de Dana Buzăianu

„Teatrul este poezia ce se desprinde din carte şi devine omenească”. „Teatrul e sentiment”. „Teatrul este comunicarea ridicată la rang de artă”. Multe definiții minunate au încercat să surprindă de-a lungul timpului noțiunea de teatru. Noi nu ne-am propus încă o caracterizare a acestui miracol, teatru, ci un dialog cu unul dintre oamenii care nu doar că îl cunosc, ci îl și trăiesc. De mai bine de jumătate de secol. Virgil Ogășanu este numele ce face ca teatrul românesc să atârne mai greu, care ia generos din preaplinul talentului său și îl lipește de generațiile următoare. Discuția avută cu dânsul m-a ancorat în prezent, dar m-a lăsat să întrevăd cu ochii minții și trecutul. Acesta este talentul. Darul unui om te face să uiți pentru moment de persoana ta, povestindu-ți povestea lui. Viaţa lui. Destinul lui.,.. Poveste în care nu ești un simplu privitor, ci părtaș la tot ce se întâmplă. Așa cum veți fi și dumneavoastră, savurând acest interviu cu maestrul Virgil Ogășanu.

„I-am fost profesor de actorie fiului meu”

- Domnule Ogășanu, cum ați început așteptatul an 2021?

- În papuci, dar mi-am pus cravată de Revelion. (râde) Am fost numai noi trei, eu, Mihai și Vali: am povestit, ne-am adus aminte de lucrurile frumoase, am petrecut foarte bine, dar în condițiile date...

- Fiul dumneavoastră, compozitorul Mihai Ogășanu, afirma la un moment dat că „ambii părinți reprezintă pentru mine un exemplu de integritate familială”. M-a impresionat!

- Mihai e un băiat extraordinar, sufletist, foarte apropiat de noi. E de pus pe pâine! I-am fost și profesor, el a terminat Facultatea de Teatru și m-am bucurat că l-a ajutat foarte mult pe partea muzicală. În general, teatrul te ajută foarte mult. Te ajută și când ești bolnav... Nu o să credeți, dar teatrul e un medicament. Atunci când ești supărat, când sunt zile grele, în teatru îți găsești liniștea, în repetiții uiți răul și dintr-o dată îți revii miraculos de repede.

- Fiului i-ați fost profesor de actorie. Cu soția, cu doamna Valeria Ogășanu, jucați pe scenă. Cum se face delimitarea între familie și profesie?

- Foarte bine, păcat că nu am cum să vă arăt modul în care se face la noi o repetiție. Avem un spectacol, „Pe lacul auriu”, în care joc împreună cu Vali și sunt discuții, căutăm materiale, sunt bune, nu sunt bune... Când ne ducem pe scenă suntem pregătiți. Sigur că regizorul e cel care are ultimul cuvânt până la urmă, dar ne ducem în sprijinul lui, nu să stăm pe scaune: „Ia zi tu, regizore, unde să ne îndreptăm acum, în stânga sau în dreapta? Stăm pe scaune sau stăm pe fotolii?”. Nu! Ne ducem avizaţi și, în funcție de discuțiile pe care le avem, găsim o soluție optimă. Sunt și actori care vin așa, cu mâinile în buzunar: „Ia zi tu, regizore, ce trebuie să fac?”. Caragiale îi numește „actori dibaci”. Din fericire, sunt foarte puțini din aceștia, dar mai sunt... Partea cea mai frumoasă la nașterea unui rol sunt pregătirile. Spuneam odată cuiva: dacă joci, de exemplu, „Richard al treilea”, trebuie să îl cunoști atât de bine cum o cunoști pe sora ta, pe fratele tău. Trebuie să ştii rolul ca pe rudele tale. Pe mine, dacă mă întreabă cineva cum arată sora mea, îi spun imediat. Dar dacă mă întreabă cum arată Richard al III-lea, nu pot să îi zic dacă nu îl studiez. Jucam „Răceala” lui Sorescu și, la un moment dat, eu îl interpretam pe Mahomed și am găsit o chestie extraordinară căutând perioada lui în istoria otomană: o litografie. Și acolo el avea la butonieră o floare. Ei, asta mi-a folosit foarte mult. Vă dați seama cum decreta cu floarea în mână, mirosind-o: „Omorâți-i!”, ce efect era?!

Prieten bun cu Toma Caragiu. „Era un băiat plin de viaţă”

- Aveți un clasament al rolurilor jucate?

