de Carmen Ciripoiu
Un vechi proverb rusesc spune că atunci când un bărbat își alege o soție bună, necazul e pe jumătate, iar bucuria dublă! Când a cunoscut-o pe Valeria, voinicul Traian Ilea nu a știut unde va duce drumul, însă a fost convins că doar cu ea de mână va ajunge acolo unde își dorește. La rândul ei, frumoasa doamnă a înțeles că, în aritmetica iubirii, unu plus unu fac totul. Așa au reușit doi ardeleni faini și talentați să demonstreze lumii că înainte de toate sunt Dumnezeu și familia. Un interviu de suflet cu Traian și Valeria Ilea, vocile Ardealului.
Traian Ilea: „Anul 2020 a fost o pedeapsă pentru omenire“
- E un moment greu pentru toți artiștii din România. Cum a fost această perioadă în care nu ați urcat pe scenă?
- Anul 2020 a fost, în viziunea mea, o pedeapsă pentru omenire! Aș fi pierdut orice pariu cu toţi pe tema asta. La standardele și evoluția vremurilor, n-aș fi crezut că suntem atât de vulnerabili în fața unei... răceli. Dacă am învățat ceva? Eu mi-am schimbat ordinea în lista cu priorități, în viața personală. În această perioadă, am pregătit o samă de cântece, iar câteva am reușit să le imprimăm cu un taraf tradițional, pur ardelenesc, Taraful Palatca. Suntem foarte fericiţi de colaborare. Am și făcut videoclipuri la două cântece. Am filmat alături de copiii, de tinerii și de bătrânii din satul meu natal. În rest, viață de familie... Am simțit enorm lipsa spectacolelor și a publicului. Asta am făcut 40 de ani, a fost viața noastră. Cu un calendar plin tot anul cu spectacole, festivaluri, evenimente private și vine un moment în care apare ceva, din senin, în existenţa noastră și blochează sau șterge tot. Nu e ușor!
- Ați colaborat câțiva ani cu Filarmonica de Stat din Cluj. Cum v-ați simțit într-o instituție de asemenea prestigiu?
- Daa... Aproximativ zece ani am avut o colaborare care mă onorează cu orchestra de muzică populară a Filarmonicii de Stat din Cluj-Napoca. Acolo am învățat, în primul rând, respectul față de public. Ce nu este jucăria unui artist, pe care o învârte dânsul după bunul său plac... Dacă te-ai stabilizat pe un anumit gen de muzică, perfecționează, crește, îmbunătățește și rămâi acolo. Nu țopăi dintr-un gen în altul, fiindcă nu mai înțelege nimeni nimic. Ăsta nu mai e respect... Nici eu nu le-am făcut pe toate cum trebuie de la început. Lipsa școlilor de profil și a altor forme de educație în materie și-au spus cuvântul. A trebuit să învăț totul din mers. Când am realizat sau mi s-a atras atenția că am greșit, am corectat. Am respectat și am încercat să nu supăr soliști mai în vârstă, dar și să copiez lucrurile care îmi păreau bune. Toate astea m-au ajutat să mă formez cu adevărat.
„Cine ne vizitează muzeul simte că s-a întors în casa bunicilor, de Sărbători”
- Cu ceva timp în urmă spuneați că vreți să faceți un muzeu în casa de la țară. S-a îndeplinit visul?
- Da, mulțumim lui Dumnezeu, am făcut muzeul din căsuța țărănească! Ne este foarte drag și tot îmbunătățim, aducem obiecte și unelte vechi. Nu cu mult timp în urmă, am cumpărat un car de boi. (râde) Cine trece pragul muzeului nostru, în special cei care au avut sau au o legătură cu satul românesc, odată intrați, vor avea impresia că se întorc în casa bunicilor, de Sărbători. Nu ne săturăm de privit, uneori uităm să mai plecăm, pentru că ne copleșesc amintirile. Mama, la fel ca multe femei ale satului, semăna cânepă. După ce o culegea, o ducea lângă vale, la pârâul care străbate satul și acolo o punea în „topilă”, adică o groapă unde cânepa rămânea câteva zile. Ulterior, cânepa era scoasă de toate femeile satului și aşezată pe lângă gard, la uscat. Iar aceasta, din verde, se făcea albă. În acest fel, toate ulițele emanau un miros minunat. La scurt timp după uscare, fiecare femeie lua „melița” și bătea cânepa în ea. În tot satul suna forfecatul meliței. Ce frumoase erau șezătorile, în special în serile de toamnă, unde fiecare avea o poveste de spus! Așa arăta satul românesc din Ardeal. Singurul medicament de care știa bunicul era o țuică de prună dimineața, când pleca, și seara, când se întorcea. Atât. Umblam vara desculți, prin toate văile și cotloanele satului și ne încălțam toamna. Medic de familie? Nici vorbă, ce-i aia?!
