de Irina Ţolea

La 7 noiembrie una dintre doamnele teatrului românesc împlinește frumoasa vârsta de 80 de ani. Dorina Lazăr s-a născut și a crescut la Hunedoara, în casa bunicilor din partea mamei. Talentul l-a moștenit cel mai probabil de la mama sa, Cornelia Lazăr Turian, actriță a Teatrului Bulandra. În 1957 a intrat la Institutul Național de Teatru, la clasa maestrului Ion Finteșteanu, asistenți Sanda Manu și Dem Rădulescu. S-a bucurat de o carieră strălucită în teatru și în film. A jucat 10 ani în trupa Teatrului Regional București și 50 de ani pe scena Teatrului Odeon (fostul Giulești), unde a interpretat peste 50 de roluri și pe care l-a și condus din funcția de director timp de 14 ani. Două roluri importante i-au împlinit însă viața: cel de mamă și cel de bunică. Anul acesta aniversarea dânsei a venit într-un moment marcat de incertitudine și de multe restricții. Chiar dacă trecerea anilor i-a mai răpit din mobilitate, doamna Lazăr și-a păstrat farmecul și energia și ne-a împărtășit, cu umorul său binecunoscut, câteva dintre gândurile provocate de noua schimbare de prefix.

„O să pun varză la murat în cinstea zilei mele. Cu pandemia asta, parcă ţi se ia de toate!”

- Anul acesta aveți parte de o aniversare atipică, mai restrictivă. Ce vă doriți? Poate facem o sugestie de cadou celor apropiați.

- Vă mărturisesc că nu vreau nimic special. Ce îmi doresc eu le doresc și cititorilor dumneavoastră și tuturor românilor: ca întotdeauna cadoul cel mai minunat pe care Dumnezeu poate să ți-l facă este sănătatea! Mai ales în perioada aceasta de pandemie este foarte important să fim sănătoși! Că… dacă suntem sănătoși le facem pe toate!

- Sărbătoriți alături de familie, cu fata şi nepoata dumneavoastră?

- Da, nepotica mea este mare, sunt tare mândră de ea, a intrat la Liceul Lazăr. Din păcate acum se învață online și, din același motiv de... covideală, nu o să ne vedem foarte des. Nu cred că o să ne adunăm în familie. Și iată anul ăsta n-o să fac niciun tort! Ba dacă stau să mă gândesc, niște prieteni mi-au adus acum câteva zile nişte varză și o să pun varza la murat în cinstea zilei mele. Mărturisesc că acum un an mă gândeam așa cu plăcere la această cifră de 80 de ani, mă gândeam că aș putea să sărbătoresc cu colegii de la teatru. Dar având în vedere împrejurările parcă ți se ia de toate! Și o să zic şi eu că sunt 80 de ani frumoși, o să trec un pahar dintr-o mână într-alta... Important e să fim sănătoși și să fim multumiți cu noi înşine! Cu vârsta vine și asta să știți.

„Nici nu îmi trecea prin cap să mă fac actriță”

- Dacă ar fi să analizați, care este gestul pe care-l regretați cel mai mult sau cea mai bună alegere din viață?

- Ah… gestul pe care-l regret cel mai mult? Eu știu… Oare nu l-am făcut de nu regret nimic? Cea mai bună alegere din viață este clar faptul că am ascultat sfatul mamei și înainte de a da examen la Filologie, am încercat la Institutul de Teatru.

- Ați moștenit de la mama pasiunea pentru teatru?

- Sincer nu știu de la cine am moștenit pasiunea pentru teatru și pare ciudat, dar nici nu îmi trecea prin cap să mă fac actriță. Dar, dacă tot a fost să intru la Institutul de Teatru, ce-i drept ea m-a sfătuit să dau la teatru. Se intra foarte greu la facultate în 1957 când am venit eu în București, iar de la noi, de la Hunedoara, au intrat doar câțiva.

„Rolul cel mai apropiat de suflet este cel din filmul «Năpasta»”

- Ati jucat 50 de ani pe scena de la Odeon, plus colaborările în alte teatre. Care a fost rolul de care v-ați apropiat cel mai tare?

- M-am atașat de foarte multe roluri! Și în teatru, și în film. Au fost multe roluri de care m-am apropiat, dar cel care mi-a adus cel mai mare succes la public a fost un rol pe care nici n-am vrut la început să-l joc: Sânziana Hanganu din „Arta conversației”, după romanul semnat de Ileana Vulpescu, foarte la modă atunci. Spectacolul a avut un succes imens. Absolut extraordinar! Eu n-am primit atâtea flori și n-am văzut atâta lume aplaudând în picioare cum am văzut la reprezentațiile acelea. Iar în film, sigur că succesul meu mare a fost cu „Angela merge mai departe”, care iată și acum după atâta timp mi-a adus încă o satisfacție: anul acesta am fost invitată la Iași, la cea de-a 11-a ediție a Festivalului de Film Românesc și am primit un premiu, a fost o secțiune specială pentru cei care suntem mai mărișori în vârstă. Însă, rolul cel mai apropiat de suflet este din filmul „Năpasta”, ecranizarea pe care a făcut-o Alexa Visarion.

