de Ştefania Băcanu
După ce a văzut și a trăit suferință cât pentru o viață întreagă, îndrăgita prezentatoare de știri Andreea Esca, poate cel mai puternic simbol al PRO TV-ului, trage un semnal de alarmă serios asupra dezastrului provocat de COVID-19. Bilanțul de la noi a devenit crunt! Pur și simplu, oficialitățile, dar nici românul simplu, nu sunt în stare să gestioneze cumplita pandemie. Cifrele cresc alarmant de la o zi la alta, iar oamenii mor precum într-un adevărat război... Pragul psihologic de 1.000 de cazuri noi pe zi a fost depășit de mult! Am devenit un coșmar epidemiologic pentru vecini, dar și pentru țările vestice. Italienii ne-au supranumit „Brazilia Europei” din cauza avalanșei de cazuri pozitive, care pare să nu se mai oprească. Jurnalistul Andreea Esca a povestit de-a fir a păr, într-un interviu-eveniment pentru Știrile PRO TV, ce înseamnă cu adevărat acest virus invizibil, câtă suferință, deznădejde sau teroare poate aduce. Deși mulți o acuză de „teoria conspirației”, unii dintre admiratorii vedetei supralicitând chiar că și-ar fi regizat îmbolnăvirea, revista Taifasuri a ales să creadă 100% în profesionalismul și seriozitatea cu care ne-a obișnuit Andreea Esca de-o viață întreagă și să publice integral dialogul dur pe care l-a avut cu colegul Cosmin Stan. În speranța că oamenii vor extrage ce este esențial din acest interviu răvășitor și nu vor mai repeta greșelile făcute de colegii lor, prietenii lor, fie că vorbim despre românul simplu, care trudeşte la ţară, fie că vorbim despre românii educați, responsabili, precum cei din familia Andreei Esca. Fiți responsabili, asta poate să vă salveze viețile!
„Totul începe cu febră și puțin roșu în gât”
- Ai fost infectată cu noul coronavirus?
- Da, am fost bolnavă de COVID-19, atât eu, cât și soțul meu și unul dintre copii, și, mulțumită lui Dumnezeu și medicilor extraordinari, alături de care am trecut în această perioadă nefericită, suntem bine și avem un rezultat negativ astăzi, toți trei.
- Care au fost primele simptome?
- Lucrurile au fost foarte ciudate, nu știu dacă neapărat complicate, dar niciodată nu te aștepţi să ți se întâmple ție, oricum ar fi. Primul care s-a îmbolnăvit în familia noastră a fost soțul meu. Avea de două zile febră foarte mare, pe care inițial am asociat-o cu o problemă mai mult gastrică. Ne-am gândit că poate are o enterocolită sau, cine știe, chiar o toxinfecție alimentară, pentru că el, de obicei, atunci când avea orice fel de problemă cu stomacul, făcea și febră. Numai că, mi s-a părut ciudat pentru că era aproape a treia zi în care făcea febră foarte mare, aproape de 40 de grade. De obicei, când pățea așa ceva, se întâmpla o singură noapte în care avea, de exemplu, febră 38, și a doua zi era în regulă. Atunci ne-am impacientat și am chemat Salvarea. Ne-am făcut testul de coronavirus. El a ieșit pozitiv, eu negativ. Bineînțeles că, imediat, a fost dus la spital. Eu am hotărât, chiar dacă aveam un rezultat negativ, pentru că avusesem contact cu cineva rezultat pozitiv, să rămân în izolare pentru 14 zile și să-i fac testul și băiatului nostru care locuiește cu noi.
- Şi a ieşit pozitiv?
- Aris a ieșit și el cu un rezultat pozitiv, fără să aibă alt simptom, decât îmi spunea că îl deranjează puțin gâtul, crede că e roșu în gât, dar că nu e ceva semnificativ. Şi nu avea febră. Așa că a doua zi, după ce a fost internat Alex, l-am internat și pe Aris. A făcut și fiica mea testul, deși ea nu locuiește cu noi și nu avusesem prea mare contact, și a ieșit negativ. Iar soţul şi băiatul au fost internaţi imediat la Spitalul Victor Babeș din București, amândoi în același salon.
„În cazul soţului meu, am rămas șocată! Eu aveam în minte că doar cei cu boli cronice sau supraponderalii se pot îmbolnăvi, nu Alex, un sportiv, un exemplu de cumpătare”
- La tine cum a fost?