- Tatăl dumneavoastră a fost cântăreț la biserică. Nu v-ați gândit niciodată să îmbrățișați această meserie sau, de ce nu, să deveniți preot?
- Într-adevăr, tata a fost cântăreț în biserică, mai exact diac, așa se spune în zona noastră. Amintirea care o am cu tata și mi-a rămas impregnată în memorie într-ale bisericii este mersul cu „chiralesa” la Bobotează. Alături de copii de vârsta mea, ne adunam și stăteam înaintea preotului care, împreună cu tata, era cu „lordanul”. Noi anunțam gazdele că vine părintele, adunându-ne în fața casei acestora și strigând: „La chiraleeesaaa”. leșea gazda cu o „coșarcă” cu mere, nuci și le împărțea. Mare bucurie pe noi! Mama era foarte evlavioasă, cu credință în Dumnezeu. Sunt convins că acolo Sus, în ceruri, este lângă El. Mama m-a învățat prima rugăciune și e vorba despre „Înger, îngerașul meu”.
„Am primit cadou de la un fan un tablou sculptat manual din lemn, cu figura mea. M-a impresionat enorm!”
- Fanii dumneavoastră vă adoră! Care este amintirea cea mai frumoasă pe care o aveți de la ei?
- Am avut parte de așa primiri în scenă, de aplauze și finaluri de spectacole care au răscolit toata ființa mea. Atunci, am simțit că toate greutățile vieții se spală din sufletul meu. Asta mi-a dat curajul, puterea să merg mai departe. La finalul unui spectacol în Maramureș, în Dealul Ștefăniței, a urcat pe scenă un bărbat cu un pachet. Era însărcinat să-mi ofere din partea cuiva un cadou. Când am despachetat, era un incredibil tablou sculptat manual din lemn, cu figura mea! M-a impresionat enorm. Am investit mult în carieră, bani, timp, dar nu cred că am făcut vreun sacrificiu. Acest dar al cântatului a făcut parte din drumul meu...
„La început, relația cu Valeria nu a fost girată cu încredere de multă lume”
- Ați întâlnit-o pe doamna Valeria în urmă cu mulți ani. Amândoi ați trecut printr-o despărțire și, totuși, v-ați aventurat într-o nouă relație. Nu v-a fost teamă?!
- Eu am divorțat, Valeriei i-a murit soțul. Inițial, am spus că nu mă mai căsătoresc niciodată. La 40 de ani, cu doi băieți, nu credeam că va dori cineva să-și complice viața cu mine. Dar după întâlnirea cu Valeria, și ea cu doi copii, viața a luat o altă întorsătură. Soția mea este un om minunat, o persoană pe care te poți baza. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine dăruindu-mi-o. Eu sunt o fire vulcanică, reacționez și mă aprind repede, ea este rațională, blândă și calmă. La început, relația noastră nu a fost girată cu încredere de multă lume. Mie, cel puțin, îmi spuneau că nu vom rezista fie din cauza copiilor, fie a profesiei. Dar am învins totul și suntem împreună. E adevărat că am fost mână de fier, pentru că nu se putea altfel. Șansa vieții mele a fost familia făcută împreună cu Valeria. Din păcate, niciunul dintre copii nu ne urmează în meserie. Dar dacă nu este chemarea aceea, nu are rost să pornești la drum. (râde trist)
- Cum se simte Traian Ilea în calitate de bunic?
- Mulțumesc Cerului pentru asta. Am un nepoțel de la băiatul cel mare al Valeriei și încă unul din partea băiatului meu. Și aștept cu nerăbdare alți micuți care să ne lumineze casa.
