de Carmen Ciripoiu
Se spune că îndrăgostiții ascultă chitara, oamenii triști preferă vaietul unei viori, în timp ce saxofonul îmbie cu o aură exotică și dă acea stare de bine. Iar un asemenea instrument impunător și, în același timp, sensibil și pasional, se potrivește unui artist pe măsură: Flavius Teodosiu. Omul care dă reset oricăror probleme, reușind prin interpretările personale să smulgă privitorul din realitatea dură în care trăiește și să-l transpună într-o lume a visării. Pentru că muzica lui Flavius Teodosiu este, așa cum frumos a definit-o cândva Lev Tolstoi, „stenografia emoției”. Citiți în rândurile de mai jos un interviu din suflet pentru sufletele dumneavoastră cu cel supranumit „Omul saxofon”.
„Cel mai bun în profesia noastră... nu există”
- Dacă ar apărea Zeul saxofonului și v-ar întreba cine e Flavius Teodosiu și ce caută în această lume, cum i-ați răspunde?
- În primul rând m-aș împrieteni cu El, în speranța că-mi va mai arăta ceva, vreun secret la saxofon. Fiindcă, eu cred, cel mai bun în profesia noastră nu există! Pentru faptul că am ajuns la anumite performanțe îi mulțumesc Bunului Dumnezeu și părinților mei care m-au creat și mi-au dat o informație genetică cu care am putut să trăiesc până la vârsta mea și să mă bucur de cele mai frumoase clipe.
- Se poate spune că sunteți mai mult muzică decât om?
- Nu! Ne naștem oameni, murim oameni, iar muzica face parte din creația Domnului. Omul nu poate merge mai departe fără artă, deși am văzut că de trei luni, și sigur va mai fi o perioadă, am fost reduși la tăcere. Așteptăm să vedem cum se va comporta ființa umană după această experiență nemaiîntâlnită.
„În pandemie, trebuia să beau o sticlă cu vin să pot cânta în faţa unei tablete. După cinci live-uri, m-am oprit!”
- Și dumneavoastră ce-ați făcut în pandemie?
- Sincer, ce am vrut! M-am simțit extraordinar de bine. Am avut noroc să mă prindă pandemia la mine acasă, în România. Eu trăiesc jumătate aici, jumătate în Germania și mă consider român, deși sunt de cetățenie germană din 1993. În această perioadă am petrecut și am făcut grătare cu vecinul meu care îmi este și prieten bun. Linda, fata mea cea mare, e în Germania, nu a putut să vină, dar cea mică, Arielle, este la mine de câteva ori pe săptămână. Am o relație extraordinară cu toate femeile din viața mea și nu mă cert cu nimeni. Nu contează că ne-am despărțit, mă implic foarte mult în creșterea copiilor mei. Cred că e bine să ocupi timpul copiilor cu activități sănătoase, respectiv artă și muzică. Am fost printre primii care au făcut live-uri pe Internet, începând cu luna martie, am avut mulți auditori, dar mi se părea extrem de stingher. Trebuia să beau o sticlă cu vin să pot face față emoțional la situația de a fi pus să cânt în fața unei tablete, mii de oameni să mă vadă, iar eu să nu-i pot simți. Pentru că arta se bazează pe o energie. Eu transmit, dar de unde mă încarc? După vreo cinci live-uri m-am oprit, pentru că nu mai aveam puterea să cânt în gol. În viața mea nu-mi voi pune niciun cip, nu voi face niciun vaccin, pentru că mereu am fost atipic: dacă alții au luat-o la stânga, eu am mers la dreapta și iată că sunt sănătos și luptător.
- Apropo de Linda, ea este considerată o mare vedetă a Germaniei... De la ce vârstă cântă?
- De la 5 ani. A făcut și tenis de performanță, dar în limitele posibile, a jucat câteva turnee locale în Germania, dar mi-am dat seama că este foarte greu cu sportul, așa că produce muzică de performanță și, într-adevăr, e o solistă extraordinară. Și nu spun asta pentru că e fiica mea... Ce-i drept, a avut o chemare intensă. Ea a stat cu mine pe scenă de la 12 ani, în situații de concerte profesionale, a făcut background pentru Gloria Gaynor sau Jennifer Rush în vacanțe, când eram prin alte țări. Țin minte că în concerte, după ora 23:30, se ducea în culise și adormea pe scaune. Influența mea asupra ei e foarte puternică, face doar ceea ce eu îmi doresc, chiar dacă de multe ori mai ies scântei. Și eu, deși nu eram de acord cu ce spunea tata, pe la vârsa de 18 ani, mi-am dat seama că are dreptate și am făcut tot ce a spus pentru că, împotriva voinței mele, era benefic.
