de Ştefania Băcanu
Andi Vasluianu este un cunoscut actor de teatru şi film, pe care l-aţi văzut, printre altele, în producţiile „Moromeţii 2”, în „Două lozuri”, în „Despre oameni şi melci” sau în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Odată cu lansarea celui de-al doilea sezon al serialului „Profu’”, Andi Vasluianu, ce interpretează rolul principal, şi-a spus povestea într-un interviu amplu despre parcursul pe care l-a avut în viaţă şi în carieră. Se declară „norocos”, pentru că este unul dintre cei ce au ştiut încă de mic meseria pe care doreşte să o îmbrăţişeze la maturitate. S-a născut în Bucureşti, dar primii ani i-a petrecut la ţară şi este extrem de recunoscător pentru asta... A avut profesori şi mentori unul şi unul, atât la şcoală, cât şi în sânul familiei, dar mediul rural l-a modelat puternic, l-a învăţat să aprecieze adevăratele valori, să mulţumească pentru ce are şi să nu se plângă, chiar dacă, uneori, i-a fost foarte greu!
La doar 15 ani, „Profu’” muncea şi locuia singur într-o mansardă, lângă Teatrul Naţional
- Cum era copilul Andi Vasluianu? Rebel, cuminte, sau, mai degrabă, năzbâtios?
- Eram un pic din toate, îmi petreceam vacanțele la țară, unde mă simţeam liber și asta m-a ajutat mult. Copilăria de la țară mi se pare foarte sănătoasă, dacă o trăiești așa cum am făcut-o eu. Apoi, de la 15 ani şi jumătate, am muncit și am locuit singur, într-o mansardă, undeva pe lângă Teatrul Național. Nu a durat mult până am căpătat libertate, să zic așa. Dar, cu toate astea, regulile acelea din copilările, pe care mi le-au impus părinții, m-au făcut să nu o iau razna, să nu exagerez cu prostioarele. Am fost tot timpul atent să nu fac tâmpenii, chiar mi-a fost frică de nebunii...
- De cine îți era mai frică, de mama sau de tata?
- De taică-miu... Reprezenta autoritatea, așa era pe vremea aia, dar a fost un om cu care puteam să vorbesc mult, despre orice, fiind foarte inteligent. Tata ne pedepsea pentru chestii chiar de bun-simț. Dacă mă vedea că încep să deprind obiceiuri stupide, mă taxa! Îl deranja foarte tare nesimțirea și neatenția față de ceilalți. Acum îmi e cel mai bun prieten! Drumul către meseria asta i se datorează lui. Bunicul meu a fost regizor la Teatrul Nottara, ne dădea bilete și taică-miu mă ducea foarte des la spectacole. Tot el mi-a făcut abonament la Cinematecă și așa am prins drag de meseria asta, de filme, de tot...
- Unde petreceai cel mai mult timp?
- Am stat la ţară până pe la vreo 6 ani. Acolo am crescut, practic. Străbunica mea avea o personalitate extraordinară, cu mult umor. Îmi plăcea că era cumva ironică, foarte veselă și „m-a ștampilat” cu personalitatea ei. Pentru ea, orice zi, chiar dacă avea foarte multă treabă, era o veselie. Şi maică-mea e la fel, foarte zâmbitoare. Munceam acolo până seara, ne strângeam toți copiii și stăteam până noaptea târziu, iar dimineața, hai iar la treabă...
„Adunatul prunelor mă scotea din minți... Mai bine tocilar!”
- Mergeai la muncile câmpului?
- Da, nu-mi plăceau muncile câmpului, că na, ca orice copil, preferam joaca. Mergeam la adunat de prune și mă scotea din minți. Nu ziceam nu la scuturat de copaci, dar să le adun... era un chin. (râde) Mă duceam și la fân, făceam căpițe, săpam, mânam animalele la păscut. Au fost trăiri frumoase. Și de Crăciun era o bucurie acolo. La țară există așa-numitul „pițărăi” și se merge din casă în casă, iar oamenii stau la poartă cu tot felul de biscuiți, dulciuri, vin fiert și te întorci cu de toate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa asta!
- Ți-ar plăcea ca și copiii tăi să simtă gustul copilăriei de atunci?
