de Dana Buzăianu
Trăim, de multe ori, într-o grabă continuă, unde totul se desfășoară cu repeziciune, într-o societate consumeristă, în care imaginea a ajuns mai importantă decât ceea ce se află dincolo de ea. Din fericire, există și puncte de reper în viețile noastre care nu pot fi supuse timpului ce trece implacabil. Teatrul este unul dintre reperele unei societăți, care hrănește în oameni nevoia de apropiere, de împărtășire, de simțământ, de mirare, de emoție. La teatru plângi, râzi, îți amintești, te doare, speri... Deci simți! Și indiferent de sentimentul declanșat, pleci mai bogat sufletește, iar actorii nu mai sunt doar simple nume pe un afiș, ci acei care au pus ceva acolo, în ființa ta. Cine ar fi fost mai potrivit să ne ofere răspunsuri în privința direcției unde se îndreaptă teatrul românesc, dacă nu Maestrul Ion Caramitru, directorul celui mai mare teatru din România, Teatrul Național București (TNB). Instituție pe care a reușit s-o reclădească nu doar la propriu, ci și la figurat, oferind Capitalei un loc unde creația și actul artistic să se desfășoare în voie. Actor de teatru și de film, regizor, ministru al Culturii între 1996 și 2000, președinte UNITER, domnul Ion Caramitru contribuie, prin activitatea sa neîntreruptă, la creșterea acelei Românii frumoase, a acelei Românii pe care să vrem să o lăsăm moștenire generațiilor următoare. În interviul pe care dânsul ni l-a acordat, am trecut prin amintiri, prin istorie, prin prezentul politic și social, dar mai ales prin firescul cu care domnia sa înțelege și își trăiește viața. Gongul de final a fost dat de soneria insistentă a telefonului din biroul său, întrucât Ion Caramitru alternează munca de creație cu treburile adminstrative pe care le presupune conducerea TNB. Amza Pelea spunea că „trăim o viață și nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea prilejuită de un spectacol de teatru sau de un film”. Vă invit să aveți prilejul unui interviu puternic și adevărat!
„Pandemia, un diavol ascuns al existenței noastre”
- Cum trăiți vremurile acestea ale pandemiei, domnule Caramitru?
- Nu cred că trăiesc vremurile astea altfel decât colegii mei, altfel decât familia mea, altfel decât toți ceilalți care trăiesc la unison o situație neverosimilă. Pandemia asta ne-a scos din sistem, ne-a scos din tabieturi, ne-a scos din preocupări, ne-a scos din viața diurnă, ne-a scos din dragoste, ne-a scos din obsesii, ne-a scos din profesiune, ne-a scos din toate! Pentru că prelungindu-se în halul în care s-a prelungit, și având toate șansele să mai dureze, ne-a dat peste cap toată viața. Sigur că poate cineva să spună că viața are un ritm obișnuit al ei, de care câteodată e bine să te îndepărtezi, dar nu chiar în halul ăsta.
- E prea mult neobișnuit acum.
- Da, da. Sigur că aspectul strict dramatic al poveștii este că acest nou dușman al ființei noastre omenești este nevăzut. Dacă era un dușman vizibil, încă mai era ceva. Dar fiind atât de volatil, atât de ascuns, în tot ce ne înconjoară, în aer, pe pământ, în ce se mișcă pe pământ, în ce atingem cu mâinile noastre, poate deveni, aș spune, un principiu al răului. Un diavol ascuns al existenței noastre!
- Oamenii știu cu ce se luptă?
- Nu prea știu cu ce se luptă, pentru că nici cei care sunt specializați în domeniul respectiv nu i-au dat de cap, încă. Asta mărește... stresul, aș putea să spun, dar e prea puțin zis. Adaugă o perspectivă neagră vieții de zi cu zi. Dacă am ști cu ce se tratează, în mod sigur nu ar fi o așa de mare problemă. Evident că trebuie făcute comparații cu ce a mai fost în istoria omenirii de-a lungul veacurilor, cu marile pandemii anterioare: cu tuberculoza, cu gripa spaniolă... Cei care studiau maladiile au găsit antidot, fie că a fost penicilina, fie că a fost vaccinul antigripal. Dar omenirea a avut de suferit și atunci. Noi am știut asta doar din istorie, nu am trăit nimic pe pielea noastră. Ei, acum le trăim pe pielea noastră.