„Fiica mea Linda cântă cu Peter Maffay, un superstar în Germania”
- Se zvonea că va face o piesă și cu fratele lui Michael Jackson, Jermaine Jackson…
- Nu s-a concretizat. L-am cunoscut, dar până la urmă cei de la Sony, unde era Linda, au spus că el era prea bătrân pentru ea și era prea complicat. În plus, nu știu dacă și Jermaine era la Sony pentru că artiștii trebuie să fie la aceeași casă de discuri, altfel sunt probleme. Ea cântă acum cu Peter Maffay, unul dintre cele mai mari staruri din Germania și din toate țările vorbitoare de limba germană, un sas din Brașov, care a plecat la 13 ani de aici. Acum are 70 de ani și e un tip cu totul deosebit, extraordinar de respectat în Germania. În această perioadă i-a scris personal Angelei Merkel și cancelarul i-a răspuns. Pentru că, într-adevăr, Peter este cineva.
- Ce simțiți când cântați alături de Linda?
- Este cea mai mare bucurie pe care un părinte o are să cânte pe scenă alături de copilul lui. Iar Linda îmi seamănă mult, e un om foarte bun. În profesia noastră, majoritatea artiștilor devin puțin mai golănași cu timpul. Am avut norocul să-mi educ fata în așa fel încât să fie modestă, să aprecieze pe oricine intră în contact, să respecte oamenii, dar să fie și respectată. Eu când am simțit că cineva nu-mi acordă respectul uman, nu artistic, m-am supărat!
„Nu trebuie să stai cu cineva cu care nu te mai înțelegi doar pentru că ai copii”
- Dar cea mică, Arielle, vă moștenește?
- Da. Și a început să ia lecții de saxofon.
- Pentru că ea și-a dorit asta?
- Da. A fost o întâmplare. Acum câteva luni, aveam saxofoanele în mansardă desfăcute și a vrut și ea să sufle. Din prima i-am arătat cum să țină gura, buzele și a scos sunete. Direct. E vorba despre chemare. Iar după 34 de zile, a învățat deja primele melodii. Nu mă miră, pentru că eu cânt la saxofon ca și acum aș vorbi. (râde)
- De ce v-ați despărțit de mama lui Arielle?
- Acum cinci ani s-a întâmplat. Ea a socotit că trebuie să o ia pe alt drum din punct de vedere profesional. La un moment dat, probabil că oamenii vor altceva, se plictisesc de bine. Ne-am separat exact atunci când am cumpărat casa asta (n.n. - unde a avut loc interviul). Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, uite că ne înțelegem extraordinar, eu o iubesc pe Roxana ca înainte, este mama copilului meu. Dar am o relație extraordinară și cu mama Lindei, Belinda. Doamne ferește să știu că are o problemă, fug imediat și o ajut! Nu se poate ca un om să trăiască cu un alt om zece ani și să-i fie indiferent. Nu trebuie să stai cu cineva cu care nu te mai înțelegi doar pentru că ai copii, deoarece nu vei face altceva decât să-i chinuiești. Trageți linie, faceți o socoteală, puneți-vă de comun acord și gata!
„În muzică trebuie doar să cânţi ca să te faci înţeles de oameni, ei să te iubească şi să ai o personalitate“
- Puțini sunt cei care cunosc faptul că sunteți fiul unuia dintre marii avocați ai României, Flavius Teodosiu Senior, fost preşedinte al colegiului de avocaţi ai Municipiului Bucureşti în perioada 1979-1989. Nu v-a tentat niciodată să-l urmați în carieră?
