de Dana Buzăianu

Monica Anghel este una dintre vocile remarcabile ale lumii muzicale românești. Piese cântate de artistă, precum „Spune-mi” sau „Dau viața mea pentru o iubire” sunt și acum, la 25 de ani de la lansarea lor, la fel de actuale și de emoționante. În discuția avută cu Monica Anghel am descoperit o femeie extrem de sigură pe ea, echilibrată şi foarte sofisticată în simplitatea cu care se bucură de fiecare clipă. Adăugând personalității ei un optimism debordant și o dragoste de viață molipsitoare, Monica nu vrea nicio clipă să pară o altă persoană. Este mulțumită de ea, de cariera pe care a construit-o, însă această conștientizare a propriei valori nu o împiedică să își adauge o naturalețe care i se potrivește perfect. Și-a prelungit succesul de pe scenă și în viața personală, fiind căsătorită de peste zece ani cu Marian Caraivan cu care are un băiat, Aviv, născut în septembrie 2010. Vă invit să citiți un interviu din care Monica va reuși să vă transmită bucuria zilei de azi și convingerea că viața este un dar minunat.

„Avem o pensiune în județul Argeș și acolo nu sunt obligată să stau cu mască”

- Monica, cum suporţi perioada aceasta de pandemie?

- Sincer să spun, să știi că noi o suportăm foarte bine. Îți spun de ce. Eu nu am fost niciodată o persoană mondenă, deci mie nu îmi lipsesc petrecerile mondene. Eu am iubit dintotdeauna natura și am avut foarte mult timp la dispoziție în perioada aceasta să mă bucur de natură împreună cu băiețelul meu. Soțul meu a lucrat mult în această perioadă, dar asta este situația. Pentru el a fost confortabil că a fost ocupat cu munca, pentru că el este citadin, spre deosebire de mine. Acum stăm mai mult la pensiunea pe care o avem în județul Argeș. Este o pensiune pe care am făcut-o cu fonduri europene și am să mă bucur în continuare de peisaje, de natură, de plimbări în aer liber, unde nu sunt obligată să stau cu mască, pentru că acolo nu mă întâlnesc cu absolut nimeni. Și când sunt în București mă plimb prin parc, în fiecare zi, ca să fac mișcare, dar recunosc, este un disconfort purtând masca, pentru că nu merg la pas, ci repede ca să fac mișcare.

- Apropo de mișcare, toată lumea cunoaşte pasiunea ta pentru călărie. Cum s-a născut pasiunea ta pentru echitație?

- Tatăl meu, în tinerețe, a fost cascador.

- Deci se explică...

- Da, chiar l-am întrebat la un moment dat: „De ce nu m-ai dus și pe mine nici măcar o dată la echitație?” Zice: „Măi tată, nu știu”. Dar toate lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple.

„Băiețelul meu face pian de la 5 ani”

- Pe cale de consecință, tu pe Aviv l-ai dus la lecții de canto, la cursuri de muzică?

- Băiețelul meu este elev la Colegiul Național de Artă „Dinu Lipatti” și face pian de la 5 ani. Nu știu dacă va face o profesie din asta, dar eu consider că muzica, dacă o și cunoști un pic, îți îmbogățește educația, cultura.

- Aviv va împlini anul acesta 11 ani. Ești pregătită pentru un adolescent în casă?

- În viață nu ești pregătit pentru nimic, dar lucrurile se întâmplă și trebuie doar să fim atenți la copiii noștri, la transformările lor, la dorințele lor și să le fim aproape. Să îi consiliem cât de bine știm noi și cât de bine ne pricepem fiecare dintre noi. A fi părinte cu normă întreagă este, din punctul meu de vedere, cea mai grea profesie din lume.

„Am câștigat 11 trofee internaționale”

- Asta o spune cineva care avea 25 de ani când a câștigat Cerbul de Aur. Cum ai primit atunci acea importantă realizare și cum o vezi acum?

