de Ştefania Băcanu
Viaţa lui Toma Cuzin este, în sine, un scenariu de film sau ar putea fi subiect pentru un bestseller. Încă de mic, şi-a dorit să-şi depăşească condiţia. Să nu rămână în Peştişani-Gorj, unde avea să fie un simplu muncitor. Voia mai mult de la el, dar nu ştia exact ce. La 11 ani a plecat de acasă cu un bagaj mare de visuri, planuri şi dorinţe măreţe, pe care le-a realizat în ritmul firesc, fără să forţeze nimic. Meseria de actor nu s-a aflat printre gândurile lui, până într-o zi, când Cristina, cea care avea să-i devină soţie, şi pe care a cunoscut-o când avea doar 16 ani, i-a deschis noi orizonturi. Şi Andi Vasluianu a avut un rol important, dacă nu cel mai important, în cariera de care se bucură acum Toma Cuzin. Firicel, aşa cum i se spune deseori, ne-a vorbit sincer şi deschis despre copilăria lui, despre ce a însemnat tot acest drum pentru el, dar mai ales despre familie, oaza de linişte şi de relaxare de care se bucură în fiecare zi.
„Eram superficial, dar autodidact”
- Viaţa ta este împărţită în două: înainte şi după actorie... Cum era Cuzin Toma înainte de actorie?
- Da, așa este. Mai exact înainte de 2002 și după 2002, pentru că atunci am intrat la UNATC și chiar este o mare schimbare, o transformare radicală aș putea spune, la nivel de percepție, la nivel de gândire, de mentalitate. Pot spune că este o schimbare chiar și fizică. Toma Cuzin, înainte de actorie, cred că era mai superficial, dacă stau să mă gândesc, la nivel de emoție e același. Superficial prin faptul că fugea de ce nu cunoștea, prefera să ia de multe ori în râs ceea ce nu înțelegea. Sau din neputință, incapacitatea de a-și exprima emoțiile sau de a-și transforma gândurile, trăirile în cuvinte... devenea superficial. Dar cu siguranță era autodidact.
- Ce îţi vine în minte când te gândeşti la copilărie?
- Sentimentul de libertate, lipsa responsabilităților, care-ți permite să fii fericit în fiecare zi. Și, bineînțeles, mirosul de aer proaspăt, mirosul și gustul de mâncare proaspătă, de pâine caldă. Când mă gândesc la copilărie, zâmbesc fără să vreau. Căci imaginea asta o am, râzând tot timpul. Am avut o copilărie fericită. Faptul că am luat parte la toate muncile câmpului de mic, o făceam cu bucurie, râzând, pentru că-mi plăcea. Nu înseamnă că a fost o copilărie grea. Atunci nu știam ce-mi lipsește, știam doar că-mi lipsește ceva. Dar, da, mi-a lipsit cultura. Accesul la cultură. Era un gol ce nu-mi dădea liniște, dar nu știam. Un gol, un vid. Toate emoțiile, trăirile, dorințele, nevoia de cunoaștere, ce nu puteau fi exprimate și satisfăcute formau un mare vid. Sunt multe întâmplări care mi-au fost lecții în viaţă.
- Erai năzbâtios? Îţi plăcea să studiezi?
- Eram destul de... De studiat îmi plăcea, dar munceam mult. Mergeam la școală dimineața, iar după-amiaza, la tot felul de munci de sezon, cu aceeași bucurie, dar pe bani (râde). Chiar și la profesori munceam, dar, atenție, nu pentru note! Un lucru educativ și pe care am fost capabil să-l înțeleg și să-l apreciez de atunci. Nu aș fi muncit pentru note. Ne plăteau munca și ne spuneau că dacă nu învățăm, nu o să avem medie de trecere. Eu eram destul de atent la ore, nu chiuleam. Chiar nu am chiulit nici în liceu, eram conștient că dacă nu vreau să rămân corigent sau repetent, singura șansă este să fiu atent la ore. Și cu două săptămâni înainte de teze, de încheierea mediilor, rupeam cartea în două. Adică învățam, dar învățam sincer. Ceream caietele de teme de la colegele premiante, scriam tot și treceam clasa. Aveam un profesor care se supăra tare de tot pe mine că nu eram constant.