- O, da. Am și fost de curând cu fiică-mea la țară, înainte de Crăciun, și am dus-o pe unde am copilărit. Noi avem și norocul de a sta la curte, ei (n.r. - fata Maia şi băiatul Toma) nu știu cum este să locuiască la bloc. Aici sunt copii cam de aceeași vârstă și se strâng afară. Au o copilărie destul de apropiată de cea pe care am trăit-o eu. N-avem vaci, oi, găini, dar ţinem și noi patru câini, două pisici, o broască țestoasă și un pește. (râde)
- La școală cum erai? Îți plăcea?
- Clișeul ăla de „brânză bună în burduf de câine” mi s-a potrivit mănuşă. Prindeam repede, puteam să mă descurc, dar acum am un regret: că n-am fost mai atent la anumite cursuri de la școală. O parte din vină o au sigur și profesorii, nu doar eu. Unii râd de „tocilari”, dar aceştia pornesc cu prima șansă în viață. Dacă înveți bine, ai o grămadă de lucuri pe care le poți folosi după aceea. Abia când am intrat în facultate m-am recalibrat cumva.
„Meritul soră-mii este cel mai important de pe pământ! Ea m-a învățat să citesc și să scriu”
- Ce relație ai avut cu părinții tăi, cu sora ta?
- Meritul soră-mii este cel mai important de pe pământ! Ea m-a învățat să citesc și să scriu! Știu că pare o chestie simplă pentru oameni, dar sunt extrem de multe persoane în ziua de astăzi care habar n-au să citească și să scrie. Da, da... Noi luăm toate lucrurile astea de-a gata, ei bine, nu! Și să mergi este un miracol. Toate astea, dacă le desfaci ca pe un ceas, piesă cu piesă, dacă înțelegi mecanismul, altfel le valorifici. Așa este și aici. Cred că asta fac și artiștii: desfac totul și remontează la loc, câteodată, poate, chiar și într-o altă formă.
- La ce visai când erai mic?
- Din momentul în care a apărut chestia asta cu actoria, pe la 11 ani, la asta am visat mereu: să joc! O perioadă, îmi intrase în cap să mă fac doctor militar. După aceea, a venit chestia cu actoria. Sunt norocos fiindcă foarte puțini oameni știu de timpuriu ce își doresc să facă. Practic, așa mi-a fost destinul, nu cred că aș fi putut să fac altceva. De fapt, sigur aș fi putut, dar în niciun caz cu pasiunea asta...
- La ce vârstă ai avut primul contact cu teatrul?
- Eram mic când am fost prima dată la teatru. Îmi aduc bine aminte primul film pe care l-am văzut la Cinematecă, se numea: „Acești oameni minunați și mașinile lor zburătoare”. Prima piesă am văzut-o la Teatrul „Ion Creangă”: „Nota zero la purtare”.
- Cine te-a îndrumat sau cine te-a ghidonat să mergi pe calea asta?
- Tatăl meu a pus semințele cumva şi când i-am spus că o să dau la teatru mi-a zis: „Ești sigur?!”. I-am răspuns că da, asta vreau să fac. Mi-a subliniat că, dacă nu sunt foarte bun în meseria asta, o să sufăr foarte mult. E vorba și despre un noroc aici, iar eu am avut câteva întâlniri extraordinare, care m-au călăuzit și m-au împins către meserie. Singurul mare merit pe care-l am este că nu există minut în care să nu-mi fugă gândul la această vocaţie. Chiar și când stau cu cei mici există acel ceva în mine care analizează felul în care mă comport. Asta e natura mea!
„Am lucrat la brutărie, la buticul de noapte, am montat mobilă. M-a ajutat mult la roluri”
- Chiar dacă știai că vrei să devii actor, ai trecut şi prin alte câteva meserii…
- A fost o perioadă fără de care n-aș fi putut să fiu cel care sunt astăzi... Am lucrat la brutărie, la buticul de noapte, unde întâlneam tot felul de personaje. Am învățat foarte multe lucruri atunci. Am fost și furat în perioada aia. Am trecut prin multe... La al treilea serviciu, la care am stat cel mai mult, unde mi-am cunoscut și cel mai bun prieten, mergeam acasă la oameni să le montăm mobila. Am întâlnit persoane de la extraordinare la îngrozitoare, dar când am cunoscut meseria de actor şi am început să o practic, mi-am dat seama că este aur ce mi se întâmplă. Totul a avut sens.