- Nu credeți că în 2020 oamenii parcă nu mai știu să mai sufere, că ne-am obișnuit prea mult cu un anume fel de comoditate?
- Vreți să spuneți că în perioada comunistă știam să suferim? Da, probabil. Sufeream atunci de lipsa de libertate și știam să găsim soluții de a supraviețui. Iar în teatru, lucrul acesta era la ordinea zilei. Toți artiștii încercau să spună mai mult decât oferea textul, tocmai ca să strecoare și o undă de speranță, fie că era alimentată prin umor, fie că era subliniată în marile texte ale dramaturgiei universale. Dar partea care ține de sănătate nu am trăit-o atât de intens, nu am fost îmbolnăviți de ceva atât de grav.
„Teatrul n-a dispărut nici când a fost interzis 30 de ani în Anglia lui Shakespeare, nu l-a omorât nici gripa spaniolă...”
- Cum va ieși teatrul românesc după această perioadă, care să sperăm că va lua cât mai repede sfârșit?
- Am citit tot felul de comentarii pe tema aceasta, spuse chiar de colegi de-ai mei sau de critici de teatru, care consideră că după pandemie, teatrul însuși trebuie să se schimbe, să găsească alte forme. Unii vin cu idei aberante că transmisia online a teatrului este viitorul, ceea ce este o mare prostie, nu va fi niciodată posibilă această soluţie. Lumea uită că istoria teatrului universal a avut și ea perioade de sincope. Să ne amintim că în Anglia, unde a trăit Shakespeare, de exemplu, la mijlocul secolului al XVII-lea a existat o guvernare religioasă bigotă, care a interzis teatrul, ca fiind instrumentul diavolului. Aproape 30 de ani nu s-a jucat teatru în Anglia. Și tot nu a murit, a supraviețuit. Au mai fost perioadele teribile de cenzură, în care s-a modificat, uneori, însăși esența teatrului și tot nu a murit. Și nici gripa spaniolă și nici tuberculoza nu au făcut ca teatrul să dispară sau să piardă ceea ce are mai viu și mai autentic: contactul direct cu publicul. Ori, în momentul în care ne vom însănătoși, lumea va reveni la teatru, în mod categoric. Și nu va fi mai fericită să vadă spectacole filmate, care să îi emoționeze la fel de mult ca spectacolele văzute pe viu.
- Negreșit este o altă stare pe care o ai atunci când ești în sală.
- Condiția însăși a teatrului este aceasta. În compensație, s-au inventat filmul și televiziunea. Pentru a oferi alte moduri de abordare ale textului dramatic, ale ecranizărilor marilor romane. Nu pot înlocui însă teatrul sub nicio formă.
„Dorm numai câteva ore pe noapte, ca să mai am timp să citesc“
- Cum ați primit această tehnologizare asiduă? Internet, Facebook, Instagram, WhatsApp...
- Eu am primit-o ca pe un instrument mult mai rapid de a te informa. Să ne reamintim ce s-a spus despre această fereastră deschisă spre toată lumea, care poate pune pe internet sau pe Facebook toate aberațiile posibile, să își verse acolo toate nemulțumirile... Acest spațiu nelimitat, care permite oricui și oricând să comenteze în nume propriu orice aberație, de cele mai multe ori fără să își decline identitatea, cu nume fictive... E un lucru care pe mine mă îngrozește! Eu nu sunt un adept al Facebookului. Nu sunt și nu am Facebook.
- Am căutat pagina dumneavoastră, dar nu am găsit-o.
- Păi n-o s-o găsiți, pentru că nu o doresc. Din mai multe motive. În primul rând din acest motiv, detaliat mai devreme. Și în al doilea rând, din nevoie de timp. A sta pe Facebook și a comenta mii de lucruri care intervin în viața publică, fiecare crezând, bineînțeles, că părerea lui contează, e o pierdere imensă de timp. Eu am alte lucruri de făcut în timpul meu liber. Nu am citit nici 10% din ceea ce mai am de citit. Și dorm numai câteva ore pe noapte, ca să mai am timp să citesc. Sau să îmi văd de meseria mea. A sta ore în șir pe Facebook este o sinucidere!
„Paul Barbăneagră... El m-a învățat să citesc, să privesc un film și ce e teatrul”
- Urma să vă întreb: care sunt lucrurile care vă bucură în viața de zi cu zi?