„Adolescența mea a fost sub vraja dragostei”
- Cum a fost adolescentul Cuzin?
- Adolescența mea a fost sub vraja dragostei. M-am îndrăgostit de Cristina, soția mea, când aveam 16 ani și ea 15 (râde). M-am îndrăgostit și, timp de trei ani, nu am făcut decât să muncesc, să am grijă să nu rămân repetent și așteptam destul de mult în locul în care o zărisem, mai ales vara, că poate-poate o mai văd o dată. Când am văzut-o prima dată, am fost incapabil să scot un cuvânt, eu care eram cu un debit verbal de neimaginat... atunci MUT. Eram adolescentul vesel, harnic, aprig la mânie... și îndrăgostit lulea.
- Spre ce năzuiai când erai copil?
- Îmi doream să nu dezamăgesc. Făceam orice să se simtă bine cei din jurul meu. Un singur lucru îmi doream cu tărie: să fac tot ce ține de mine să le ofer copiilor mei ceea ce îmi lipsea mie, acces la educație și cultură. După ce am cunoscut-o pe Cristina, mi-am dat seama că nu am cum să rămân blocat acolo în mină. După ce ne-am reîntâlnit, am înțeles pentru prima dată ce-mi lipsește și de ce simt golul ăla... Pentru mine, viața a căpătat un alt sens. Prin ea am înțeles ce înseamnă cultura, cum te hrănește, cum te îmbogățește. Din acel moment aveam un singur scop, să găsesc ceva ce-mi place și să aprofundez, să vreau să fiu cel mai bun. Așa gândeam.
- Ai plecat de acasă la 11 ani şi unde te-ai dus? Cum te-ai descurcat?
- Am plecat de acasă, de fapt, m-am mutat singur. Stăteam pe șantier, în niște barăci din astea făcute de muncitori cu apartamente-garsonieră pentru familii și nefamiliști. Mi-am făcut bagajul și am plecat pur și simplu. Trăiam în comunitate, toată lumea avea grijă de toată lumea. Cât despre mama, am constatat, peste ani, că ne-a pregătit destul de bine pe mine și pe frații mei. Nu se punea problema să nu mă descurc. Știam să cos, să spăl, să gătesc. Problema era că nu știam ce vreau. Gândeam destul de matur și îmi doream mai mult. Îmi stabileam un scop și cum majoritatea știm aceaste expresii: „Stai în banca ta, nu e de tine”, „Serviciu” - orice, carte de muncă să ai, „Vezi-ți de treaba ta că nu ai nicio șansă” etc., cred că de atunci era nevoia de detașare. Instinctiv, dar inconștient, încercam să mă feresc de problemele ce nu-mi aparțin. Și de aceste blocaje care veneau din sentimentul de inferioritate intelectuală și culturală.
„Aveam grijă să iau cu cel puțin 30% peste ce câştigam înainte”
- Părinţii te-au susţinut sau aveau alte planuri cu tine?
- Părinții m-au susținut, planul era făcut, și chiar l-am împlinit. Generală, liceu, angajat pe șantier... Eu mă pregăteam pentru profesională, îmi doream să învăț o meserie. Mama își dorea să învăț și să intru la liceu. Până la urmă am ales să fac liceul, pentru că mi-am zis că nu se știe unde mă duce viața.
- Când şi unde ai câştigat primii bani?
- Ei, primii bani au fost câștigați cu sorcova și cu plugușorul, apoi din reciclat sticlă, borcane, dar asta făceau majoritatea copiilor. Apoi din munci agricole cu ziua. Până m-am angajat după Bacalaureat, asta am făcut.
- Cât ai lucrat în mină?
- Un an și două luni. Apoi, am fost transferat în interes de serviciu, din funcția de miner în funcția de balerin, așa scrie în cartea mea de muncă. Și apoi, după ce am ajuns în București, multe altele... De câștigat, tot timpul când plecam dintr-un loc în altă parte, aveam grijă să iau cu cel puțin 30% peste ce câştigam înainte.
- La „Doina Gorjului” cum ai ajuns?