- Am crescut într-o familie de avocați, bunicul meu, mama mea, sora mea toți au fost și sunt avocați. Tata a fost un om extraordinar de inteligent. Pe vremea lui Ceaușescu el era avocat internaţional, trimis în Chile să-l apere pe Luis Corvalan (n.n. - fostul secretar general al Partidului Comunist din Chile) în 1973. A stat acolo de două ori câte șapte luni. Să fii trimis ca diplomat în altă parte era foarte complicat atunci, iar tata a avut această șansă și a reprezentat statul român în apărarea lui Luis Corvalan pe care l-a și scăpat și a ministrului de externe din acea vreme, Hiliberto. De altfel, Hiliberto a fost și la mine acasă, când stăteam pe Moșilor Vechi. Tata a fost artist, a cântat cu vioara și pianul, iar mai târziu a îmbrățișat saxofonul, iar bunicul a cântat la vioară. Tata a considerat că e mult mai bine ca eu să am o viață liberă și să plec din România când vreau.
- Când a devenit limpede pentru dumneavoastră că veți face muzică, că nu e cale de întors?
- În jurul vârstei de 18 ani. Și am să fac o scurtă retrospectivă a vieții mele, începând de la maestrul Marin Petrache Pechea.
„Sunt prietenul țiganilor-artiști”
- Exact asta urma să vă întreb. Ce relație ați avut cu acest artist magnific? La moartea lui ați scris câteva cuvinte pe Facebook, în care ați spus că v-a fost al doilea tată…
- A fost foarte bun prieten cu tata și coleg de clasă cu mama. În perioada anilor 1950, tata a văzut în Pechea un mare talent și l-a luat în orchestra lui. Practic, i-a pus lui Marin saxofonul în mână. A fost țigan, nu rrom. Acesta e doar un apelativ pe care l-a scos domnul Petre Roman în 1992 și din acest motiv toți ne consideră pe noi romi. Iar cine e țigan, trebuie să se mândrească cu asta! Eu sunt prietenul țiganilor artiști, dar nu mă definesc cu cei care au devenit după 1990 foarte bogați, însă nu au niciun fel de cultură. Asistăm în 2020 la un fenomen brutal pentru societatea românească: țiganii care se identifică cu etnia lor au devenit mai albi, mai corecți și mai serioși decât românii. Iar românii care sunt albi, au devenit țigani. Domnișoarele stau și ascultă manele, iar maneliștii mă angajează pe mine să le cânt la nunți și la botezuri. Eu cunosc țigani personalități, cum a fost și Marin Petrache Pechea. El m-a învățat primele taine ale saxofonului și tot el mi-a dat prima femeie. Am intrat în această profesie prin porțile pe care mi le-a deschis, care pentru alții erau inexistente. Sigur că toată familia mea și-a dat seama că sunt talentat. Am cochetat cu pianul, am făcut patru ani școala de muzică, apoi n-am mai vrut, m-am dus să fac sport. Am jucat tenis de câmp și la 15-16 ani eram în lotul naţional. Dar tata mi-a spus că în sport doar cel mai bun reușește. În muzică, nu e așa, pentru că aici nu există o competiție, trebuie doar să cânți ca să te faci înțeles de oameni, ei să te iubească și să ai o personalitate. Așa că la 15 ani am început să cânt, apoi am ajuns la maestrul Sile Dinicu.
Ce poveste grozavă! „Am colaborat un an cu maestrul Sile Dinicu”
- Doar cine avea un talent cu adevărat ieșit din comun reușea să cânte în bigband-ul inegalabilului compozitor și dirijor Sile Dinicu, considerat magician al baghetei, dar dumneavoastră ați reușit. Cum s-a întâmplat?
