de Carmen Ciripoiu

Vasilica Tătaru este, incontestabil, una dintre bucuriile muzicii populare. Și poate fi numită, pe drept cuvânt, şi urmașa „reginei” romanțelor românești. Unica, incontestabila, nemuritoarea Ioana Radu. Frumoasă, delicată, dar cu voce pătimașă care pătrunde adânc în sufletul celor care o ascultă, Vasilica a învățat că nu există... nu se poate! Și că suflet desăvârșit este acela a cărui putere pătimitoare înclină cu totul spre Dumnezeu. O combinație între putere, seducție și sinceritate. Acesta ar fi, în doar câteva vorbe, portretul unei artiste veritabile: Vasilica Tătaru. Sorbiţi-i povestea!

„În clasa a IV-a m-am «angajat» prima dată. «Munceam» pe la nunţi”

- Toate poveștile frumoase au un început. Al tău cum a fost? Când ai înțeles că muzica va face parte pentru totdeauna din viața ta?

- Într-o primăvară care s-a lăsat așteptată, am fost întâmpinată cu dragoste de 4 martie a anului 1985. Poate din acest motiv iubesc florile de câmp, iar pe cele de primăvară, pur şi simplu, le ador. În familie mi se spune Alina, al doilea prenume pe care l-am primit la Sfântul Botez. Nu se găsește însă în niciun act de identitate. Muzica, alături de natură și de cei doi bunici din partea mamei, m-au însoțit în perioada copilăriei care a fost frumoasă, dar şi tristă pe alocuri. La vârsta de 8 ani am urcat pe scenă în cadrul festivalurilor la care am participat, fiind la Palatul Copiilor din Bacău. Un răsfăț pentru mine să culeg trofee și premii I, pe oriunde ajungeam să concurez. La 10 ani mi-am reprezentat țara, cântând în Singapore. Un an mai târziu, la 11 ani, eram în SUA, cu ocazia Jocurilor Olimpice din Atlanta. Așa mi-a zâmbit Dumnezeu încă de când eram copil. Am avut și „prima angajare”, în clasa a IV-a, la Ansamblul Plaiurile Bistriței, din Bacău. După ce m-au ascultat, membrii orchestrei i-au sugerat mamei că ar fi mare păcat dacă nu m-ar transfera la o școala de specialitate. Așa am ajuns la C.N.A. „G. Apostu”, unde am studiat ca instrument principal violoncelul și, ulterior, canto, până la finalizarea anilor de liceu. Împreună cu renumita corală „Armonia”, dirijată de prof. Gheorghe Gozar, am avut foarte multe turnee în toată Europa, precum și-n țară, la Olimpiade Naționale de Muzică, urcând de fiecare dată pe podium.

- A mai cântat cineva în familie?

- În copilăria mea, sătenii fredonau la câmp. Bunicul meu când se așeza la umbră, rupea o frunză și începea să cânte. Bunica, la fel, cânta vocal cu veselie, la sărbători sau la hramul satului. N-aveau vreme să fi făcut performanță din muzică. Mama mea, însă, a fost angajată a Ansamblului Plaiurile Bistriţei din Bacău, pe atunci ansamblu cu statut profesionist. Cred că, din inerția contextului în care mă aflam, eram „promisă” artei ce aveam s-o înțeleg mai târziu. Prima nuntă la care am cântat a fost cu mama, unde am interpretat trei melodii. Și invitații cereau să le cânt continuu. Cântatul la nunți însemna muncă. Să interpretezi pe prispă la luatul miresei, apoi s-ajungi la Căminul cultural din sat și să continui până dimineața. La capitolul mulțumiri aș adăuga și toate aceste amintiri minunate...

„N-am avut deloc tată, nu știu cum este!”

- În spatele zâmbetului tău se ascund și momente de tristețe. Spun asta pentru că tu ai crescut fără tată. Ți-ai cunoscut părintele, într-un final?