- Am ajuns printr-o audiție examen. M-am înscris la un curs de dansuri când eram în liceu, pentru că era pe vremea balurilor cu hore, sârbe și alte jocuri, iar eu nu știam să joc. Nu știai să joci, nu puteai să cunoști nicio fată. Și așa m-am înscris la cursuri. În fine, trec anii, mă angajez pe șantier, punct de lucru: galeria Vaja. Și după un an mă întâlnesc cu cel care ne predase cursul de dansuri populare și îmi spune dacă nu vreau să mă înscriu la un curs de pregătire pentru angajare în ansamblu. Am vorbit cu Cristina, eram deja împreună, și mi-a spus că ea își dorește să fac dansuri. Și aia a fost, am rupt pingeaua trei săptămâni, am dat audiție și am fost acceptat solist balet în Ansamblul artistic profesionist „Doina Gorjului”.
„Dacă nu-l întâlneam pe Andi Vasluianu, nu cred că făceam meseria asta”
- La câţi ani ai făcut saltul spre actorie?
- La 25 ani. A fost un drum lung... Când am plecat în armată, Cristina s-a dus la București, studentă la Arte. În armată, mi-am promis și mie, și ei, că după ce termin, mă mut în București. Și așa am făcut. Îmi doream să mă mut în Capitală, să fiu student, adică să intru la facultate. În timpul armatei, am început să învăț teologie. Prima dată am vrut să dau la Teologie, dup-aia am abandonat. A mai trecut un timp în care m-am gândit și am zis: „Ce ar fi să dau la Sport?”, dacă tot sunt bun sportiv. Eram destul de atletic. Am învățat, m-am pregătit, m-am antrenat. Iar în toamna anului în care am terminat armata, m-am mutat în București student la Sport. Bucuros că sunt în București, m-a apucat panica - „Eu acum ce fac?”, că trebuia să-mi plătesc un loc de cazare și așa mai departe. Soluția era simplă: muncesc și învăț pentru examene. Şi așa am făcut timp de trei ani. Perioadă în care Cristina mă ducea la tot felul de spectacole de teatru, la multe evenimente culturale, până într-o zi în care mi-a spus ce frumoasă e lumea teatrului, ce mult i-ar plăcea să cunoască și ea actorii. Păi, atât mi-a trebuit (râde). Am avut o discuție și i-am spus că sunt hotărât să intru la Teatru. Așa se face că, la un moment dat, după un spectacol în regia lui Dan Puric, „Costumele” se numea, în care l-am văzut și pe Andi Vasluianu, să merg în culise, în spate, la actori, să-l cunosc pe Andi, căruia îi mulțumesc și o să-i mulțumesc toată viața pentru încrederea pe care mi-a dat-o. I-am zis: „Sunt Cuzin Toma, vreau să dau la Actorie, mă poți ajuta?”. Îmi aduc aminte și acum. Se uita la mine, mi-a zâmbit și mi-a zis: „Așteaptă puțin să mă schimb”. Cele câteva minute mi s-au părut ore, până a ieșit din teatru, nu pot spune ce era atunci în „suflețelul” meu. A ieșit zâmbind, am stat de vorbă câteva minute și mi-a zis că mă așteaptă a doua zi la o cafea. Și a început metamorfoza mea. Andi a avut un efect greu de descris asupra mea. Dacă nu-l întâlneam pe Andi Vasluianu, nu cred că făceam meseria asta. M-a făcut să văd, să-mi accept condiția, mi-a arătat și cum îți poți depăși condiția. M-a făcut să înțeleg că este mai mult decât o meserie, mai mult decât orice mi-am imaginat eu până atunci. M-a făcut să înțeleg că este vorba despre mine, despre adevăr... Pariul era cu mine. Punct. Din momentul acela, a început adevărata investiție în mine. Aș scrie o carte despre întâlnirea mea cu Andi Vasluianu. Îi mulțumesc! Deși el știe că recunoștința mea nu poate fi exprimată într-un „Mulțumesc!”.
- Care a fost primul film în care ai jucat?
- Primul film de lung metraj a fost „Italiencele”, în regia lui Helmis Napoleon.
- Alături de ce mare actor ţi-ar plăcea să joci şi de ce?
- Aș juca bucuros și cu respect alături de orice actor mare, nu am preferințe. Am avut şi am și acum modele care m-au inspirat și nu sunt neapărat din domeniul în care sunt azi. De-a lungul timpului, m-am intersectat cu mulţi „titani” ai cinematografiei româneşti. Am jucat în filme unde erau în distribuție și actori precum Ion Besoiu, Victor Rebengiuc, Dan Condurache, Horațiu Mălăele, Vali Teodosiu, Vali Popescu, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Gheorghe Visu și mulți altii.