- Asta a fost opera lui Dan Mândrilă, prieten cu tata. Pechea avea multe cântări, mai puțin timp pentru mine și atunci tata l-a chemat pe Mândrilă să vadă cât de bun sunt. M-a auzit și a spus că suflu mai bine decât saxofoniștii care cântă de-o viață. Nu mi-am dat seama atunci. Am început colaborarea cu Dan Mândrilă care a durat peste un an, perioadă în care mi-a arătat niște lucruri extraordinare la saxofon și a fost profesorul meu cu adevărat. Pechea mi-a insuflat mai ales dragostea pentru instrument și de la el am învățat feelingul de scenă, ochiul de artist, cum să mă comport în anumite situații, lucruri pe care le-am pus în practică după foarte mulți ani, chiar în Germania. Pechea era un tip deosebit, spontan și extrem de individual. Te puteai aștepta la el să-i spună unui general de Securitate „Marș mă, de aici”, fără nicio frică. La 17 ani am ajuns la Sile Dinicu, care a fost poate „gurul muzicii ușoare românești”. Țin minte că la prima înfățișare, de atâta emoție, mai mult înghițeam notele decât să le cânt. Iar Sile Dinicu, „Meșterul” cum îi spuneam noi, i-a zis lui Dan să mă lase la vatră pentru șase luni ca să mai învăț puțin, pentru că nu am destul curaj. Dan Mândrilă i-a cerut doar o săptămână să mai stea cu mine. Ba chiar „Meșterul” a spus că dacă e vreo problemă, el personal va vorbi cu tata. Dar toată viața mea am demonstrat că nu-mi trebuie pile să reușesc. Urăsc șpaga și orice fel de fenomen prin care trebuie să influențăm activitatea celuilalt printr-un ajutor material. După doar șapte zile eram colaborator al Orchestrei Radio! Asta s-a întâmplat în anul 1980. Un an am colaborat continuu cu Sile Dinicu, iar în 1981 am plecat cu Petre Geambașu în Emiratele Arabe. Am avut norocul și șansa să merg cu acest șef de orchestră și muzician deosebit, care a avut încredere în mine, deși aveam doar 18 ani. Îmi spuneau „Ponfi cântă” și eu cântam de nebun. Am avut un contract foarte greu în Abu Dhabi, am ajuns și în Dubai, unde programul era de la 9:00 seara la 3:00 dimineața, cu o pauză de 20 de minute la ora 24:00. În ultima oră și jumătate, când ceilalți oboseau, cântam eu. În 1982 am plecat în Kuweit cu formația Radu Constantin, o jumătate din formația Romanticii și am stat doi ani. În 1984 am plecat iar cu Mircea Drăgan, adică adevăratul șef al orchestrei Romanticii, în Emiratele Arabe. În 1985 mi-a dat contractul său și am plecat cu trupa mea care se numea Young Generation. Tata mi-a zis să pun numele în engleză, pentru că în română suna un pic ca... tânăra gardă. Jumătate din anul 1985 l-am petrecut la restaurantul Pescăruș unde a fost senzațional. În 1986 am fost la restaurantul Bulevard, iar în 1987 am plecat în Belgia cu un contract pe care l-am primit la un cabaret. Peripeții și acolo… Pentru că ne expiraseră vizele de tranzit, iată cum am devenit unul dintre puţinele specimene din Univers care a fugit dintr-o țară vestică în est, din Belgia în România. Am trecut granița fraudulos cu luminile stinse, deși ne-au prins nemții de două ori și au spus că ne bagă la închisoare. Am găsit o graniță dintr-un sat, am închis motoarele și luminile și am trecut în Germania, unde nu am putut să mai vorbesc vreo jumătate de oră de frică. Cert este că am ajuns într-un final acasă, în România, și am spus că nu mai vreau să plec în viața mea.
- Și tata cum a reacționat?
- Tata m-a lăsat în pace inițial, dar am primit un alt contract în Germania, unde în primă fază îmi dădeau 3.000 de mărci. Dar eu eram la mare. Plajă, distracție, rock... Îl sunam pe tata zilnic, legătura mea cu el este greu de spus în cuvinte. Învățămintele și energia lui îmi circulă în cap în fiecare zi. S-a stins acum 31 de ani, mă duc foarte rar la cimitir pentru că nu simt absolut nimic. El e prezent permanent în mine și-l văd puternic, blond cu ochi albaștri... Revenind la contractul cu Germania, ulterior prețul a crescut la 3.300 de mărci, care însemnau aproape 100.000 de lei, adică un apartament pe lună. Și iar i-am spus tatălui că nu plec. După alte două zile, prețul a devenit 3.500 de mărci, din nou am refuzat și în final am ajuns la 3.800 de mărci. Atunci tata mi-a spus că dacă nu-mi bag mințile în cap și nu mă întorc acasă, trimite echipajul după mine. Am venit în București și am plecat cu Mircea Tudoran, un muzician extraordinar, un tip care în Germania avea una dintre cele mai consacrate trupe.