Nebunia privată din anii ’90

- După Revoluție ați lansat o trupă privată de teatru, prima inițiativă de acest gen în București. Cum vedeți teatrul privat de azi?

- Da, în ’90 am făcut o nebunie! Absolut o nebunie și am făcut-o la îndemnul unui impresar bătrân. Aventura asta a durat vreo șase ani. Am jucat mult în provincie pentru că în București lumea era, și pe bună dreptate, mult mai interesată de spectacolul de la Piața Universității decât de ce putea oferi teatrul. Și dacă n-am umblat prin țară… De multe ori când ajungeam unde trebuia să jucăm mai stăteam și să montăm decorurile până pe la 3:00 dimineața. Iar dragul de Hamdi Cerchez își montase o mică afacere negustorească și venea cu bani de acasă ca să plătim actorii! Cam așa stăteau lucrurile. Pentru mine a contat foarte mult perioada asta de „teatru particular” - cum se spunea pe atunci. Am căpătat experiența de relaționare cu terți, de negociere, de organizare, experiența de a pune pe picioare o șandrama și de a gestiona problemele. Toate astea mi-au folosit ulterior în funcția de manager la Odeon. Foarte mult a contat! Dar, revenind la întrebarea dumneavoastră, la teatrele particulare de azi, păi ce, credeți că e altfel? Este la fel: o mare aventură! O mare responsabilitate și cu mari riscuri. Iar în condițiile de acum nu văd nicio deosebire în dezastru. Sigur doar că statul încă mai asigură niște subvenții teatrelor de stat. Dar nu știu până când. Iar companiile, teatrele particulare cu siguranță trebuie ajutate. Sigur că s-au dezvoltat ca ciupercile și există unele producții bune, altele mai puțin bune, dar… de undeva trebuie să apară și alea foarte bune. Doar așa se va face selecția.

„Teatrul de televiziune e una, e un alt mod de exprimare. Dar teatrul online te distanțează”

- În perioada asta s-a lansat și câștigă teren teatrul online. Cum vi se pare această formulă de teatru?

- Doamne Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc că așa o să rămânem! Vedeți teatrul de televiziune e una, e un alt mod de exprimare, e altfel conceput. Dar teatrul online te distanțează. Să joci cu publicul lângă tine e altceva, îl simți! Trăiești! Și fac o paranteză - credeți-mă acum, cu ocazia acestei vârste frumușele pe care o împlinesc, tot timpul mă gândesc că eu am apucat să trăiesc! Generația mea a apucat să trăiască. Vorbeam cu Rodica Mandache: „Rodica, da’ noi am apucat să trăim! Am jucat! Am făcut turnee, ne-am bucurat, ne-am certat, ne-am împăcat. Dar noi am apucat să jucăm!”. Ce se întâmplă acum în teatru e teribil de trist! Și la repetiții, la spectacole, toată lumea în jur e cu măști - mai puțin actorii. Nu e deloc o situație confortabilă nici pe scenă. Îmi pare rău că spun asta, sunt absolut conștientă de pericolul acestei pandemii, dar numai artă nu se poate face așa. E inuman!

- Anul acesta, cu toate restricțiile, ați mai apucat să urcați pe scenă?

- Am jucat până în martie și după aceea, din 11 martie și până acum, am mai avut două reprezentații cu „Nepotul obez” în aer liber, la Grădina Herăstrău. Acum fac socoteala, să știți că nu mi s-a întâmplat, în 60 de ani de când fac eu teatru, ca timp de nouă luni întregi eu să nu urc pe scenă. Şi când am fost însărcinată am jucat!

„Ce se întâmplă acum în teatru e teribil de trist! Și la repetiții, la spectacole, toată lumea în jur e cu măști - mai puțin actorii. Nu e deloc o situație confortabilă nici pe scenă. Îmi pare rău că spun asta, sunt absolut conștientă de pericolul acestei pandemii, dar numai artă nu se poate face așa. E inuman!“

O viaţă ca un spectacol

Actriţa Dorina Lazăr este celebră pentru numeroasele roluri îndrăgite de public, între care amintim: Ziţa din „O noapte furtunoasă”, Arcadina din „Pescăruşul”, Aneta Duduleanu din „Gaiţele”, Ecaterina cea Mare din „Casanova” ori Chiriachița din „Titanic Vals”. În 47 de ani de carieră cinematografică a jucat în filme de succes precum „Păcală”, „Divorţ din dragoste”, „Liceenii”, seria tv „Lumini şi umbre”, „Balanţa”, „Crucea de piatră” și „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Succesul artistic i-a fost încununat prin numeroase premii și distincții între care menționăm „Leul de bronz”, la Festivalul Internațional de Teatru de la Arezzo (1979), Premiul UNITER pentru întreaga activitate ca actriță (2008), Premiul Publicului -Actriţa Anului la Gala Celebrităţilor (2011), Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler (2000) ori titlul de „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor”, decernat de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa (2012). A fost căsătorită timp de 24 de ani cu Mihai Lazăr, directorul Direcţiei Internaționale a Televiziunii Române, plecat prea devreme dintre noi. Împreună au o fiică, Ana Maria Stănescu, redactor la secția franceză a postului Radio România Internațional. Acum cel mai drag rol în familie e cel de bunică a nepoatei sale Ana.