- Ai apucat să strângi ceva bani pentru facultate?
- Nu! La tâmplărie câștigam destul de bine și pentru mine a fost o cădere mare când am intrat la facultate, fiindcă nu mai aveam niciun ban. Norocul meu este că am avut bursă de studiu toți anii. Trăiam din aceasta, plus ce mă mai ajutau ai mei. Nu aveam nevoie de multă mâncare pentru că eram slab, vreo 60 de kilograme, așa că-mi ajungea puțină pâine cu muștar (râde). Am iubit facultatea, au fost cei mai frumoşi ani... M-am descoperit pe mine în perioada aia și asta a fost datorită Sandei Manu, profesoara mea, care era absolut senzațională, te făcea să te uiți cu adevărat la tine, să nu te minți, ci să te vezi și să te arăți sincer așa cum ești.
„Ce înţelegi tu, drăguţă, prin a fi pregătit?” „Să am curaj, doamnă!”
- Și că tot vorbim despre admitere, de ce ai ales prima dată Facultatea Hyperion?
- Bafta a fost că la Hyperion am întâlnit doi profesori foarte buni: Gelu Colceag și Radu Gabriel. Gelu era aproape perfect, pentru că explica atât de clar, încât n-aveai cum să nu înțelegi. Apoi, le-a dat o șansă elevilor lui, în cadru profesionist, adică i-a luat să joace. Pe mine, după primul an la Hyperion, m-a trimis la un workshop în Turcia, unde am învățat foarte multe. El m-a îndemnat: „Dă la stat!”. Radu Gabriel stătea cel mai mult la cursuri, de dimineaţa până seara, era fabulos. De la Radu cred că am luat și eu această pasiune... Când am dat la stat erau în comisie Sanda Manu şi Grigore Gonța şi m-au întrebat de ce n-am fost la admitere până la 21 de ani. Le-am zis că am dat la particular, că nu m-am simțit pregătit. El a tăcut, iar Sanda s-a ridicat și a punctat: „Ce înțelegi tu, drăguță, prin a fi pregătit?” Și, atunci, am dat o replică care cred și în ziua de azi că m-a făcut să intru la facultate. Am răspuns: „Să am curaj, doamnă”. Am fost cinstit!
„Am debutat în «Costumele», spectacolul lui Dan Puric. Pantomimă, puţin step...”
- La ce clasă ai intrat şi cum au fost anii studenției?
- La clasa Sandei Manu și au fost cei mai minunaţi ani, de departe. Eram în clasă doi sportivi profesioniști: eu și Richard Bovnoczki, mare actor la Teatrul Național. Citisem împreună două cărți, eram „avioane”, dar aveam disciplina sportului, știam că trebuie să repetăm ca să facem performanță, exista acest exercițiu și asta ne diferenția de multe ori. Plus că ne și plăcea să ne aruncăm la exerciții cu capul înainte.
- Când ai jucat prima dată un rol plătit?
- La „Nottara”, în anul trei, în spectacolul lui Dan Puric, „Costumele”. Am repetat vreo jumătate de an și când am ieșit cu el a fost un succes uriaş, era un spectacol de pantomimă, cu step, de performanță și foarte bun.
- Obișnuiești să improvizezi, sau te ții de scenariu 100%?
- Ador să respect scenariul pentru că respect foarte mult ce scrie autorul. Se întâmplă să improvizezi când uiți tu sau partenerul, dar știind foarte bine ce ai de jucat, găsești cuvântul potrivit. Cred cu tărie că e foarte greu să spui niște vorbe ce nu sunt ale tale şi să le faci să devină ale tale! Asta înseamnă, după părerea mea, să fii actor. Așa, e uşor să improvizezi... De exemplu, la „Profu’”, s-au născut niște secvențe din improvizaţie, din niște întâmplări. Există genul acesta de „accidente” care în film merg mai bine decât în teatru, după părerea mea.
- Ai avut roluri în care te-ai regăsit?
- Au fost momente în viața mea în care trăiam ce trăia personajul pe care-l jucam. Au fost niște coincidențe de genul ăsta și m-au făcut să înțeleg mai bine ce aveam de jucat. Dar au fost și situaţii în care eram total pe lângă și m-am aruncat în brațele situației respective și am trăit-o, chiar dacă n-am cunoscut-o real în viață.