- Nuuuu... Clasamentul are legătură cu colaborarea cu mari regizori: Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu și mulți alții. Și marii actori pe care i-am întâlnit în teatru. Vorbesc despre Teatrul Bulandra. Îmi aduc aminte că în 1965 am dat concurs la Teatrul Bulandra, ca să intru. Eu fusesem la Piatra Neamț. Și când m-am dus acolo, când am văzut că erau la concurs Toma Caragiu, Gina Patrichi și alți uriaşi actori, zic: „Ce caut eu aici?”. Vă dați seama, între ce minune de oameni de teatru m-am învârtit eu? A fost un lucru extraordinar pentru mine. Că de la ei am învățat, lângă ei am crescut, de la ei am furat, ca să zicem așa, profesia. Că profesia se mai și fură. (râde)

- Ați fost prieten cu Toma Caragiu?

- Prieteni foarte buni. Un băiat extraordinar, plin de viață. Când repetam cu el, era atât de îngăduitor cu noi, ăștia mai puști, tineri pe atunci, și ne învăța, ne încuraja: „Hai, hai, uite așa, uite așa”. Când s-a repetat „D-ale carnavalului”, în regia lui Lucian Pintilie, eu nu jucam în spectacol, dar am stat în sală să văd aproape 15 repetiții, după care am mers la toate spectacolele. Atât de mult mă fascinau cum lucrau!

„Doamna Bulandra avea 90 de ani și era prima în teatru, de la ora 8:00! Ea era animatorul”

- V-ați mai fi apucat de teatru în contextul actual?

- Nu, pentru că nu aș fi rezistat la superficialitatea care există de multe ori. Și, în general, s-a cam degradat spiritul ăsta de teatru, de colectiv. Un teatru este un loc extraordinar dacă are un animator. Animatorul fiind la noi, la Teatrul Bulandra, doamna Bulandra sau Liviu Ciulei, Pintilie. În jurul lor se coagulează toată profesia asta a noastră. În jurul lor cresc! Dacă nu mai există animatorul, atunci actorul joacă aici că are și el nevoie de un ban, fuge dincolo și mai face ceva, o reclamă, și s-a risipit. Ori, animatorul nu permitea așa ceva. Doamna Bulandra avea 90 de ani și era directoare, iar la ora 8:00 era prima în teatru. Acum, dacă mergeți într-un teatru, mai devreme de 10:00 nu găsiți pe nimeni în afară de portar.

- Cum era trăită celebritatea pe atunci?

- Celebritatea e bună pentru public. În profesia noastră nu este bine să fim „ăla mare, ăla mic, ăla celebru”. Nu e bine! Pentru că se strică raporturile. Sigur că sunt actori care sunt talentati, foarte talentați, regizori la fel, scenografi și așa mai departe. Dar să zică publicul: „Măi, e mare!”. Nu noi, colegii...

„Am avut marea bucurie ca scriitorul Marin Sorescu să ne fie naș”

- Ce trebuie să facă un actor ca să nu se împrăștie în numeroasele caractere pe care le joacă?

- Nu are cum să se împrăștie, pentru că de fiecare dată o iei de la zero. Un mare pictor, Alin Gheorghiu, îmi spunea că „Pentru mine, momentul cel mai dificil este când mă așez în fața șevaletului și e pânza aia albă. Ei, ăla e momentul cel mai greu. Cum demarez, cum fac?”. Același lucru se întâmplă și la actorie. Trebuie să uiți tot ce ai făcut în alte roluri și să o iei de la zero, pentru că altfel te repeți. Asta e creația. Cum spunea unicul Marin Sorescu, „Noi descoperim lucrurile care au fost uitate demult de strămoși în pod”. Da, dar le descoperim şi noi și asta e marea bucurie. Trebuie de la zero, să uiți tot ce ai făcut în alte spectacole, altfel devii manierist și cazuri sunt foarte multe şi triste.

- Faimosul scriitor Marin Sorescu v-a fost naș de cununie.