„Generaţia mea a apucat să trăiască! Vorbeam cu Rodica Mandache: «Rodica, da’ noi am apucat să trăim! Am jucat! Am făcut turnee, ne-am bucurat, ne-am certat, ne-am împăcat. Dar noi am apucat să jucăm!»“

„Omul plinuţ e mai optimist, are resurse“

- Regretați că ratați o aniversare alături de „familia de la teatru”?

- Ei… mi-e dor de toți! Cu un an în urmă aveam ceva planuri pentru ziua asta, dar, din păcate, abia de ne mai vedem. Sincer, acum, cu ce trăim în jur, nici nu îți dă ghes inima, n-aș suporta o aniversare pompoasă. Credeți-mă la vârsta mea fiecare zi pe care ți-o dă Dumnezeu este o aniversare! Să dea Domnul și doresc tuturor ocazia să se bucure de această zicală.

- Care ar fi motto-ul Dorinei Lazăr la 80 de ani?

- Vedeți, îmi aduc aminte când era fata mea mică, avea 3 ani, mă duceam cu ea prin Cișmigiu și îmi spunea: „Uite mama iarba, uite florile, uite porumbeii, bucură-te mamă!” Ei așa îmi spun acum: bucură-te de ele, Dorino! Cât îți este îngăduit! Și chiar mă bucur și iau partea plină a paharului și cred că asta m-a și ținut pe linia de plutire: că n-am fost negativistă! Indiferent de vremuri am trecut prin viață zâmbind. Am eu o vorbă: omul plinuț e mai optimist, are mai multe resurse! (râde)

„Rolul care mi-a adus cel mai mare succes la public a fost unul pe care nici nu am vrut să îl joc: Sânziana Hanganu din «Arta conversaţiei», după romanul semnat de Ileana Vulpescu. Eu nu am primit atâtea flori şi nu am văzut atâta lume aplaudând în picioare cum am văzut la reprezentaţiile acelea. Un succes imens!“

„Am câştigat procesul după ce am fost dată afară şi aştept leul de la doamna Firea“

- Cum v-ați descurcat în vremurile astea, cu măsurile, cu restricțiile?

- Încerc să rămân activă. Să nu renunți - ăsta e secretul! Ba mai mult, am acceptat un rol și sunt în repetiții la Teatrul de Operetă, m-a chemat Ion Caramitru, care montează acolo „My Fair Lady”, de George Bernard Shaw. Mi-a propus s-o interpretez pe Mrs. Pearce. Ei, e un rol episodic, dacă scapi batista pe jos și te-ai aplecat s-o ridici gata… m-ai pierdut! (râde) Bine, eu i-am zis lui Caramitru: „Măi Pino, dar eu sunt în baston!”. „Nu-i nimic!”, zice el, „poate să fie și în baston acest personaj, devine mai original”. Merg cu Oana Pellea la repetiții, joacă și ea în acest spectacol. Așa că îmi găsesc de lucru și mă duc la repetiții, cu mască, mă conformez! Bine, acum și acolo s-au întrerupt repetițiile. Spectacolul trebuia să-l lansăm în decembrie. Acum, eu știu ce s-o mai întâmpla. Activitatea te ține în viață, e cea mai bună vitamină! Bineînțeles, mai am niște roluri la teatru, dacă o fi să se mai joace teatru normal, joc în „Titanic Vals”, în „Soldatul Svejk”, în „Natură moartă cu nepot obez”, în „Pyramus & Thisbe 4 You”, avem „Gaițele”... Și, cât se va mai putea, o să joc cu tot sufletul!

- Ca director la Teatrul Odeon ați angajat mulți tineri, i-ați încurajat, sunteți apropiată de colegi, de generația nouă de actori.

- Mă simt bine, mă bucură generația tânără. Uite acum doi ani am filmat „Monștrii”, un film care a fost bine primit de critică și de public. Din nou am avut ocazia să lucrez cu generația tânără și credeți-mă nu e ușor. Trebuie mereu să-ți reconsideri modalitățile de lucru atunci când ai o vârstă, altfel nu te mai ia nimeni în serios dacă nu te dai după noul val, atât cel tehnologic, cât și de interpretare. Dar revenind la Teatrul Odeon, eu sunt foarte mulțumită de ce am făcut noi toți acolo și cred că teatrul ăsta are acum cea mai bună trupă de tineri. E cea mai coerentă și poate acoperi toate gradele de distribuire, la roluri mă refer. Sunt mândră de colegii mei. Bine, eu am fost dată afară din funcția de director și, acum pot să spun, pentru că s-a încheiat procesul, aştept de la doamna Firea leul! Am câștigat procesul și aștept bancnota de un leu, daunele morale. Oricum, revin, Odeonul iată a mers bine, chiar și acum în pandemie și tare mă bucur. Toate meritele sunt ale actualului director, Cristian Şofron, care și-a făcut foarte bine treaba.