„Am acompaniat «grei» precum Jessica Simpson, Jermaine Jackson, Chris de Burgh, Michael Bolton”
- Și ați rămas în Germania…
- Da, am rămas la el. Sigur că la început, situația pe care o aveam era puțin mai neplăcută. Mi-a dat o cămăruță jos în pivniță, mâncam la el, cântam cu el. Am început apoi contractele în Scandinavia pe vapoare, care au fost foarte benefice. În 1991 am revenit în Germania. Nu am vrut să mai cânt cu el, pentru că nu mă mai excita acea muzică. În paralel am cunoscut-o și pe Belinda, apoi s-a născut Linda. Și atunci m-am gândit să-mi fac viața în Germania. Am început să interpretez local, în diferite pub-uri, mi-am făcut prima orchestră, era benefic. Ușor, ușor au apărut și evenimentele corporate. Venind de la unul dintre acestea, am vorbit cu nevastă-mea și mi-a spus că am primit un telefon. L-am sunat pe respectivul neamț, Martin Ernst se numește, care m-a întrebat dacă sunt de acord să ajung la el în studio cât pot de repede să fac genericul unei emisiuni pe RTL, cel mai mare post din Europa. Urma să trag același motiv în zece ritmuri, în două zile. I-am spus că vreau 5.000 de mărci. Bani foarte mulți. Nu am avut niciun fel de plan, a fost doar o chestie instinctivă, așa mi-a suflat îngerul meu păzitor. A acceptat și am ajuns la studioul său dintr-un sătuc superb de lângă Koln și am constatat că atât el, cât și nevastă-sa, de origine indoneziană, sunt niște oameni extraordinari de calzi. Am tras genericul emisiunii care urma să fie cea mai extraordinară din Germania începând cu anul 1993 până în 1998, cu reluări până în 2008. S-a numit „Saturday Night” și era copia emisiunii din America, unde au fost descoperiți actori celebri precum Tom Hanks sau Robbie Williams. Totul a durat două ore, în condițiile în care Martin avea 15 ore la dispoziție. Când m-a auzit cântând, m-a întrebat cine sunt și de unde vin. Rezultatul a fost următorul: RTL a cumpărat genericul respectiv, acolo a început cariera lui de producător de televiziune în Germania și, ulterior, a devenit foarte cunoscut, iar eu am primit 10.000 de mărci. Mai mult, mi-a spus că nu a crezut niciodată că Dumnezeu i-a adus pe cineva care să cânte exact așa cum a vrut el. Am ajuns în show-ul de televiziune și în fiecare săptămână emisiunea începea cu fața mea și se termina tot cu faţa mea!
- Care au fost artiștii cu care ați colaborat în cariera dumneavoastră?
- În acea emisiune am cunoscut foarte multe staruri, iar primul cu care am lucrat a fost Johnny Logan. În 1994 am fost sunat de o agenție și întrebat dacă sunt în stare să-l acompaniez. A fost un concert la Hanovra, am repetat vreo două ore după amiază, seara urmând să fie spectacolul. După cântare a venit cineva să-mi spună că mă așteaptă să stăm de vorbă. Până să ajung la el mă tot întrebam ce n-a fost în regulă. Când m-a văzut, mi-a spus că am fost cea mai bună trupă cu care a cântat vreodată. Acum este unul dintre bunii mei prieteni. Am avut senzația că se desface cerul și mă duc în sus! Ulterior, l-am acompanit peste tot în Europa. În 1995 am cunoscut-o pe Jennifer Rush, una dintre cele mai mari voci ale anilor 1980. Managerul ei ne-a angajat inițial într-un spectacol, apoi ea m-a întrebat dacă nu vreau să cânt constant. Jennifer a fost o fire dificilă, însă eu m-am înțeles foarte bine, am fost ca frate și soră. Având atâta încredere în mine, își dorea să-i fiu și manager. În acea vreme, o apariție a lui Jennifer Rush costa 70.000 de mărci, vreo 35.000 de euro. În 1996 am adus-o pe Gloria Gaynor la Balul Bursei din Frankfurt, unde un loc la masă a costat 1.000 de mărci. A cerut 60.000 de dolari, au angajat-o și știu că pe scenă se tot întorcea la mine, mirată că totul funcționează atât de bine. Din acel moment, am început să o acompaniez și pe ea constant. Am cântat cu Jessica Simpson, cu Jermaine Jackson, apoi a urmat o colaborare pentru mai multe concerte cu Chris de Burgh. Și aici e o mică povestioară. Repetam pe aeroportul vechi din München, într-o sală și la ora 15:00 trebuia să înceapă repetiția cu el. Chris, pilot amator, a venit la 14:55, cu avionul. Un tip extraordinar de modest, îmbrăcat în blugi, cu o cămașă albă și o geacă de piele. Seara, la concert, a cântat tot cu niște blugi, o cămașă albă și o geacă de piele. La unele piese trebuia să fac solo, iar el văzând că lumea mă aplaudă, îmi tot făcea semn să continui. Am avut apoi marea satisfacție să cânt cu Michael Bolton, pe care l-am iubit.
