duci acolo rob la un stăpân, nu mergi acolo să fii liber, ești liber să te urci în tren și să te duci acolo, asta eşti liber. Dar acolo, dacă vrea îți dă salariul, dacă nu, nu, te umilește... Noi am pierdut simțul realității. L-am pierdut de mult, nu mai știm ce e.
- Să mai avem speranța că îl vom mai găsi?
- Generațiile astea, nu! Trebuie să treacă multe generații până când o să apară o generație care își va pune întrebarea pe care și-o punea personajul din Moromeții: „Măi fraților, unde mergem noi?”. În momentul când omenirea se va întreba unde merge, atunci va reveni la ce a fost. Până când nu se întreabă, se duce așa, berbecește. Cum zicea genial Păunescu: „Mâncăm pesticide, vom naște chimie.”
„Copilul este ca o plastelină. Dacă ştii să îl frămânţi, el răspunde“
- Mâncarea era mai hrănitoare. Acum este multă...
- Înainte mâncarea era naturală și se baza pe natură. Acum mâncarea este plastică, la fel ca viața! Omul trebuie constrâns, să intre pe canal, cum se zicea la țară: „Măi, ai ieșit din brazdă”. Astăzi tinerii cam ies din brazdă.
- Dar și părinții sunt uneori în afara brazdei.
- Păi, părinții nici ei nu știu uneori unde este brazda. Este această lipsă de educație și de cultură și la părinți, care spune așa: „Dacă eu am trăit așa cum am trăit, măcar copilul meu...” Păi, domnule, educă-l, dă-l la școli înalte, fă-l să aibă o preocupare intelectuală, culturală sau practică. Nu mai sunt meserii. Un ucenic care mergea să învețe o meserie, primul lucru pe care îl făcea, mătura prin atelier. Nu mergea cum merg artiștii astăzi, să joace direct Hamlet. Nu! Hamlet juca mai târziu un pic, după ce avea o experiență de cinci-şase ani, de zece ani. Ca să știe ce e cu Hamlet ăla.
- Acum par umilitoare muncile de jos.
- Par umilitoare pentru că omul se învață cum îi place sau cum îl fac alții să îi placă. Și dacă ție nu îți vine o anumită conduită, trebuie ceilalți să te oblige să o înveți, să o practici, să o folosești. Spuneam într-o seară la o emisiune că omul se plânge de condiții, dar condițiile nu au ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl au hotărârile pe care le ia omul în anumite condiții sau în condițiile în care trăiește.
- Există această tendință a părinților să își lase copiii să facă ce vor.
- E cea mai mare prostie! Psihologia copilului e o psihologie specială, nu știu dacă se studiază cum trebuie în școli și în facultățile în care se fac profesori. Pentru că psihologia copilului este foarte diferită de psihologia adultului. Copilul este ca o plastelină. Dacă știi să îl frămânți, el răspunde. Dar trebuie să îi cunoști psihologia. Psihologii noștri moderni spun că nu trebuie să îi spui „nu” copilului că îi distrugi personalitatea. Eu cred că primul cuvânt care trebuie spus unui copil este „nu”. „Nu umbla acolo, nu face prostii, nu-l asculta pe ăla” și așa mai departe. Deci asta e diferența.
„Nepoata îmi spune: «E foarte bine ce îmi spui, dar eu nu pot să urmez în totalitate aceste sfaturi, că mă duc la şcoală şi şcoala mă strică»!“
- Aveți trei băieți și şase nepoți.
- Trei băieți ca pâinea caldă, așa zic eu. Sunt foarte diferiți. Își educă fiecare în felul lor copiii. Dar nu depășesc anumite limite, chiar dacă eu uneori am o oarecare rezervă față de sistemul lor de a-și creşte copiii. Niciodată nu m-am amestecat. Le-am mai spus, așa, anumite lucruri, dar pentru că ei au primit o anumită educație, o predau mai departe. Numai că sunt influențați și ei de lumea modernă. Îmi spunea odată o nepoată de a mea, care e su-per-bă, a terminat cu 10 facultatea. Avea așa, vreo 14 ani, eram undeva în Franța. Eu am o noră franțuzoaică și ea are o casă în Corsica, mai mergem acolo vara la mare. Și le țineam lecții din astea de educație, seara, la nepoți. Și îmi zice nepoata: „auzi, tutule”, că ei așa îmi zic, „eu înțeleg ce spui și e foarte bine ce îmi spui. Și părinții mei îmi spun bine și văd că e bine ce îmi spun, dar eu nu pot să urmez în totalitate aceste sfaturi, că mă duc la școală și școala mă strică”. Așa mi-a zis: „Mă duc la școală și școala mă strică”.
- O sinceritate debordantă.
- Îmi spunea: „Colegele mele trag ţigară, uneori mai trag pe nas, folosesc un paharel cu coniac...” Cum zicea un profesor de-al meu când nu eram cum trebuie: „țigărica și lichiorul”. Ei, ţigărica și lichiorul și astăzi. (râde amar) Întotdeauna tinerii au o anumită sălbăticie din asta care e a vârstei și e bună până la un punct. Nu le place să fie încartiruiți, dar, de exemplu, școala noastră face o greșeală că nu folosește pentru copii uniformele școlare. Uniforma școlară îl introduce pe copil într-o anumită disciplină. Nu mai vorbesc că noi aveam și numărul matricol pe mână. La țară, dacă făceai o prostie, te vedea un om mai în vârstă și îți zicea: „Băi, tu al cui ești? Taică-tu știe ce faci? Sau îi spun eu?” Te fereai să faci prostii. Te vedea unu, altu’.
- Cum sunt sentimentele pentru copii și cum sunt pentru nepoți? Sunt diferite?
- Sunt diferite. Întotdeauna nepoții, cum zice ardeleanul, „nepoții ți-s mai dragi”. Probabil că e instinctul de specie. Vezi prin nepoți că merge specia mai departe și neamul. Neamul românesc și neamul tău, ca familie. Care e în afara conștiinței, este din instinct.
„Lumea este pe cale să piardă ceva foarte important: gândirea logică“
- Contrar unei mari părți a rolurilor pe care le-ați interpretat, de personaje negative, personaje foarte aprige, dumneavoastră sunteți un om de o gentilețe și de un optimism molipsitoare. Aș vrea să încheiem interviul în acest ton.
- A, păi e obligatoriu. Să credem în viitor! Viitorul este distracția! (râde)
- Vă felicit pentru carieră și pentru amprenta pe care ați pus-o culturii țării noastre.
- Ai zis că terminăm optimist, dar ce-mi spui nu e prea optimist. (râde)
- După optimism urma și laudativ, dar am omis să vă spun.
- Laudativ pentru că așa suntem noi optimiști, dar, din păcate, în țara noastră s-a distrus cultul muncii, de aceea nici nu îl mai găsim pe Dumnezeu. Iar în lume, lumea e pe cale să piardă ceva foarte important: gândirea logică. S-a creat estetica urâtului. Uită-te ce pantofi se fac astăzi. Porți pantofi la costum de seară, fără ciorapi. Că e modern. O fi modern, dar e urât. Ai văzut ce optimist sunt?!