Valeria Ilea: „Îmi face plăcere să îngrijesc costumele populare, să le repar şi să le modific“
- Viața dumneavoastră pare o poveste scrisă cu tâlc. Așa a fost din copilărie?
- Mi-am început destinul cu o copilărie frumoasă, alături de frații și surorile mele, lângă părinți, în Șigău, satul natal, o minune de loc așezat pe o culme de deal, cu peisaje de poveste. Când am intrat în viață, bineînțeles că nu am fost ocolită de încercări. M-am simțit de multe ori nedreptățită sau fără ajutor, dar speranța nu mi-am pierdut-o...
- Când îți cunoști iubirea la 18 ani, nu ai experiențe pe care să le tot invoci, nu ai prejudecăți. Când o întâlnești la aproape 40 de ani mai apar fluturii în stomac?
- Cum spuneam, nu am fost o răsfățată a sorții. Așa că, la 40 de ani, la intersecţia cu Traian, nu ne-au unit neapărat „scânteile” acelea care le găsim în adolescenţă. Gândeam amândoi rațional. Sufletele noastre s-au apropiat și s-au înțeles repede unul cu altul. Aveam frâiele la îndemână. Putea să apară o neînțelegere între copii, să nu se accepte și atunci se schimbau lucrurile. Din fericire, totul a decurs așa cum ne-am dorit. Dumnezeu a fost deasupra noastră!
„Nu am făcut diferențe între copiii mei şi ai lui, acesta a fost secretul succesului”
- Fiecare ați intrat în relație cu doi copii. Cum i-ați anunțat de pasul ce urmează să-l faceți? Ce au spus?
- După ce am realizat că am putea forma o familie fără probleme, am pus copiii față în față și le-am explicat ce ne-am dori. Am cerut părerea fiecăruia. Din primul moment nu am simțit nicio rezervă de la ei. Au fost încântați și realmente s-au bucurat. Așa am pornit la drum.
- Și nu ați făcut nicio diferență între ei...
- Niciodată nu s-a întâmplat așa ceva! Nu facem nici în ziua de azi. Știam clar că acesta este secretul unirii familiei. Nici unul nu trebuia să se simtă marginalizat sau nedreptățit. Sunt copiii noștri, familia noastră. (surâde)
- Copiii sunt iubire în stare pură și uneori de o mie de ori mai generoși ca adulții...
- Așa este! Iar din rodul iubirii noastre a venit pe lume al cincilea copil, „Prâslea”, cum ne place să îi spunem. Răzvan a fost poate „pecetea” care i-a unit și mai mult ca frați. Micuț fiind, când noi trebuia să plecăm la spectacole, aveau grijă de el. Singurul care a rămas cu noi, deocamdată, este „Prâslea”, student la Facultatea Politehnică din Cluj Napoca, anul doi.
„Gătesc de toate, dar pe primul loc sunt bucatele ardelenești”
- Există gelozie în familia Ilea?
- La începuturile noastre, până ne-am cunoscut mai bine unul pe altul, am trecut prin niște momente mai grele. Mai delicate... Dar timpul și drumurile noastre ne-au ajutat să ne înțelegem unul pe altul și ne-au unit.
- S-a dus vestea că sunteți o gospodină desăvârșită. Care sunt preparatele pe care le cer prietenii?
- Cred că nu trebuie să mă laud eu, dar vă aștept cu mare drag la casa noastră muzeu să îmi dați o notă. Gătesc de toate, dar pe primul loc sunt bucatele ardelenești. Familia mea și toţi prietenii se ridică de la masă mulțumiți. Și asta îmi bucură sufletul...
„Când eram mică, aveam talent la desen. Mi-ar plăcea să pictez icoane pe sticlă”
- Sunteți o femeie frumoasă, care pare că nu îmbătrânește. Cum vă întrețineți, doamnă Valeria?
- Nu fac nimic deosebit, cred că îmi accept vârsta cu fruntea sus. Am mulțumirea sufletească că nu am trăit degeaba. Așa că anii ce trec îi consider un dar de la Dumnezeu. (surâde)
- Vă prezentați mereu cu niște costume senzaționale, impecabile. Câte aveți și cât de vechi sunt?