„Am avut doar două concerte cu Joe Cocker pentru că altfel aș fi pierdut mulţi bani”
- De ce vi se spune saxofonistul lui Joe Cocker?
- Nu e așa, doar românii au pus ştampila. În 2006 am ajuns din nou într-un show tv, care s-a numit „Taratata”, unde am avut șansa să cântăm cu mai multe vedete internaționale, printre care și Joe Cocker, un tip foarte cool și extrem de modest. La party-ul de după emisiune, am fost întrebat dacă mi-ar face plăcere să cânt alături de trupa sa, întrucât saxofonistul lor se îmbolnăvise. Am vorbit de partea financiară și mi s-a spus că îmi pot da 600 de euro. Pentru mine, era însă mult prea puțin. Le-am arătat calendarul meu, le-am explicat că pierdeam cel puțin 15.000 de euro dacă urma să cânt 12 concerte doar cu ei. Am acceptat însă să am două concerte cu Joe Cocker, care m-au onorat.
- Cât ați agonisit într-o viață de cântat? Sunteți un om care puteți trăi liniștit de acum înainte?
- Da, încă vreo 50 de ani și tot atât pot trăi și copiii mei. Nu sunt un om bogat, ci fericit, pentru că am o independență financiară. Sunt meticulos în a cheltui banii, nu am fițe, nu-mi place luxul excedent și nu-mi bat joc de bani.
- Și când faceți câte o „nebunie”, pe ce dați banii?
- Mai cumpăr câte un saxofon. Am 14 frumuseți și fiecare costă între 7.000 şi 10.000 de euro. (râde furtunos)
„Sunt arogant cu oamenii care cred că ne pot desconsidera din punct de vedere financiar“
- Să ne întoarcem puțin în lumea copilăriei. Dacă închideți ochii şi plutiți în acel timp, ce tablou vă vine imediat în minte?
- Cel cu un copil fericit. Pentru că așa am fost și așa sunt și acum. Apoi mama, o femeie extraordinar de bună, ce m-a adus pe lume la 18 ani și, din păcate, s-a stins și foarte devreme, la 37 de ani. Ea a fost unguroaică, tata grec și nu se certau niciodată acustic. Când erau discuții, mama îl băga în cameră și vorbea în șoaptă, apoi tata ieșea cu capul plecat și asta era tot. Părinții mamei se certau pe ungurește ca să nu înțelegem noi nimic. Fără țipete sau urlete. Mama tatălui voia să mă învețe limba greacă, mama mamei limba maghiară, dar nu am vrut. Bunicii au fost complet diferitiți: partea greacă o ținea doar în party-uri, gălăgie, muzică și farfurii sparte, iar partea cealaltă era doar pe liniște și pe disciplină, pentru că bunicul meu a fost și militar de carieră. A fost o perioadă un fel de șef al securității pe București al Armatei, iar în anii 1970, când Ceaușescu a început să-i schimbe pe cei care erau unguri sau alte naționalități, l-au pensionat. El a fost un om extrem de bun și de corect. Îmi amintesc că după pensionare am fost în mai multe locuri cu el și toți îl iubeau. Am crescut mult timp la bunicii din partea mamei după ce s-a născut sora mea, pentru că stăteam gard în gard. Când îmi spunea la ora 9:00 să fiu acasă, aveam posibilitatea să întârzi cinci minute. Știu că am venit odată mai târziu cu 20 de minute și cunoșteam care va fi răsplata: trei nuiele dureroase. Pentru că bunicul le lua din copac, le tăia, le scotea frunzele, era un proces prin care eu să înțeleg că voi fi pedepsit. După fiecare nuia primită, îmi spunea că am voie să plâng zece secunde și eu de afurisit nu scoatem o lacrimă. De vreo două ori am primit pedeapsa respectivă și de atunci n-am mai întârziat. Când se făcea întuneric, o întrebam continuu cât e ceasul și ajungem cu cinci minute mai devreme.