- Mă bucură cel mai mult să cunosc oameni adevărați. Și am avut norocul ăsta de-a lungul vremii. În tinerețea mea școlară, de exemplu, când eram elev de liceu, am avut noroc ca la noi în casă să vină să stea în gazdă cineva a cărui prezență a fost pentru mine extrem de importantă. De la care am învățat să citesc, să privesc un film și care m-a învățat că teatrul și filmul sunt două zone de interes pentru un temperament ca al meu. El m-a convins că ar trebui să mă îndrept către această meserie pe care o fac. Numele lui este Paul Barbăneagră. Un om destul de cunoscut, un cineast de filme documentare, care a plecat din România și care a făcut o carieră impresionantă la Paris ca regizor de film documentar. În perioada când eram în liceu și eram obsedat să fac sport de performanță, el mi-a dat direcțiile de care aveam nevoie.
- Deci dânsului îi datorați, într-un fel, începutul parcursului dumneavoastră.
- Sigur. Apoi, în liceu, am mai avut un noroc. Chior, cum spune românul. Aveam profesor de literatură română și de poezie, până la urmă, un profesor pe nume Vladimir Dogaru, un om impresionant, și prin talie și prin preocupări, un invalid de război, pierduse un picior în război, și care era împătimit de Eminescu și de limba română. În perioada în care am făcut eu liceul erau tabuuri de tip comunist. Erau interzise nume importante de scriitori, dar și părți mari din opere. Din Eminescu, de exemplu, în liceu se învăța „Împărat și proletar”, „Scrisoarea a treia” și câteva poezii de dragoste. Acest om a contat enorm pentru mine. Mi l-a explicat pe Eminescu așa cum trebuie, mi l-a prezentat dintr-o perspectivă care nu era acceptată, dar pe care el și-o permitea. Și cu sprijinul celor de acasă, o familie de intelectuali, m-am putut orienta către meseria căreia mi-am închinat toată viața.
„Le-am oferit nepoților mei basme, povești înregistrate la radio. Dar ei stau numai pe tabletă... Suntem prea mici pentru un război atât de mare!”
- Domnule Caramitru, cum mai putem trezi în copii dorința aceasta de cunoaștere dincolo de manuale?
- Oho, dacă tehnologia asta nouă a avut un succes nemăsurat, este la generația la care faceți aluzie: la copii. Ei învață rapid să manevreze instrumentele astea noi și dacă copilăria noastră a fost dominată de povești, de romane sau de cărți pentru copii, care scoteau în evidență personaje importante ale istoriei sau interpretări ale istoriei într-un fel anume pentru vârsta respectivă, acum nepoții mei, de exemplu, nici nu vor să audă de așa ceva. Le-am oferit nenumărate basme pe care le-am făcut la radio și le-am înregistrat. Nici măcar nu s-au uitat la titluri. Stau de dimineața până seara pe tabletă, pe computer sau pe telefon și joacă jocuri din ce în ce mai sofisticate. (surâde amar)
- Dumneavoastră, domnule Caramitru, sunteți căsătorit de 44 de ani, din 1976. În 2020 este altfel iubirea dintre oameni?
- Nu cred. În ceea ce privește apropierea sentimentală dintre oameni, nu poate fi înlocuită de altceva. Sigur, poate pretențiile materiale sunt altele, dar întâlnirile-miracol dintre oameni nu pot fi înlocuite de nimic. Și înainte, și acum, sigur, mai sunt și apropieri care pleacă de la interese materiale, sunt căsătorii de conveniență. Întotdeauna au fost și vor fi. Dar sentimentul miraculos al apropierii, descoperirea dragostei adevărate, nu vor dispărea în veci.
- Vă întreb pentru că din ce în ce mai multe căsătorii nu apucă cinci ani de existență.