Copiii şi faima „Profului”
- Rolul de tată și de soț cum este?
- Cel mai greu și cel mai frumos! E greu pentru că, eu cred că dacă vrei să ai o relație adevărată cu partenerul, trebuie să muncești cu tine. Să-ți arunci ego-ul sau să-l ții în frâu, să accepți dinamica cuplului, să o lași să existe. Să nu crezi că celălalt face mereu lucrurile greșit. E ca și cum s-ar supăra frunza pe ramură! Fiecare este o rotiță importantă, avem nevoie unul de celălalt, altfel nu se poate, iar copiii văd lucrurile astea. Eu nu mai pot fără familie, nu mă văd altfel și, pentru mine, e cel mai important lucru de pe pământ.
- Ce spun copiii când te identifică la televizor?
- Nimic! (râde). Fii-miu a fost amuzant la un moment dat când m-a văzut în serialul „Profu’” și mi-a zis: „Hai acasă, pleacă de acolo!” (râde). Nu știu dacă ei conștientizează, nu e o chestie „wow” pentru ai mei.
- Maia crezi că are înclinații actoricești?
- Fiică-mea are înclinații artistice spre desen, pictură, e foarte talentată. Are un simț al culorii pe care rar îl vezi, e înnăscut, clar. Fii-miu e mai tehnic, așa mi se pare acum, dar e prea mic ca să-mi dau seama.
- Tu și Laura faceți un cuplu minunat. Care-i povestea voastră?
- Am avut noroc să ne întâlnim și, din momentul acela, a fost greu să ne mai despartă cineva. Imposibil, de-a dreptul... Așa cum am spus și la început, este mare noroc să-ți găsești pasiunea timpuriu, cum e mare noroc să-ți găsești și jumătatea (zâmbeşte).
- Soția ta te urmărește, te critică atunci când greșești, când nu-ți iese un rol?
- Absolut, da! Și mă interesează mult părerea ei. Fiind foarte inteligentă, vede foarte bine lucrurile și e unul dintre criticii mei importanți. Și am nevoie de ea, mă interesează enorm părerea nevestei și de fiecare dată a avut dreptate!
„Pe mine mă încântă oamenii, nu locurile“
- La ce proiecte lucrezi acum?
- O să încep să înregistrez un audiobook. Ne apucăm de repetiţii și, în rest, sunt în discuții.
- După un an crâncen pentru multe dintre domeniile de activitate, printre care și teatrul, cu ce planuri, visuri, ai intrat în 2021?
- Nu prea îmi creionez planuri, iau lucrurile așa cum vin. Îmi dau seama că degeaba le fac, oricum se schimbă. Încerc să le primesc așa cum vin, pur și simplu, și să mă implic cât pot eu de mult. Am dorințe, nu planuri! Să putem juca, să fim sănătoși.
- Unde îți place să mergi în vacanțe?
- Oriunde. Prefer mai mult la mare decât la munte, ce-i drept. Să călătoresc, să văd locuri noi. Îmi plac oamenii. De multe ori, zic despre un oraș că mi-a plăcut, fiindcă m-au încântat mult oamenii de acolo. Cred că ei fac locul frumos sau nu.
„George Constantin m-a inspirat, era profund“
- Care este actorul care te-a inspirat cel mai mult în toată cariera și ce ai învățat de la el?
- George Constantin de departe, era fabulos, avea o profunzime anume, era magician. Mi-ar fi plăcut să joc cu domnia sa. La fel şi Victor Rebengiuc, care-mi place şi ca om, sau Ștefan Iordache. Un alt artist pe care-l ador, dar care nu-i român, este Spencer Tracy.
- Cum a fost să joci alături de nume mari ale cinematografiei românești, Marcel Iureș sau Victor Rebengiuc?
- Este frumos că, atunci când îi cunoști mai bine, îți dai seama că sunt la fel ca tine... au aceleași timidități, îndoieli. De-aia sunt mari, pentru că au îndoieli, pentru că încearcă mereu. Nu sunt plini de ei...
- Dintre marii actori, din generația de aur, care nu mai sunt azi printre noi, cu cine ai jucat?
- Cu Gheorghe Dinică, dar foarte puțin. M-a salutat, a venit și s-a prezentat. Atunci mi s-a părut senzațional, mi-a arătat că e un om extraordinar, nu doar un actor extraordinar.