- Am avut marea bucurie! Știți cum l-am cunoscut pe Marin? Am fost coleg de școală cu unul dintre frații lui, cu Ionică, la Turnu Severin. Dar pe Marin nu l-am văzut decât în București, prin ’68. Era o emisiune la televizor, „Joia Tineretului”, și avea un subtitlu: „Nume de care veți mai auzi”. Și acolo erau invitați din toate domeniile: Bălașa era acolo, Sorescu era acolo. Așa l-am cunoscut pe Marin și așa s-a legat o solidă prietenie. Iată rolul pozitiv al televiziunii. (râde)

Experienţa neplăcută care l-a făcut să se lase de filme

- Dintre teatru, film și televiziune, bănuiesc că teatrul v-a fost mai aproape.

- Am avut o experiență atât de tristă odată! Trebuia să filmăm la Strehaia și ne-am dus acolo, am dormit în niște paturi de spital și trebuia să lucrăm a doua zi. Și a doua zi ne anunță că nu vine cisterna cu motorină, că trebuia să se dea drumul la niște generatoare electrice și s-a amânat pentru următoarea zi. Și am stat acolo în frig, urât... Apoi a venit motorina, dar a plouat. Iară stai degeaba. Ei, zilele alea urâte... am zis: „Eu nu vreau în ruptul capului așa ceva”. Admir actorii noștri care au făcut filme pentru că au avut răbdare. Eu nu am avut și am preferat să fac un lucru imediat: la televiziune, teatru, decât să stau pe câmp, așa cum l-au uitat pe Amza Pellea când juca Mihai Viteazul și au plecat. Și după vreo 10 kilometri: „Dar unde e Amza?”. „Păi, unde e?!”. S-au întors și Mihai Viteazul era uitat pe câmp, în miezul nopţii. (râde)

„Singurul om care venea la teatru a fost președintele Ion Iliescu”

- Tatăl vi l-ați cunoscut la vârsta de 3 ani, când s-a întors de pe front din Al Doilea Război Mondial. A urmat apoi viața trecută prin comunism. Și acum treceți prin pandemie. Cum simțiți perioada aceasta?

- E o perioadă tristă și o izolare îngrozitoare pe care cred că nu a trăit-o omenirea până acum. Oamenii sunt distanțați, mor, nu mai comunică sau comunică online, nu îi mai vezi pe stadioane, la teatru, pe stradă se feresc unii de alții. Poate la ciumă sau la gripa spaniolă să mai fi fost ceva asemănător, dar acum e atât de dură povestea, cum începe virusul să se schimbe și să aibă alte forme, încât trebuie să ai putere mare să poți să traversezi treaba asta. Ca toată lumea, că nimeni nu e ferit de așa ceva. Ne spunea cineva: „Jucați piesa, dar o jucați cu mască”. Cum să jucăm cu mască?! Cum să fie posibil așa ceva? E îngrozitoare imaginea când se aprinde lumina în sală după ce s-a terminat spectacolul și vezi o mare de măști. Doar niște ochi vii care transmit că le-a plăcut. Să fac și o glumă: singurul teatru care putea să joace în pandemie era Teatrul Masca. (râde)

- Vă preocupă politica, domnule Ogășanu?

- M-a preocupat în tinerețe. Și vă spun și de ce: am vrut să văd și eu cum sunt culisele politicii noastre. Și mi-a folosit enorm. Am înțeles demult, de prin ’90 și ceva, cât de nepregătiți sunt oamenii noștri politici. Nepregătiți total. Nu comentez politica lui Ceaușescu, dar noi am avut ministru de externe pe Ștefan Andrei. Vreau să vă spun că avea o bibliotecă imensă, pe care chiar o citea! Se ducea la anticariat, cumpăra cărți, la spectacole. Ați mai văzut oameni politici prin biblioteci, prin librării, la teatru? Singurul om care venea la teatru a fost președintele Ion Iliescu, ce iubea actorii, iubea teatrul, dar în rest, nimeni! Cel puțin la spectacolele mele era mereu...

„Nivelul de cultură scade în România cu o viteză uimitoare. Pe vremea comuniştilor aveam un analfabet, acum avem mai mulţi”

- Se vorbește mult despre scăderea nivelului de cultură în România. Cum vedeți procesul?

- Dramatic, cu o viteză uimitoare. Am văzut niște emisiuni la televizor ținute de Virgil Ianțu. Și am observat că sunt foarte mulți tineri care pierd, nu au pregătire culturală. Cei mai în vârstă, da. Se vede că au citit. Dacă îi întrebi pe tineri de partea de electronică, de tehnologie, știu imediat absolut tot, dar dacă-i întorci în cultură, literatură, nimic! Zero! Știți cum se zice: pe vremea comuniștilor am avut un analfabet. Acum avem mai mulți!