- Costume nu am cu sutele, undeva în jur de 50. Dar toate sunt deosebite și valoroase. Îmi face plăcere să le repar, să le îngrijesc și să le modific unde este necesar, pentru a le putea îmbrăca pe scenă. La fel procedez și cu costumele populare ale soțului meu. Dacă printre alte ocupaţii din gospodărie îmi rămâne puțin timp liber, cu costumele populare mi-l petrec sigur.
- Oamenii vin mereu pe pământ cu o menire. A dumneavoastră care a fost?
- Cred că aceea de a fi mamă și soție, deși rezultate excepționale am bifat și în muzica populară. Când eram mică, aveam talent la desen. Dar nu m-am ținut serios de acest lucru. Mi-ar plăcea mult să pictez icoane pe sticlă. Dar cine știe? Poate nu este niciodată prea târziu...
- Care este marele of al dumneavoastră?
- Unul dintre of-uri ar fi că am intrat de foarte tânără, la 17 ani, pe drumul muzicii și am rămas doar la studiile liceale. Nu am continuat la o universitate, la o facultate.
„Eu mă ocup de grădina de legume, iar Traian de lacul cu păstrăvi”
- V-a fost cineva model de-a lungul vremii?
- În muzică am avut repere. Am privit și am admirat mari interprete, dorindu-mi de multe ori să fiu ca ele și mă refer la Ana Pacatiuș, Ana Munteanu, Maria Peter, Titiana Mihali. Dar chiar și așa, nu am vrut să copiez pe nimeni. De aceea, eu și Traian ne-am creat un stil propriu de interpretare a cântecului popular. Dar am învățat de la uriaşii interpreți să avem grijă cum apărem pe scenă și să respectăm publicul prezent la spectacolele noastre.
- Cum arată o zi obișnuită din viața Valeriei Ilea?
- Nu am un ritual zilnic de la care să nu mă abat. lau și încerc să gestionez lucrurile așa cum vin. Nu am timp să mă plictisesc! Locuința de la Cluj și cea de la țară, plus căsuța-muzeu, îmi umplu tot timpul. La țară ne place să stăm de primăvara până toamna. Dimineața bem amândoi cafeaua pe terasă și punem țara la cale. (râde) Apoi începem fiecare activitățile din gospodărie, eu mai mult prin casă, Traian prin curte. Când avem timp, mă ocup și de grădina de legume, iar Traian de lacul cu păstrăvi.
„Sincer, mi-ar plăcea să rămânem încremeniţi în această perioadă a vieţii...”
- Dacă ați putea să opriți timpul, unde ați pune stop?
- Cred că undeva în perioada asta a vieții. Copiii sunt în regulă, suntem bunici, cu sănătatea deocamdată e bine, avem, mulțumim lui Dumnezeu, ce ne trebuie. Dacă reușim să-i vedem și pe băieții mai mici căsătoriți, aș mai întoarce o filă a vieții și aș trece-o ca rezolvată.
- Ce nu vă place să faceți și sunteți obligată?
- Ca orice femeie, aș renunța la gătit și la aranjatul casei și aș opta pentru vacanțe frumoase, întâlniri cu prietenii, cumpărături la marile magazine sau participări la evenimente. Dar și treburile gospodărești trebuie făcute și nu mă feresc de ele. Vise... (râde fericită)
„Niciodată nu plec la vânătoare supărat“
- Care este cel mai mare hobby al dumneavoastră?
- Unul care îmi condimentează viața și îmi încarcă bateriile: vânătoarea, alături de colegii și de prietenii mei, respectând toate regulile. Când ești singur cu pădurea, trăiești ceva aparte, fiindcă șuieratul și cântecul acesteia este echivalent cu sunetul mării. Niciodată nu plec la sau de la vânătoare supărat...
„Ritualul nostru înainte de a urca pe scenă este o rugăciune de ajutor către Dumnezeu“
- Aveți vreun ritual înainte de a urca pe scenă?
- Mereu îmi doresc ca eu și Traian să avem măcar zece minute liniștite. Suntem doi și trebuie să avem grijă la intrările exacte, texte, tonalități. O nealiniere vocală între noi iese imediat în evidență. Așa că singurul ritual este o rugăciune de ajutor către Dumnezeu. Oare cum o fi după o pauză de un an întâlnirea cu publicul? Doamne ajută!