- A fost unul dintre cele mai importante concursuri la care am participat în viața mea, pentru că a fost în România. Din punctul acesta de vedere, a fost mai greu, pentru că eram deja cunoscută atunci când am participat la festival și pentru că nu aveam voie să iau un premiu mai mic. Am plecat cu gândul de acasă că eu voi câștiga trofeul. Și, din fericire, am câștigat 11 trofee internaționale, incluzând, evident, și Cerbul de Aur. Toate au fost festivaluri foarte, foarte grele, care îți consumă o mare parte din energie, pentru că emoția este energie.

- Părinții tăi s-au aflat în public, la Cerbul de Aur?

- Nu, nu. Îmi aduc aminte că, la primul meu concurs la care am participat, aveam 14 ani și am simțit realmente emoția mamei mele și, de atunci, am rugat-o să nu mai fie prezentă în public, în sală, sau măcar să nu știu. În afara emoțiilor mele simțeam și emoțiile ei și a fost extraordinar de complicat.

„Eu nu sunt genul ăla care să zică: «Vai, nu mai suntem difuzați!»”

- Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat, dacă ar fi să comparăm industria muzicală a anilor 1995-2000, cea cu festivaluri, cu concursuri, și industria muzicală de acum, cu piese lansate pe canalul de YouTube?

- S-a pierdut eleganța, s-a pierdut emoția, s-a pierdut melodia. Ce s-a câștigat? S-a câștigat o mare de oameni care se poate adresa, până la urmă, tuturor generațiilor, tuturor gusturilor. Cam asta. Dar e ok, pe mine nu mă deranjează lucrul acesta. Eu îmi fac treaba cât de bine pot, zic eu că sunt apreciată în continuare, sunt oameni care încă mă plac și încă ascultă cu plăcere ceea ce cânt eu și despre asta e vorba. E loc sub soare pentru toată lumea din punctul meu de vedere. Eu nu sunt genul ăla care să zică: „Vai, nu mai suntem difuzați!”. E ok, nu trebuie neapărat să fii difuzat ca să poți să faci o piesă cunoscută.

- Nu îți este teamă să fii prea directă, cum ești acum?

- Nu. Mi-am câștigat acest drept în 35 de ani de carieră în care am muncit pe brânci, am fost consecventă, am fost determinată, am fost serioasă și toate aceste lucruri le am în continuare. Consider că mi-am câștigat acest drept să spun ceea ce gândesc. Evident, nu jignesc pe nimeni, doar că îmi spun punctul de vedere. Fiecare om are dreptul să o facă, atât timp cât și-l spune civilizat, chiar dacă deranjează pe cineva. Asta este! Eu accept, de exemplu, dacă cineva se uită în ochii mei și îmi spune civilizat: „Monica Anghel, nu îmi place de tine”. Ok! E opțiunea ta și ți-o respect.

- Te deranjează când îți auzi piesele interpretate de altcineva? Ce sentiment te încearcă?

- Nu mă deranjează absolut deloc, chiar mă bucură. Mă deranjează când mă duc, de exemplu, la petreceri cu prieteni de-ai mei și se mai trezește câte unul dintre ei să pună o melodie cântată de mine. Mă deranjează că în momentul acela nu mai sunt relaxată, stau să ascult și asta mă obosește. Dar pentru că suntem între prieteni, îi las să asculte o piesă și pe urmă le spun: „Băi, gata, că vreau și eu să mă simt bine”.

- Mai puneți și piese de-ale voastre...

- Nu neapărat de ale lor. Eu, din fericire, am prieteni din foarte multe domenii de activitate. Nu îți imagina că prietenii mei sunt doar artiști. Nu! Am prieteni care sunt oameni de afaceri, care sunt militari de carieră, care sunt cascadori, medici...