- Drumurile în viaţă încep de multe ori în copilărie, prin întâmplări cumva ieșite din comun. Ați avut şi dumneavoastră o asemenea premoniţie?
- Nu, niciodată. Iar educația primită m-a format să fiu foarte disciplinat și ordonat. Dacă am spus un cuvânt, așa rămâne. La mine în casă e foarte curat, nu las niciodată nimic în chiuvetă. Dar fiică-mea Linda nu e la fel și nici sora mea.
„Dau cu aspiratorul în fiecare zi și nu las vasele nespălate”
- Să înțeleg că faceți singur curat în casă?
- Am o femeie de serviciu care vine o dată pe săptămână și atunci îmi spune că e prea curat. Pentru că eu oricum păstrez, iar în dormitor, în sufragerie și în mansardă, unde studiez, dau cu aspiratorul în fiecare zi. În cinci minute totul e gata. Vasele nu se lasă nespălate niciodată. Sigur că din punctul ăsta de vedere, femeilor care au avut acces la sufletul meu nu le-a fost ușor. Pentru că trebuie să respecte aceste îndoctrinări. Vrei să stai cu mine în casă? Eu îți dau ce ai nevoie și tu respecți ce am nevoie. După mine 95% nu trebuie să faci curat, nu trebuie să ștergi în baie. Dacă mă spăl de cinci ori pe zi, tot de atâta ori șterg chiuveta, să nu cumva să fie pătată.
- Acum există cineva în viața dumneavoastră?
- Momentan, nu. Sunt foarte bine cu mine și liniștit. Tânăr și neliniștit. Sigur că am prietene, legături, nu sunt un monogam, dar asta nu înseamnă că mă fac guru și nu voi mai avea activitate sexuală șapte ani că poate întineresc. Și nici nu doresc să mai fiu într-o relație cu cineva, pentru că vreau să acord următorii cinci-șase ani creșterii lui Arielle. Dacă pot avea o relație cu cineva care acceptă, respectă și iubește copilul, atunci e altceva. Iar asta i-am spus-o și mamei lui Arielle.
„Mi-e frică teribil de accidente. Era să paralizez la schi”
- Vă e frică de ceva în viață?
- Da, de accidente! Am avut unul acum 19 ani, fiind cu Linda la schi, într-o sală, în care mi-am rupt mâna dreaptă, mi-am tasat coloana, am fost la un pas să rămân în cărucior. M-am crezut mare schior. A fost prima încercare mai puternică din viața mea, după decesul părinților. Moartea mamei m-a afectat puternic câteva luni, apoi am plecat cu contract în Kuweit. S-a atenuat durerea pentru că îl aveam pe tata. Când a plecat şi el, mi-am pierdut busola, în câteva luni am slăbit vreo zece kilograme. Nu am trecut niciodată complet peste acele momente și în perioadele de Paște și Crăciun îmi dau lacrimile. Acum zece ani am avut iar un hop. Într-o dimineață nu am mai putut mișca mâna dreaptă. A doua zi, n-o mai mișcam nici pe stânga. Nu se știe de la ce a fost, deși m-au scanat de câteva ori. A trecut cum a venit după un an. Dar mai resimt și acum când joc tenis.
- Ce nu s-a spus niciodată despre Flavius Teodosiu?
- Cred că s-au spus toate. Că sunt nebun, arogant, obraznic și trebuie să fiu de acord cu aceste apelative, pentru că sunt reale. Sunt obraznic cu cei care-mi creează o nedreptate. Sunt arogant cu oamenii care cred că ne pot desconsidera din punct de vedere financiar.
- Ca final, vă propun un exercițiu de imaginație. Flavius Teodosiu, la 18 ani, dar cu mintea și experiența de acum. V-ați apuca din nou de saxofon?