- Dacă ne luăm după tabloide, nu ziarele ne dau în clar situația reală. Pe de altă parte, căsătoria în secolul acesta între un bărbat și o femeie, amândoi poate obsedați de carieră, poate duce la o modificare a mersului obișnuit al unei căsnicii. Care se constituie, dacă pleacă de la sentimente adevărate, și pentru a concepe un copil sau mai mulți. Foarte multă lume astăzi amână acest eveniment. Sunt femei care refuză să mai facă copii pentru că sunt obsedate de carieră. Nu cred că o familie sănătoasă poate trăi fară să aibă un urmaș. E în firea lucrurilor. Lucrul acesta nu se schimbă. Așa cum nu s-a schimbat nici ciclul vieții. Oamenii se nasc, trăiesc și mor, iar în interiorul acestui ciclu se petrec toate evenimentele care îl aduc la un anumit nivel al existenței, într-o anumită postură socială în societatea în care își duce existența. Sunt oameni de mai multe feluri, de mai multe temperamente. Cea mai mare catastrofă a comunismului a fost egalitarismul, propagandistic și ideologic, care ne-a redus existența dramatic, chiar tragic, și a promovat pe cei nepregătiți, pe cei neputincioși, pe cei dușmănoși care s-au răzbunat pe cei inteligenți, deștepți și cu perspective. Chestiunea asta pe de o parte, plus îndepărtarea de biserică, a fost, pentru cine a trăit în comunismul la care fac referință, o tragedie. Dar ăsta a fost până la urmă și motivul căderii acestei ideologii. Privind retrospectiv, nu prea mai distingem în trecut deosebirea dintre comunism și fascism. Nu sunt extremele a două ideologii exclusiviste, ci alternativele unui tip de dictatură militară.
- Cei trei fii ai dumneavoastră au nume biblice, din calendarul românesc.
- Da. Andrei, Ștefan și Matei.
- Să înțeleg că apropierea dumneavoastră de biserică a dus la alegerea unor nume creștine a copiilor.
- Eu sunt botezat în religia creștin-ortodoxă. Ce alte nume puteam să le dau?
„Au mai încercat unii să înlocuiască credința în Dumnezeu cu credința în rațiune”
- Acum se caută mai mult numele sofisticate, mai exotice...
- Nu vă luați după extremele astea. Să ne amintim de revoluția franceză, care a debutat ca fiind antireligioasă. Și mai mult decât atât, revoluționarii voiau să înlocuiască credința în Dumnezeu cu credința în rațiune. Ăsta era sloganul celor care doborâseră monarhia franceză. Iar copiii și-i botezau nu cu nume proprii, ci cu nume de obiecte: pe unul îl chema „suliță”, pe altul „sabie”, până acolo au ajuns! Nu există egalitarism. Oamenii sunt născuți să fie diferiți și e firesc să fie așa. De la inteligența profund țărănească, care poate funcționa și fără a fi cultivată în școală sau în facultate, și până la expresia câte unui geniu care se specializează într-o materie complicată, cum e fizica, cum e filosofia, cum e poezia și care atinge perfecțiunea, sunt trepte ale cunoașterii și ale devenirii. În viață, e loc pentru toată lumea. Meseriașii, însă, sunt baza existenței sănătoase a unei comunități: clasa mijlocie e cea care asigură stabilitatea unei societăți, nu extremele.
- Acum toți vrem să lucrăm de la birouri, de acasă...
- Asta dacă e posibil. Dar dacă asta e soluția de a scăpa de îmbolnăvire, o folosim și pe asta, printre altele. Dar a ieși pe stradă furioși și „revoluționari” că ți se cere să pui mască, zisă „botniță”, care să te ferească de îmbolnăvire, să te ferească de viruși, și tu să consideri că ăsta e un atac...
- Și că e o dictatură sanitară. Se vorbește și despre totalitarism.
- Ar trebui să folosesc aici cuvinte foarte grele, dar nu vreau, nu îmi permit, că și ei sunt oameni, dar vorbesc de o limită a minții care mă sperie îngrozitor. Cui îi convine, cine vrea să întrețină această pandemie, ca să facă ce profit? Politicienii care sunt acum la cârma țării? Păi ce interes au? Ei au numai de pierdut dacă e să fie așa.
- Această logică scapă multora.
- Nu scapă, e întreținută politic de opoziție, care folosește orice mijloace, inclusiv absurdități de tipul ăsta. Pentru că iminența alegerilor și perspectivele pierderii unui procent serios din voturile care urmează să fie date, îi sperie și atunci atacă pe unde poate. Ajung până la aceste aberații. O omenire întreagă e bolnavă de covidul ăsta și noi refuzăm să credem că există. Asta mi se pare demențial.
- Sau să minimalizăm, să o considerăm o răceală.
- Au căzut pradă bolii până și președintele Americii și alți președinți de stat care sunt păziți cum sunt păziți, și noi, nu! Noi nu credem în coronavirus. Ei bine, or să creadă când se vor îmbolnăvi. Au fost destui și din ăștia care și-au recunoscut prostia.