- Bunica, care m-a crescut, avea o vorbă: „Să nu știe nimeni, mamă, ce e-n sufletul tău. Știe Dumnezeu și El este cu tine mereu”. Pe tatăl meu l-am cunoscut dintotdeauna. Îi port numele încă. În acte sunt Vasilica Dima. De altfel, să pot ieși din țară, să cânt de mică în atâtea turnee, n-aș fi putut fără semnătura lui. Doar atât, o semnătură, au durat momentele în care ne vedeam. Și la nuntă ne-am întâlnit, atunci când am fost mireasă. L-am invitat și, elegant, a venit. Nu știu dacă a fost greu sau ușor. N-am avut deloc tată, nu știu cum este! Dar am fost foarte iubită de bunicii din partea mamei și-n acest fel am avut ambele modele, matern și patern. Bunicii mei au fost Aristotel Tătaru și Elena Platon. Eu sunt moștenirea lor. Bunicii mei nu mai sunt fizic, însă trăiesc câtă vreme mă va ține Dumnezeu în viață. Sunt cu mine peste tot! Există momente în care mi-e foarte dor de casa lor, de ei, și atunci mă-ntorc la dealurile și codrul copilăriei. Până ne vom întâlni iar... (surâde trist)

- Nu l-ai întrebat niciodată pe tata cum a trăit fără să-și aibă copilul lângă el?

- Nu, și nici n-aș face-o! Dacă eu am trăit fără el, înseamnă că și el a reușit să trăiască fără mine. Cel mai probabil că undeva, într-un colțișor al inimii lui, exist. Nu sunt judecătorul nimănui, iar conștiința este cel mai aprig dușman al fiecăruia. Îi sunt veșnic recunoscătoare că mi-a dat viață. Iată ce mândrețe de fată sunt, după cum spune lumea! Slavă Domnului pentru toate primatele! Sunt bogată!

„Bunica rămâne stâlpul de care mă sprijin atunci când mă clatin”

- Ai spus, la un moment dat că bunica din partea mamei ți-a fost exemplu în viață. Ce amintiri păstrezi legate de bunici?

- Bunica rămâne exemplul meu. Stâlpul de care mă sprijin atunci când mă clatin. De convingerile ei mă țin și de credința ei în Dumnezeu. Bunicii mei erau cei mai frumoși oameni. Nu-mi amintesc să mă fi iubit cineva așa cum au făcut-o ei. Erau simpli, înțelepți și iertători. Munceau foarte mult. Toți anii mei, până să merg la școală, sunt legați de ei. De bucuriile și de tristețile lor, de povețele lor și de poveștile lor. Mi-a depănat multe bunica și nu-mi permit să mă plâng vreodată, ci doar să înaintez demn și cu încredere. Adică, să-mi spun rugăciunea și să zâmbesc.

- Dacă te invit să închizi ochii şi să-ţi aduci aminte aşa, fără să stai prea mult pe gânduri, o întâmplare specială din copilăria ta, ce mi-ai povesti?

- Amintirile mele din copilărie seamănă izbitor cu amintirile lui Creangă. Specială a fost o seară, aproape de noapte când, în liniște deplină, am pornit cu bunica să ia de pe câmp lucernă pentru animale. Pare-se că pe vremea CAP-ului nu era voie, dar n-aveam încotro. Tataia cum îi spuneam eu, avea cai. Vreo patru. Îi ținea în grajduri și îi iubea foarte mult. Cred că și-a îndrăgit caii mai mult decât pe bunica. Îmi amintesc cum îi înhăma în fiecare zi și-i punea la căruță, apoi plecam cu el și cântam împreună melodii din repertoriul Mariei Tănase, Ioana Radu, cântece vechi.

„A scos tanti Ileana a lu’ Pătrăşcanu toate fructele din vişinată, le-am mâncat şi m-am îmbătat”

- Dar năzbâtii mai făceai, ca orice copil?

- Multe. Locuind la bunici, nu eram de găsit acasă, ci prin sat, la vecinii bunicilor, cei mai mulți cumetri. Eu eram mereu la tanti Ileana sau tanti Victoria. Mi-o amintesc pe bunica cum venea la poartă și întreba „dacă fata ei nu-i pe-acolo”. Ieșeam din curte, alintată de vreo nuia pe care o ascundea mamaia la spate. Eram mai mereu cocoțată prin copaci, or cu tataia plecată cu căruța, să stau înaintea cailor cât o încărca el cu fan. Nu voi uita asta cât voi trăi, a scos tanti Ileana a lu’ Pătrășcanu toată visinata din damigeană. Toate vișinele au rămas pe o fructieră. Aveam în jur de 4 ani și, intrând în odaia cu miros îmbietor, le-am mâncat pe toate. Râdeam continuu, mă-mbătasem! Evident că nu fusese vina nimănui. La tanti Ileana eram ca acasă. Toată ziua a stat bunica cu mine, fără să mai facă vreo treabă. Când mi se clătina un dinte, mergeam la tanti Lucica în sat. Primul meu stomatolog. (râde)

- Erai responsabilizată?