- În Moromeţii, de exemplu, cum a fost să joci alături de Horaţiu Mălăele, Oana Pellea sau Florin Zamfirescu?
- A fost o experiență rară. Mulți actori și tineri, și mai mari, foarte buni. De la toți am învățat câte ceva.
- Dacă ar fi să te întorci cu 25 de ani în urmă, eşti acolo unde ţi-ai propus să fii?
- Da. Mi-am dorit să le pot oferi copiilor educația și cultura ce mi-au lipsit mie şi se întâmplă. Regrete nu am. Încă lucrez la marea realizare. (râde)
- Cum a fost perioada de izolare pentru tine?
- Mie mi-a prins foarte bine dintr-un punct de vedere. Am avut timp să-mi cunosc copiii, dar mi-au lipsit teatrul, filmările pentru serial... îmbrățișările... De infectare nu mi-e teamă pentru că mă protejez.
„Nu mă identific cu personajul Firicel. În schimb, îi cunosc modul de gândire, îl înţeleg“
- Ţi se întâmplă des să uiţi sau să încurci replicile?
- Nu mi s-a întâmplat niciodată pentru că îmi fac meseria cu drag şi cu pasiune. Toate rolurile pe care le-am avut au fost de suflet. Mândria de a fi actor este un sentiment pe care nu îl am.
- Ai făcut sacrificii pentru anumite roluri?
- Nu cred în sacrificii. Pot spune că, din 2002, nu m-am tuns sau bărbierit mai mult de zece ori, aşa cum aş fi vrut sau când aş fi vrut eu.
- Cum a început povestea cu „Las Fierbinţi”?
- Povestea „Las Fierbinți” a început în 2011, prin vară, când am fost chemat la un casting. Mi s-a trimis un text în prealabil, am învățat textul, m-am dus la casting și cam asta a fost.
- Ţi se spune, deseori, Firicel şi în viaţa de zi cu zi?
- Da. Mi se spune. Sunt strigat destul de des, dar nu mă identific cu personajul. În schimb, îi cunosc modul de gândire, îl înțeleg.
„Pe Cristina am cerut-o de nevastă din prima zi...“
- Apropo de soţie, cum este să iubeşti o singură femeie de la 16 ani?
- Nu am termeni de comparație. Este frumos, este „cu de toate”. Am cerut-o de nevastă din prima zi...
- Ca în orice familie, presupun că există divergenţe. Cum le depăşiţi?
- Cine nu se iubește nu se ceartă... Cu înțelegere și îngăduință. Dacă oamenii chiar se iubesc, se întâmplă firesc, natural, să găsești soluția cea mai bună pentru familie.
- Îţi mai aminteşti ce te-a atras la Cristina, acum 25 de ani, dacă nu mă înşel….
- Da, normal că-mi amintesc. Diferența de gândire. Educația. Cultura. În plus, era frumoasă foc. 15 ani avea...
- Ai jucat într-un film alături de soţie şi copil. A fost greu, emoţionant?
- Da, am jucat în „Comoara”. A fost cel mai emoționant proiect și va rămâne. Mulțumesc, Corneliu Porumboiu!
- Nicodim, băiatul tău, are înclinaţii spre actorie?
- Și Nicodim, și Meda, fata mea... sunt mult mai buni ca mine în tot ceea ce fac. Am să-i susțin indiferent de ce vor ei să facă, indiferent de ce aleg, voi fi lângă ei. Îi voi susține și îi voi încuraja cu toată ființa mea.
- Ce face Cuzin Toma când nu filmează sau nu joacă teatru?
- Se joacă cu copiii. Vede filme multe, documentare mai ales, şi citeşte cărți de istorie. Familia mă relaxează şi mă încarcă pozitiv cel mai mult. Asta fac în fiecare zi.
- Unde îţi petreci vacanţele?
- La țară. Am fost în multe locuri, dar la țară în Gorj simt ca mi se regenerează organismul, mintea, tot. Aici, în Peştişani, Gorj, unde sunt, cu mândrie, şi cetăţean de onoare al comunei lui Brâncuşi.