„Ceaușescu a stat la putere 25 de ani! Adevărata revoluție anticomunistă ar fi fost dacă l-am fi pus înapoi pe tron pe Regele Mihai tot 25 de ani. Să vezi atunci țară europeană”
- Domnule Caramitru, ați avut ocazia să călătoriți mult în afara țării. Sunt altfel românii plecați, atunci când se integrează altor naționalități?
- Se petrece un fenomen. În afară de lucrurile mizerabile pe care românii le fac în străinătate, hoții și tot felul de lucruri care aduc țării o imagine tristă, aș putea să spun că majoritatea românilor au ales să plece din România, în special din motivul că aici încă durează o așa-zisă tranziție care pare nesfârșită, dar mai ales pentru a li se recunoaște meritele profesionale, la justa lor valoare. Cei mai mulți care au plecat s-au dus fiind competitivi în domeniile lor. Și e un număr imens de români care au reușit în străinătate lucruri aproape imposibile în România.
- Credeți că există un interes... nu știu al cui sau la ce nivel, astfel încât România să fie o țară depopulată?
- Nu, nu e niciun interes, dar nici nu poți interzice celor care vor să plece, să plece, în situația în care Europa și-a deschis granițele și nu mai ai nevoie de permis de lucru, cum era până am intrat în Uniunea Europeană. Au ajuns acolo, au fost prețuiți ca atare, au făcut carieră, lucru care aici ar fi fost mult mai complicat. Aici, societatea postrevoluționară a fost confiscată de nomenclatura fostă comunistă, de gradul 2, cu Iliescu în cap. Nu a venit înapoi la putere cine trebuia. Nici Regele Mihai și nici Constituția din 1923 nu s-au bucurat de interes. Țările Românești, fiecare în parte până s-au unit și apoi România Mare, au avut o istorie organic legată de domnitori, de regi, de monarhie. Care a fost întreruptă, forțat, prin prezența trupelor sovietice, cu guvernul comunist impus, cu alegerile furate cum bine știm că s-a întâmplat și cu abdicarea regelui care a întrerupt monarhia constituțională a României și a introdus republica comunistă. Dacă revoluția noastră ar fi fost considerată anticomunistă, atunci ea trebuia să lege firul istoriei de unde a fost rupt în 1945. Ei, nu s-a întâmplat asta. Nu. Generațiile de comuniști, securiști și tot felul de demnitari care au servit regimul trecut, au știut cum să se comporte, să se plieze, cum să pună mâna pe elementele de forță ale statului, pe fosta securitate, pe armată și prin ele să își poată construi o nouă existență. Pot spune că cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi.
- Considerând că România s-a aflat la o mare și importantă răscruce în 1989, pe ce drum a luat-o de atunci?
- M-aș rezuma, apropo de ce am spus mai devreme, la o coincidență tulburătoare: Regele Mihai a putut pune piciorul în țara în care s-a născut, în țara al cărei rege a fost, în 1992, de Paște. A mai trăit în țara lui încă 25 de ani, fix cât a stat și Ceaușescu la putere. Dacă Ceaușescu a știut să distrugă o Românie întreagă în 25 de ani, tot în 25 de ani, cu Regele Mihai pe tron, România s-ar fi recalificat, ar fi revenit la condiția ei esenţială, de țară profund europeană. Dar nu a fost așa, pentru că știți foarte bine cum s-au făcut lucrurile, cum a fost îndepărtat, cum a fost apoi așa-zis „cultivat”, ca să îl țină în depărtare. Dar Regele Mihai și-a făcut datoria și a susținut România și în aceste condiții.
„Pe vremuri, România era Elveția Balcanilor, Bucureștiul - Micul Paris, iar universitățile noastre o atracție majoră. Dar am fost vecini cu sovieticii”
- Dacă ar fi să vorbim și despre lucrurile bune întâmplate României, care ar fi acelea? Ați rămas în țară, deși ați avut oportunitatea nu doar să plecați, ci să vă desfășurați în cu totul alte condiții.
- Sunt câteva lucruri care sunt remarcabile. Întâi și întâi, singurul câștig sută la sută a ceea ce s-a întâmplat în 1989 e libertatea cuvântului. Poți să spui ce crezi și poți să spui tot ce crezi argumentând, alegând itinerarii de tot felul fără să ai de suferit din cauza asta. Pe urmă, faptul că am putut intra în NATO este un lucru esențial, pentru că ce am pățit de-a lungul istoriei, și nu vorbesc numai de perioada comunistă, a fost distrugător. Acești ani de comunism îi datorăm negreșit vecinătății cu Uniunea Sovietică. Și toată suferința generațiilor care s-au succedat pleacă de la această dependență obligatorie. Ori, acum cel puțin știm că trebuie să ne ferim.