„Mă bucur de orice formă de viață”

- Monica, faci muzică, televiziune și actorie. Cum s-au împăcat aceste direcții?

- Extraordinar de bine. Extraordinar de bine pentru că sunt legate între ele. Cum spunea domnul Horațiu Mălăele? „Un artist nu trebuie neapărat doar să cânte, dacă e talentat și la pictură și la actorie”.

- Prezența ta este mereu una tonică, plină de optimism. De unde îți iei aceste resurse?

- Păi, e simplu! Uite, acum, când vorbesc cu tine înseamnă că m-am trezit și în această dimineață, nu? Și cum poți fi altfel decât fericit că e o nouă zi pe care tu o trăiești?

- Cum să ajungem să ne mulțumim doar cu faptul că ne trezim? În ziua de azi vrem atât de multe lucruri, încât și atunci când le avem suntem nemulțumiți.

- Despre asta este vorba, despre valorile fiecărui om. Valorile mele astea sunt. Viața este cel mai frumos dar pe care îl avem fiecare dintre noi. Și faptul că suntem sănătoși, faptul că suntem împreună, faptul că ne putem întâlni cu prieteni dragi...Uite, acum vorbesc cu tine și mă uit la un pomișor din ăsta ce culori frumoase are și cum se mișcă frunzele de la vânt... Și mă bucur să merg pe stradă și să simt ploaia și să simt vântul, să simt zăpada care mă pleznește peste față atunci când e viscol. Mă bucur de orice formă de viață.

„Mi-am propus să trăiesc 100 de ani”

- Sunt lucruri învățate în familia ta, de la părinții tăi, sau este ceva specific ție, caracterului tău?

- Am învățat și din familie, părinții mei sunt foarte optimiști și puternici și muncitori și determinați, de la ei am învățat să fiu așa și cred că așa sunt și eu, în fond. Probabil că lucrurile astea vin şi odată cu vârsta. Eu anul acesta împlinesc 50 de ani. Mi-am propus să trăiesc 100 de ani și la 100 de ani să fac o super-mega-petrecere.

- Deci ești la jumătate...

- Da, da. Uite, de exemplu, am participat, anul trecut, la sezonul 15 al emisiunii „Te cunosc de undeva” și am considerat că sunt binecuvântată că am făcut parte și în această ediţie din echipa asta pentru că, mai ales în perioada asta, pentru mine fiecare zi de filmare era sărbătoare. Mă întâlneam cu colegi de ai mei, cu artiști pe care îi apreciez, îi stimez, îi respect. Rădeam cu ei, glumeam cu ei, și asta mi se pare un privilegiu.

- Relația cu fratele tău, Alex, este alta acum, la maturitate, față de copilărie?

- Este extraordinar de bună. Sigur, fiind diferență de 12 ani, când era mai mic îl mai certam, îl mai puneam la punct, dar chiar și așa, mergea peste tot cu mine. E ca și când ar fi fratele meu geamăn.

„Important este că suntem împreună și că suntem alături unul de celălalt”

- Anul trecut, tu și cu soțul tău, Marian Caraivan, ați împlinit zece ani de căsătorie. Cum a fost această perioadă?

- Au fost ca în orice căsnicie, că nu poate fi totul roz, în permanență. Mai sunt și probleme, mai sunt și discuții, mai sunt și certuri, dar important este că suntem împreună și alături unul de celălalt când avem nevoie și ne putem susține unul pe altul. Avem un copil minunat împreună și facem fiecare dintre noi tot ce putem ca să fie bine în acest triunghi.

- A fost mai bine că soțul tău nu face parte din lumea mondenă, din media?

- Nu știu ce să spun, nu m-am gândit la asta. E bine așa cum e. (râde) Dacă ar fi fost altfel, era bine altfel.

„Românii știu și pot să se adapteze oricărei situații”

- Ai fost plecată în Statele Unite, ai călătorit prin multe țări. Care sunt plusurile și minusurile românilor?