- La mine au apărut simptomele după vreo cinci zile. Sincer, mă miram că eu nu am, mi se părea cumva ciudat, pentru că noi suntem în aceeași casă. Dar eram hotărâtă, bineînțeles, și conform protocoalelor și, pentru că așa gândeam că este bine, după şapte-opt zile, să refac oricum testul, să vedem ce se întâmplă, dacă nu cumva se pozitivează între timp, pentru că ei plecaseră din casă amândoi cu un rezultat pozitiv. Numai că n-am apucat să se împlinească cele şapte zile, ca să fac din nou testul. Într-o zi, făcând ceva de mâncare, niște cartofi cu usturoi, mi-am dat seama că dintr-o dată nu simt deloc mirosul de la usturoi, ceea ce e puțin ciudat. Am zis, bun, poate e doar în capul meu, că acum mă gândesc la asta din cauză că ei sunt bolnavi și așa mai departe. Și am început să testez tot felul de parfumuri pe care le aveam în casă și care erau foarte puternice. De altfel, aproape că nu le suportam. Și mi-am dat seama că nu simt absolut nimic, o senzație extrem de ciudată, după care am început să gust tot felul de lucruri și am observant că îmi pierdusem și gustul. Puteam să mănânc absolut orice, că nu simțeam nimic. Atunci am realizat că, între timp, am devenit și eu purtătoarea acestui virus. Așa încât mi-am făcut testul mai devreme decât cele şapte zile pe care le așteptam și am avut un rezultat pozitiv și eu.
- Ce alte simptome ai avut?
- Aveam roșu în gât, aveam o amigdalită, să zic, dar nu m-am speriat foarte tare pentru că eu fac foarte des acest roșu în gât. M-am tratat cu lucruri pe care le iau de obicei. Iau tot felul de substanţe, fac gargară şi aşa mai departe. Nu m-am panicat. Nu m-a dus gândul către COVID-19, abia după ce mi-am pierdut gustul şi mirosul am zis, da, despre asta este vorba. M-am dus şi eu imediat la spital, tot la Victor Babeş, de la bun început. Problema cea mai mare a fost că, în cazul soţului meu, lucrurile s-au întâmplat mult mai grav, iar pentru mine, ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o mare surpriză, pentru că aşa cum foarte mulţi se gândesc, avem în minte acest lucru, că forma gravă a bolii o fac doar acei oameni care au niște boli cronice, care au alte probleme anterioare, care, sunt supraponderali și așa mai departe. Ei bine, iată că Alex, care este un bărbat de 50 de ani, fără niciun fel de boală cronică, un om care nu fumează, face sport, duce o viață foarte ordonată, nu face niciun fel de exces, a suferit cea mai gravă formă dintre noi trei. Aşa m-am trezit, pentru că eram încă acasă, în momentul în care fiul meu mi-a dat telefon într-o dimineață și mi-a spus: „Mama, să știi că pe tata l-au dus la Terapie Intensivă”.
„Nu mai pot, este groaznic, cred că așa arată iadul. Nu mai pot!”
- Cum ai primit vestea?
- În momentul ăla s-a dărâmat cerul peste mine. Pur și simplu nu înțelegeam, nu-mi venea să cred. Simțeam că leșin și că trebuie să ajung repede undeva să-mi revin, pentru că nu înțelegeam cum a putut să cedeze organismul unui om atât de puternic. Și el este un om puternic nu numai fizic, dar și psihic. Este un om care face toate sporturile extreme din lume, care nu se sperie de nimic, căruia nu îi e frică de nimic. Adică plămânii lui au fost extrem de afectați într-un timp foarte scurt. Organismul a reacționat violent, rapid, și foarte repede a ajuns la Terapie Intensivă, unde a stat foarte multe zile, unde a avut nevoie de ventilație mecanică noninvazivă. Îmi spunea, atât cât mai putea să vorbească, până când a avut acea mască, atunci, practic, nu mai ai cum să vorbești, dar atâta timp cât a putut să vorbească și să comunicăm, îmi spunea tot timpul că: „Nu mai pot, nu mai pot, este groaznic, cred că așa arată iadul. Nu mai pot”.
- Ce simţeai în acele momente? Când îţi spunea că nu mai poate...
- Aveam senzația că văd un film îngrozitor și îmi doream doar să se termine, să mă trezesc și să-mi spună cineva că nu a fost adevărat. Numai că, din păcate, situația se agrava. La un moment dat, mi-a scris Alex un mesaj, pentru că nu mai putea să vorbească, și mi-a spus: „Nu știu ce să fac, mă simt rău, din ce în ce mai rău și mi se propune să fac această trasfuzie cu plasmă de la bolnavi, pentru că altfel va fi mult mai rău”. Sigur că avea dubiile lui, pentru că e vorba despre o transfuzie și te gândești la tot felul de lucruri, însă am spus da, spune da și hai să facem asta pentru că lucrurile nu merg înspre bine. Ceea ce s-a și întâmplat și am făcut foarte bine că am luat această hotărâre, pentru că a început să i se îmbunătățească considerabil starea de sănătate.