- Există un curent rusofil.
- Dar întotdeauna va exista și va fi întreținut cu propagandă, cu bani, cu trădători și cu oameni cultivați în domeniul ăsta. E loc pentru toată lumea, nu mă miră asta, dar una peste alta viziunea generală este aceasta pe care v-o spun. Prezența noastră în Uniunea Europeană pune în discuție ce a însemnat România între cele două războaie mondiale. Era una dintre cele mai importante țări din Europa ținând cont de politica de investiții, de dezvoltarea economică, de dezvoltarea culturală. În anii aceia, telefoanele le aduceau americanii, șoselele le făceau nemții, căile ferate le făceau italienii, noi hrăneam Europa și industria românească începuse să se dezvolte masiv. Toate acestea aduceau țării definiții măgulitoare. România: Elveția Balcanilor, Bucureștiul: Micul Paris, iar universitățile din România reprezentau o atracție majoră. A fost însă o epocă minată de fascism și de Al Doilea Război Mondial, care au distrus toată perspectiva noastră de atunci. Pe unde m-am dus, ca ministru al culturii, ceream celor care mă ascultau să facă un efort de imaginație și să își închipuie unde ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi fost victima sfârșitului războiului mondial și nu am fi intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Unde eram noi acum!? Austria urma să facă și ea parte din sfera de influență sovietică și a scăpat în ultimul moment. Și uite-o unde este!
Realizări incredibile ale directorului Caramitru: cum a revoluţionat Teatrul Naţional Bucureşti. „Clădirea era în pericol de prăbuşire la primul cutremur!“
- Sunteți directorul celui mai mare teatru din România: Teatrul Național. Care este partea grea a muncii dumneavoastră?
- Partea grea a ținut de ceea ce am promis că voi face și am reușit, și anume de a recupera după 24 de ani Sala Studio a TNB, care fusese dată de Ceaușescu Operetei căreia îi demolase teatrul de tradiție de pe cheiul Dâmboviței. O sală extrem de performantă, unică în Europa, care se poate modifica în 22 de minute, mecanic și electronic în toate cele trei ipostaze ale scenei teatrale: italiană, elisabetană și arenă. Apoi, reconstrucția teatrului, care a plecat de la nevoia de consolidare fizică a clădirii, care fusese fragilizată grav de reconstrucția Sălii Mari după incendiul cunoscut. Din punct de vedere seismic, clădirea era în pericol de prăbușire! Cu această ocazie s-a reconfigurat întregul spațiu, astfel încât am câștigat și alte locuri de joc. La ora asta avem şapte săli, iar patru dintre ele sunt noi. Sala Mică, cu 130 de locuri, este dedicată exclusiv experimentului tânăr. Acolo joacă, vin și câștigă proiecte tinerii artiști care nu sunt angajați în teatrele profesioniste, independenți cum le place lor să spună. I-am dat și un nume sugestiv: Noua Generație, 9G, Proiectul 9G. Apoi, teatrul în aer liber construit pe acoperiș, în care anul acesta am realizat o a doua stagiune extrem de importantă, mai ales pentru perioada de pandemie. Apoi, Sala Media, care e pentru evenimente diverse: conferințe, expoziții, prezentări, întâlniri. Și Sala Pictura, cu 250 de locuri, spațiul fostului atelier de pictat decoruri. Alături de Sala Mare, Sala Studio și Sala Atelier, aceste patru săli noi asigură spații pentru orice fel de experiment teatral. TNB are 480 de angajaţi, mult prea puțini față de câți ar fi nevoie. Când am venit aici erau trei săli și 500 de angajați, acum sunt şapte săli și 480 de angajați. Teatrul are, de ani, o performanță rarisimă. De zece ani încoace cel puțin, chiar și în perioada de reconstrucție, veniturile Teatrului Național au crescut, aș putea să spun, în progresie geometrică. Lumea vine la teatru, am avut aproape în permanență în ultimii ani o medie de 1.000 de spectatori pe seară. În medie, că uneori s-a și depășit cifra respectivă, ceea ce nu e puțin lucru. Dar, după 9 martie anul acesta, totul s-a prăbușit. Dar sperăm să supraviețuim.