- Da, dădeam de mâncare la puii de curcă și trebuia să am grijă când îi aduceam acasă de pe făgădău, să nu-i prindă ploaia. Stăteam cu bunica de multe ori când gătea. Mâncarea ei dădea depedență. Când aveau de lucru la câmp, m-așezau la umbră și devoram turte ori învârtită. Făcea niște foi imense de vreo doi milimetri grosime, puse una peste alta. Era așa, ca într-o poveste, când arunca scorțișoară peste ele. Primăvara, mâncam scrob făcut cu ou, ceapă verde și mărar. Și carne de la borcan, cu castraveți murați. În schimb, mama era expertă în deserturi.

„Pasiunea pentru actorie mi-am descoperit-o datorită păpușilor din cârpe, cu care mă jucam”

- Ai terminat actoria, la secția păpuși și marionete. Privit de cei care nu cunosc dedesubturile meseriei, e simplu sau complicat să lucrezi cu păpușile?

- Am terminat Facultatea de Teatru, cu dublă specializare, actorie și artele spectacolului/păpuși și marionete, din cadrul Universității de Arte George Enescu Iași. Apoi, am urmat un master la aceeași facultate. Tot ce e frumos cere trudă și sacrificii, indiferent de dimensiune. Când îți place foarte mult și iubești ceea ce faci, ți se pare simplu. Însă cu toate astea, un spectacol de cele mai multe ori presupune un efort în echipă. Bineînțeles că asta vine la pachet cu alte calități pe care, dacă nu le ai, este imperios să ți le însușești.

- Se poate retrăi prin această meserie bucuria de a fi copil?

- În spectacolul de animație, personajul este reprezentat prin intermediul unui obiect animat, numit generic păpușă. Datorită caracterului sincretic al teatrului de animație, păpușa menită să fie însuflețită impresionează, cucerește. Eram la bunici, la țară, și aveam 7 ani, însă anumite imagini desprinse din lumea aceea fantastică le port cu mine și acum. Pasiunea mea pentru această artă s-a născut și a crescut odată cu mine, insuflată de bunicii mei cu păpuși făcute din cârpă, vioară din coceni de porumb și interpretări stângace de personaje. Sigur că această meserie presupune trăirea bucuriei de a fi copil.

„Sunt cea mai bună prietenă a copiilor mei, și ei îmi sunt cei mai buni prieteni”

- Ești profesor de canto la Școala populară de artă din Bacău. Cum îți împarți viața între școală și muzică?

- Și la școală este tot muzică. Am elevi doritori să-și perfecționeze tehnica cântatului, copii foarte talentați. Muzica este însăși viața mea. Acasă, iar muzică. Smaranda și Alin, copiii mei, studiază vioara la Colegiul Național de Arte „George Apostu”, din Bacău. Lucrez cu Smaranda în fiecare zi.

- Pentru că ai amintit de copii, cum e mama Vasilica Tătaru?

- Sunt cea mai bună prietenă a copiilor mei, și ei îmi sunt cei mai buni prieteni. Vorbesc foarte mult atât cu Alin, cât și cu Smaranda. Sunt situații când simt să le cer o părere, un alt punct de vedere al lor îmi limpezește „orizontul”. Pentru tot ceea ce sunt azi, le mulțumesc copiilor mei! Și vieții! Dacă nu ar fi apărut ei, parcursul vieții mele cu siguranță ar fi fost altul.

- Îți calcă vreunul dintre copii pe urme?

- Nu știu, vor face după cum vor simți. Deocamdată, îi canalizăm spre aptitudinile văzute de noi ca părinți, spre valorificarea talentului nativ.

„Cosmin îmi este bucurie, liniște și dragoste...”

- Iubește Vasilica Tătaru?

- Vasilica Tătaru doar iubește. Trăiesc dragostea în toate formele ei posibile. Îmi iubesc copiii, iubesc oamenii, iubesc natura. Și sunt cea mai frumoasă femeie, doar pentru ochii sufletului cui mă vede astfel.

- Cum l-ai descrie în doar câteva cuvinte, pe Cosmin, iubitul tău?