„În fiecare noapte, la etaj, se auzea un bărbat care implora Divinitatea şi cerea ajutor tot timpul”
- S-au spus multe despre situaţia prin care ai trecut. Mulţi nu ştiau ce să creadă...
- Fiecare om cred că are limitele lui. Și vreau să le mulțumesc tuturor acelora care m-au privit ca pe un om. Sunt un om. Un om care face greșeli, un om care poate să pățească orice lucru pe care fiecare dintre dumneavoastră îl poate păți. Nu sunt Dumnezeu, nu sunt un robot. Și probabil că asta a fost limita mea. Am considerat că într-o asemenea situație, prioritar pentru mine era să mă ocup de sănătatea familiei mele și să ne vedem trecuți de acest lucru, după care să stau la dispoziția oricui și să explic ce s-a întâmplat. Nu e niciun mister, nu e niciun secret, nu e nicio rușine, doar că nu mă simțeam în stare să fac acest lucru și nu mi se părea normal ca eu să dau declarații, după care ar fi urmat o mulțime de alte interviuri într-un moment în care eram foarte panicată și eram foarte preocupată să ne facem bine. Fiecare om are o limită a lucrurilor pe care le poate duce. Eu atât am putut să duc. Și are o limită a decenței. Aici e limita decenței mele. Sunt un om extrem de extrovertit, știe toată lumea, îmi expun foarte multe lucruri din viața mea de familie, din viața personală pe toate rețelele. Am și eu o limită. Cred că de la spital și de la înmormântare nu e nimic de spus.
- Ai putut să vorbeşti cu Alex cât aţi fost în spital?
- Nu am luat legătura deloc cu Alex cât am fost internată în spital. Eu eram la un etaj, el a fost la altul. Am putut doar, înainte să plec din spital, să trec foarte puţin să-l văd şi am fost foarte impresionată. Eram oricum foarte impresionată pentru că de acolo, de la etajul unde era el internat, noaptea se auzea un bărbat care implora Divinitatea şi cerea ajutor tot timpul. Toată noaptea se auzea strigătul acestui om, iar el era undeva într-un salon alături şi îmi spunea că şi el la fel auzea toate aceste lucruri şi toate acele aparate care ţăcăne non-stop, parcă numărându-ţi zilele, iar eu nu am putut să-l văd decât înainte să plec şi, cum spuneam, am fost impresionată. Este un om extrem de solid, iar acum a pierdut în jur de 8 kilograme în doar câteva zile. Era plin de vânătăi peste tot de la atâtea branule. Este impresionant şi este incredibil cât de repede poţi să te transformi şi te poţi deteriora de la o zi la alta de la acest virus nemernic.
„Am avut această reacţie a omului normal, care nu mai poate! Nu mai reziști, ai stat atâta timp în casă, ai fost atent... Dar, de fapt, noi rămânem niște animale sociale”
- Cum aţi contractat virusul?
- Habar nu avem de unde ne-am îmbolnăvit. Chiar am vorbit cu Alex, el fiind primul care a avut practic boala dintre noi. Nu cred că este legat de acea petrecere, pentru că, până în ziua de astăzi, nu mai este nimeni dintre cei care au fost acolo care să fi avut un rezultat pozitiv. Foarte mulți, mai ales după ce au fost aceste discuții, s-au dus și și-au făcut testul și au ieșit negativ, deci nu cred că este vorba despre această petrecere. Ce cred că este important de știut este că putem lua oricare dintre noi, oriunde și oricând. Noi chiar am fost printre cei care ne-am protejat cât am putut de mult, am fost atenți la o mulțime de lucruri, dar, repet, cred că toți suntem oameni și toți, la un moment dat, putem face, cu voie sau fără de voie, o abatere care să ne coste sănătatea. Am participat la acea petrecere pentru că a fost un party în aer liber, pentru că au fost luate toate măsurile posibile şi imposibile pentru a fi cât mai în siguranţă. Adică, nu s-a ţinut absolut nimic în interior, oamenii au fost atenţi, noi am purtat măşti, dar da, şi noi, ca şi alţii, am avut, probabil, momente, şi acolo şi în alte părţi, în care am lăsat garda jos, ceea ce este foarte rău. Cel mai important lucru cred că este acesta: nu este momentul să lăsăm garda jos. Eu, ca un om oarecare, am avut această reacţie a omului care nu mai poate. Nu mai poţi, te-ai săturat, ai stat atâta timp în casă, eşti atent mereu, dar noi suntem nişte animale sociale. Cu atât mai mult eu, care sunt extrem de sociabilă, pentru mine este îngrozitor că nu pot să iau pe nimeni în braţe, că nu pot să mă pup cu nimeni şi, probabil, aşa simt mulţi alţii. Dar, aceste mici neglijențe pe care le fac și oameni ca mine, care au fost foarte atenți, ne pot costa sănătatea. Pe noi ne-a costat.