- Să avem nădejde!
- Sigur!
- Domnule Caramitru, ați lăsat să se întrevadă foarte puțin din viața dumneavoastră personală. Într-o lume dominată de senzațional, oare nu mai trebuie să dăm și mărturia firescului?
- În ceea ce mă privește?
- Exact.
- Firescul meu e că îmi petrec 90% din viață în lumea mea, în teatru. Că joc, că pun în scenă sau că sunt în birou cum sunt acum, pentru administrație, eu aici sunt. Celelalte procente mi le rezerv, nu doresc să fie publice.
„Jurnal de România”, un spectacol de teatru-document
- Dumneavoastră sunteți și bunic, aveți doi nepoți. Sunt diferite sentimentele pe care le aveți ca tată față de cele pe care le aveți ca bunic?
- Seamănă și sunt diferite. Cum să nu iubești copiii tăi? Îi iubești, la nesfârșit. Te ocupi de educația lor, muncești pentru ei, că lucrul acesta în principal trebuie să îl facă un bărbat, cap de familie, nu? Povestea cu nepoții atinge însă o coardă mult mai sensibilă: pe de o parte nu mai poți fi tată, dar ce îți sare în brațe este copilul copilului tău, pe care tu nu ai cum să nu îl iubești cel puțin la fel. Sigur că bunicii, de principiu, au mai mult timp pentru nepoți decât aveau pentru copii. Eu, din păcate, nu pot încă să spun că am mai mult timp pentru nepoți decât aveam pentru copiii mei. Din păcate!
- Ei ce știu despre cariera dumneavoastră? Știu că bunicul lor este actor, știu că bunicul conduce cel mai mare teatru din țară?
- Cel mare știe, cea mică încă nu își dă seama, are numai 5 ani. Filip are 14 ani, de la 9 ani vine în teatru, vede premierele mele, a văzut mai tot. Recent a fost și a văzut „Jurnal de România”, care este un spectacol de teatru-document despre Revoluția română. El a auzit despre revoluție doar de la noi sau din ce mai citește pe ici pe colea, dar de data asta a avut un contact direct cu actorii din spectacol, care își povestesc la propriu viața, fară niciun fel de ascunziș. Viața reală, pornind de la schimbarea care a avut loc în ’89. Și a fost cucerit, chiar emoționat!
„Nu pot uita cuvintele tatei: «Nu minți și nu fura, că o să-ți pierzi somnul»”
- Ce să insuflăm copiilor, ce să lipim de copii, domnule Caramitru?
- Ideea că trebuie să își desăvârșească educația, în primul rând. Să înțeleagă că școala este esențială și că au nevoie de educație ca de aer. Că atunci când au ambiții și vor să ajungă undeva, trebuie să fie și pregătiți pentru acel ceva pe care îl visează sau îl doresc. Eu nu am crezut vreodată că știu atât de mult încât să zic că mă pot opri și să pun lacăt bibliotecii. Omul are nevoie de educaţie, dar trebuie să aibă revelația acestei nevoi. Nu știu cum să facem astăzi, când tentațiile de zi cu zi, tehnologia nouă, cuceresc mintea jucăușă a copiilor. Ei au jucării pe care noi nu le-am avut și ajung pur și simplu dependenți de ele și nu mai vor nimic altceva. Aici, la această întrebare nu am încă un răspuns. Suntem prea mici pentru un război așa de mare!
- Aveți un îndemn pentru cei care vor citi interviul, cei care vă urmăresc activitatea, pentru cei care vă iubesc?
- Să creadă că ce spun e adevărat, mai întâi, și că nu îmi permit și nu mi-am permis niciodată să fac ceva care să nu corespundă adevărului. De altfel, și în spectacolul despre care vă spuneam, în „Jurnal de România”, vorbesc mult despre tatăl meu...
- A fost închis de trei ori de comuniști.
- Da. Și care mi-a spus mereu același lucru: „Fii atent ce faci! Nu minți și nu fura, că o să-ți pierzi somnul.” Asta a fost învățătura lui, iar expresia asta mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Cei care citesc interviul meu să mă creadă pe cuvânt. Iar pe de altă parte, să aibă încredere că teatrul nu o să dispară și nu se va converti în cine știe ce altă trăsnaie care să nu țină cont de minunea apropierii miraculoase dintre public și actori. El, teatrul, va rămâne veșnic acolo, voi unde l-ați găsit!