- Să vorbesc despre Cosmin înseamnă pentru mine să vă invit în suflet. Ori, dincolo de zâmbetul meu, ce este mai frumos din ce trăiesc, rămâne-n taina mea cu Dumnezeu. Iertat fie-mi egoismul de a îl păstra doar pentru mine, precum anafura din care ne împărtășim în linişte. Cosmin, cu ochi pe suflet și privire înțeleaptă, mi-e bucurie, liniște și dragoste! Recunoștință, că-l merit!

- Când ai timp liber, ce îți place cel mai mult să faci?

- Mai mereu rămâne câte ceva de făcut. Îmi plac drumețiile, îmi place să dansez cu copiii, să merg desculță prin iarbă, să alerg ca-n copilărie. Ador să călăresc și să pescuiesc. Pasiunea pentru pescuit tot din copilărie mi se trage. Bunica era singura femeie din sat care seara, pentru un ceas cât apunea soarele, era pe malul bălții. Duminica sau în zile de sărbătoare, o însoțeam. Și-mi amintesc și acum de liniștea care ne înconjura și atenția ei simplă la pluta de cocean...

„Ador să călăresc și să pescuiesc. Pasiunea pentru pescuit tot din copilărie mi se trage. Bunica era singura femeie din sat care seara, pentru un ceas cât apunea soarele, era pe malul bălții“

„Am costume populare, dar nu din lada familiei. Iubesc să le port în diferite ocazii, asortate cu anotimpul. Mama are câteva cămăși vechi, cusute“

„În pandemie, am început să citesc poveşti pe YouTube“

- Pandemia ne-a oprit să facem planuri pentru viitor. Totuși, ai pus ceva pe hârtie?

- Am început să citesc povești pentru copii. Pe canalul personal de YouTube, se pot găsi alături de cântecele mele, o parte dintre ele. Nimic nu durează veșnic, va veni o altă perioadă. Restricțiile de acum nu interzic nimănui să aibă încredere, să cânte, să danseze, să spere și să iubească.

- La ce visează Vasilica Tătaru?

- Am o lume a mea. Nu știu dacă zodia Pești mă influențează, dar în lumea asta toți oamenii sunt buni si iubitori. Peste lumea mea privește mereu Dumnezeu și zâmbește mângâind pe creștet pe fiecare. Precum un bătrân care-și ține nepoții pe genunchi...

Vasilica Tătaru, o artistă frumoasă şi la chip, şi în suflet, de care cu siguranţă românii vor auzi lucruri tot mai minunate, tot mai speciale. Cântă muzică populară, dar mângâie auzul şi cu romanţele

„Ioana Radu e frecvenţa care mă conectează cu tot ce e frumos şi mai puţin fericit în viaţa mea“

- Vorbeai despre melodiile Ioanei Radu. Ești câștigătoarea premiului I al unei ediții Crizantema de Aur. De unde pasiunea pentru romanțe?

- Pe lângă spectacolele în toată țara suținute de ansamblu, de 1 decembrie mergem la Alba Iulia. De la Bacău și până-n Alba, distanța fiind mare, la rugăminea lăutarilor cântam romanțe. La 12 ani. La bunici am avut un pick-up și multe viniluri cu diferiţi interpreți, printre care si Ioana Radu, de a cărei voce m-am îndrăgostit. Aveam s-o iubesc mai ales când mă punea mama să-mi fac ordine în lucruri și o ascultam continuu. Ioana Radu e frecvența care mă conectează cu tot ce e frumos și mai puțin fericit în viața mea. Observând mama că ascult romanțe, mi-a spus că nu oricine poate cânta acest gen. În 2016, mergând în Bucovina, la niște filmări, m-am întâlnit cu un coleg, Andrei, care urma să meargă la Crizantema de Aur, la Târgoviște. Așa am aflat că urma să se pregătească cu compozitorul Constantin Bardan, din Iași. N-am stat mult să mă gândesc și m-am dus la domnul Bardan, căruia i-am mărturisit că vreau și eu să particip la festival. M-a pus să cânt, cu acompaniament la pian. La finalul acestui tandem, am fost întrebată dacă aș vrea să interpretez și la secțiunea de creaţie romanţa „Când ai albit, iubite?”, pe versurile textierului Viorel Vașuta. Am răspuns afirmativ și așa am urcat pentru prima dată în viață pe scena romanței, la Târgoviște.