- Cum sunteţi acum?
- Rezultatul tuturor a fost negativ. Eu sunt bine, Aris este bine, din păcate Alex a mai trebuit să stea câteva zile în spital, pentru că la el a mai durat această recuperare a plămânilor, a capacităţii respiratorii. Încă oboseşte foarte tare. Nu a existat nicio zi în care să nu aibă nevoie de oxigen. În fiecare zi încercau să îi ofere cât mai puţin oxigen în plus, astfel încât să îi lase plămânii să funcţioneze. Deocamdată nu s-a putut să aibă o activitate normală fără acest aport de oxigen. Le suntem recunoscători tuturor medicilor de la Spitalul Victor Babeș, unde am fost de la început până la sfârșit, și cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie recunoscător medicilor care în această perioadă se luptă cu această pandemie.
„Dacă e să mă simt vinovată este pentru că am lăsat garda jos mult prea devreme“
- Te-a schimbat această experienţă?
- Nu ştiu dacă neapărat această experienţă m-a schimbat, pentru că eu întotdeauna am avut această capacitate de a nu judeca oamenii, niciodată nu am încercat să zic că eu aş fi făcut mai bine sau că eu sunt mai bun sau mai altfel decât altcineva. Niciodată nu am subestimat un medic, poate şi pentru că mama mea a fost asistentă medicală şi ştiu ce înseamnă să fii cadru medical, în general. Cred că am învăţat mai multe despre oamenii de lângă mine. Nu ştiu dacă regret ceva. Da, cred că regret că am lăsat şi eu, ca mulţi alţii, garda jos, pentru câteva momente şi nu ar fi trebuit să fac asta. Nu mă simt extrem de vinovată pentru că ştiu că am făcut mult mai mult decât ar fi făcut, poate alţii, ca să mă protejez, dar poate că trebuia să fac mai mult, poate că, deşi ştiu că nu sunt perfectă, poate ar fi trebuit să fac mai mult să ating perfecţiunea. Dar da, dacă e să mă simt vinovată este pentru că am lăsat garda jos mult prea devreme şi nu ar fi trebuit să fac asta.
„Când eşti bolnav trebuie să ceri ajutor medicilor, nu să te bazezi doar pe mila lui Dumnezeu...“
- Spre ce se îndreptau gândurile tale în acele momente?
- Am senzația că s-a făcut o departajare greșită a acelora care cred în medici și care cred în Dumnezeu. Cred că e foarte greșit să gândim așa. Cred că atunci când ești bolnav trebuie să ceri ajutorul medicilor, pentru că sunt niște oameni care se pregătesc pentru asta, care știu despre ce vorbesc, este profesia lor. Iar atunci când ești bolnav sau nu ești bolnav trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care o trăiești așa cum o trăiești. Nu trebuie să-i ceri ajutorul doar atunci când ești bolnav și să te bazezi doar pe mila lui Dumnezeu. Nu cred că așa ar trebui să funcționăm. Cred că ar trebui să mulțumim în fiecare zi și să fim niște oameni credincioși, dar atunci când suntem bolnavi, să cerem ajutorul medicilor, să avem încredere în ei și să le mulțumim, să le mulțumim pentru ceea ce fac pentru noi. Pentru că dacă ați sta măcar o zi într-un spital, să înțelegeți condițiile în care trebuie să lucreze non-stop, cazurile cu care au de-a face... Numai dacă ați sta o zi să-l ascultați pe omul acela, care în fiecare noapte cerea mila cuiva, cred că ați fi mult mai indulgenți și cu medicii, și voi între voi. Și cred că ați fi, în general, mai indulgenți cu viața.
- Ce le transmiţi oamenilor?
- Să nu lase garda jos, e cel mai important în acest moment. Cu siguranţă, virusul există. Cu siguranţă, milioane de medici la această oră încearcă să găsească un vaccin, să găsească un tratament, ca să ne salveze. Trebuie să încercăm pe cât posibil să ne ferim, să purtăm mască, să stăm la distanţă de oameni, să avem încredere în medici şi în Dumnezeu.