- O întrebare foarte bună. M-aș putea naște de cinci ori și aș face același lucru pentru că satisfacțiile pe care le-am avut au fost datorită artei. Îmi doresc ca ultima zi din viața mea să fie pe scenă!
„Bărbaţii care se căsătoresc înainte de 35 de ani, 98% se despart“
- Care e motivul pentru care doamnele din viața dumneavoastră au plecat?
- Motivele sunt multe. După părerea mea, mai mult de cinci-șase ani e greu să stai cu un om. Nu cred că e posibil din punct de vedere sentimental. Sigur, depinde și de vârstă. Le recomand tuturor ca diferența dintre un bărbat și o femeie să fie între 12-15 ani, pentru că doar atunci el poate ajunge la o maturitate. Iar domnilor le spun să nu se căsătorească mai devreme de 35 de ani, pentru că se vor despărți, într-o proporție de 98%. La 57 de ani ai mei nu mi-aș mai lua o fată de 22-25 de ani. Dar până acum câteva luni am trăit cu una care era mai mică cu 30 de ani decât mine...
„Singura minune pe care noi, oamenii, o vedem este numai procreerea“
- A existat vreo clipă în care ați știut că doar Dumnezeu poate face o minune cu dumneavoastră?
- Ai intrat pe un teren greu de dezvoltat. Nu cred în biserică, în îndoctrinarea religioasă, așa cum s-a dezvoltat aceasta de 2.000 de ani. Sunt de părere că am fost mințiți continuu pentru a fi controlați, dar existența lui Iisus nu o pun la îndoială. Singura minune pe care noi, oamenii, o vedem este numai procreerea. La nașterea unui copil luăm parte, iar aceasta nu se poate întâmpla fără ajutorul lui Dumnezeu.
„Cânt pe gratis doar atunci când mi se dovedeşte că banii se duc acolo unde trebuie“
- Faceți acte de binefacere, domnule Teodosiu?
- Voi fi foarte sincer. Am încercat să fac de câteva ori, dar m-am lovit de anumite organisme. Acum vreo șase ani Linda a câștigat o emisiune de talente culinare în Germania și a primit ca premiu 5.000 de euro pe care urma să-l dea în folosul comunității. Ne-am chinuit peste un an pentru că ea a spus că vrea să doneze banii unui cămin de copii din România. Am încercat să facem asta printr-o fundație cunoscută de la noi, dar nu aveau contract în engleză. Cei din Germania făceau presiune să doneze direct banii, nu prin fundații și nu s-a putut. Am încercat apoi să-i dau în zona Brașovului, nici aici n-a mers, pentru că trebuiau trecuți prin primărie. Cu alte cuvinte, urmau să împartă banii cum voiau... În final, am făcut hârtie că nu avem cui să donăm. M-a mai rugat mama lui Arielle să pun și eu bani pentru niște pachete de Crăciun pentru copii, n-a fost nicio problemă. Cânt și eu pe gratis, dar doar atunci când mi se dovedește că banii ajung unde trebuie.
„Era aşa greu să-mi facă nevestele omleta moale?“
- Ce mănâncă Flavius Teodosiu? Sunteți gurmand? Bucătar?
- Nu sunt pretențios, dar trebuie să spun că pandemia asta ne-a făcut să ne cunoaștem mai bine și să avem o legătură mai bună cu cei dragi, dar și să gătim. La mine gătit a însemnat o friptură, două ochiuri, tot felul de omlete. E o formă prin care mă distrez. Și-mi iese omleta fix așa cum trebuie, ceea ce am dorit mereu să-mi facă doamnele din viața mea. O fi fost oare așa de greu să fie ciorba fierbinte și omleta moale? După părerea mea, nu există să nu poți să faci ceva. Am învățat să fiu și instalator, să schimb un robinet singur, să desfund o chiuvetă cu o spirală, să zugrăvesc, să dau cu silicon, multe dintre lucrurile necesare trăirii. Am bormașină, mașină de găurit, dar nu și drujbă, pentru că trebuie să am grijă de mâinile mele. Când nu sunt convins că fac bine ceva, chem meseriașii, dar stau cu ei să învăț pentru că îmi place să fiu informat. Nu vreau să rămân prost! (râde)