- Eu consider că românii au un mare, mare plus: știu să râdă, ceea ce e foarte important. Mai este încă un mare plus: românii sunt un popor de oameni puternici, cel puțin așa percep eu poporul nostru. Românii știu și pot să se adapteze oricărei situații, ceea ce iarăși mi se pare extraordinar. Minusul?... Uite, dacă plecăm în străinătate, niciunul dintre noi nu aruncăm gunoaie pe stradă sau chiștoc de țigară sau gumă de mestecat. Pentru că acolo știm că plătim amendă și ne e frică. Ei, de ce nu facem lucrul acesta și la noi acasă?

- Ne permitem mai multe aici...

- Da, dar e țara noastră, e România noastră care e minunată, pentru că avem o țară absolut superbă. Avem de toate: munți, mare, deltă, dealuri, râuri, avem tot ce vrem. Hai să o iubim un pic mai mult!

O întâlnire sinceră cu fratele şi colegii pe... YouTube

- Monica, unde să fim în viitorul apropiat cu ochii pe tine?

- Voi începe o serie de postări pe canalul meu de YouTube cu piese live. Cu mine, cu fratele meu, Alexandru, și cu colegi artiști. Va fi o întâlnire foarte sinceră. Nu o să ne îmbrăcăm în rochii de seară noi, fetele, sau bărbații în smoking, pentru că vrem să fie ca și când am fi în sufrageria, în bucătăria, în dormitorul celui care ne urmărește.

„La primul meu concurs aveam 14 ani“

„Am rămas cumva setată cu trezitul la 4:00-4:30 dimineaţa“

- Revenind la cariera ta, în 2008 ai început matinalul la Europa FM, cu Bogdan Miu, și ai renunțat la matinal după şapte ani, când făceai echipă cu George Zafiu și Vlad Petreanu. Cum se vedea atunci lumea prin ochii unui matinal?

- Se vedea un pic mai greu, dar dacă ar fi să fac matinal acum, l-aș face fară niciun fel de problemă, pentru că am rămas cumva setată cu orele acelea, cu trezitul la 4:00-4:30 dimineața (râde).

- Ce condiții trebuie să îndeplinească cineva pentru trezit la 4:00 în fiecare dimineață?

- Trebuie să îi placă să facă ceea ce face și să meargă cu bucurie în locul acela, să meargă cu dorința de reîntâlnire cu oamenii cu care urmează să râdă, să discute lucruri serioase, să pună probleme sau să găsească soluții.

- Deci lumea era frumoasă și la ora aceea.

- O, da, cum să nu!

„Am urmat un program de slăbit timp de un an şi trei luni şi am învăţat cum să mănânc, ce să mănânc“

- Ce regim ai urmat încât ai reușit să slăbești 30 de kilograme?

- Acolo unde am făcut recuperarea după operația pe coloană, am descoperit un program care se numește Good Life. Și programul acesta mi-a pus la dispoziție fizioterapeut, kinetoterapeut, nutriționist și psiholog. Am ținut acest program un an și trei luni și am învățat cum să mănânc, ce să mănânc, ce combinații să fac, care sunt orele potrivite, de exemplu, pentru o mămăligă cu brânză.

- Pare complicat, dar bănuiesc că a devenit simplu pentru tine...

- Pentru mine e deja ok, nu mă mai chinui. Am fost timp de un an și trei luni în fiecare săptămână la nutriționist și discutam absolut totul. Am respectat cu sfințenie ceea ce mi s-a spus și am reușit să slăbesc 30 de kilograme, sănătos şi frumos. Datorită fizioterapiei, nu mi s-a lăsat pielea și fața. Coordonatorul acestui program este doamna Ionela Preda, de la ea am aflat despre el și ea a fost cea care m-a îndrumat să fac lucrul acesta pentru că, după operația de coloană, a trebuit să slăbesc, evident.