- Cum să mai citim cu internet, cu televizor nonstop, cu tehnologie avansată?

- Întoarcem televizorul ăla nonstop cu fața la perete și ne retragem frumos într-o bibliotecă, într-un loc în care ne simțim bine, și putem să ne creem noi acest spațiu cultural. În 1974 am fost la Florența cu spectacole, la un festival. Iar ziarele de acolo spuneau așa, impresionate de prestaţia noastră: „Capitala mondială a teatrului s-a mutat la București”. Doamne, ce vremuri!

- Care au fost direcțiile după care v-ați călăuzit viața?

- Mi-am dorit foarte mult să fac această profesie. Actoria nu e un lucru ușor. În primul rând trebuie să fii sănătos, că dacă nu ești sănătos, în cea mai bună formă, e imposibil să realizezi așa ceva. Tot ce ai acumulat tu, tot ce crezi că e bine, să poți să îl împarți cu spectatorii, cu colegii de scenă. Actoria te deschide, înveți foarte mult, că te obligă profesia. Te împinge la lectură. Pentru mine, cel care traversează pe trecerea de pietoni nu este un trecător, este un spectator. Eu nu îi văd ca simpli trecători, îi văd ca spectatori...

„Să fac și eu o glumă despre perioada actuală: singurul teatru care putea să joace în pandemie era Teatrul Masca“

„N-aveam nici scaune, nici masă în casă, dar eram fericiţi“

- Povesteați la un moment dat că atât petrecerea de după cununia civilă, cât și după cea religioasă, s-au ținut în apartamentul dumneavoastră de trei camere din Titulescu. Nici nu aveați scaune pentru invitați. Dar erați fericit! Era o altă construcție a oamenilor sau o adaptare a timpurilor de atunci?

- Eram fericiți fiindcă nu existau aceste deosebiri cum sunt acum și pe care le văd și la scoală: îmi vin elevi îmbrăcați după ultima modă și ceilalți, fără posibilitate, suferă. Nu exista așa ceva atunci. Atunci exista teatru și nimic pe lângă. Când ne-am dus acolo în bloc, era un bloc care doar ce se făcuse, nu aveam... Dar toţi vecinii care se mutaseră mai demult în bloc, parcă au știut că nu posedăm nimic: ne-au adus scaune, ne-au adus mese, ne-au dat față de masă. Aveam doar un aragaz, baia făcută perfect, cu o oglindă despre care mi-a zis Marin Moraru: „Măi Virgile, tu ai pus oglinda asta pentru tine? Eu nu mă văd, ai pus-o prea sus!”. Erau colegii invitați la sărbătoarea asta a noastră și în toată improvizația aia, noi eram fericiți. Aveam chelner de la Athenee Palace! Era cam moale. Îi spuneam: „Sunt paharele cam goale”. El era foarte scorțos: „Vă rog frumos, știu eu, vă rog, lăsați-mă pe mine”. Ce amintiri frumoase am avut!

„Teatrul te ajută foarte mult, chiar şi atunci când ești bolnav... Nu o să credeți, dar teatrul e un medicament“

„Sunt și actori care vin așa, cu mâinile în buzunar: «Ia zi tu, regizore, ce trebuie să fac?». Caragiale îi numește «actori dibaci». Din fericire, sunt foarte puțini din aceștia, dar mai sunt...“

„Turneele te unesc. Mutam noptierele, adunam paharele de prin băi şi stăteam cu toţii până pe la 3:00 dimineaţa“

- În turnee cum era?

- Am făcut foarte multe turnee, de aceea și echipa era unită, că plecările te unesc. Două săptămâni, trei săptămâni. Am bătut toată țara asta și cu trenul, și cu autobuzul. Pe atunci restaurantele rămâneau deschise până la ora 10:00 seara. Ori, noi terminam spectacolul la 10:00, deci nu mai găseam nimic ca să mâncăm și trebuia să cumpărăm din timpul zilei și ne adunam toți în camera unuia de la hotel. Mutam noptierele, ridicam patul, aduceam paharele de pe la băi și stăteam până pe la ora 2:00-3:00 dimineaţa. Ce amintiri...

- Ce vă face fericit, domnule Ogășanu?

- Fericit mă face sănătatea. Dacă sunt sănătos, altceva nimic, nimic. Să mă pot bucura de băiat, de oamenii din jur, să mă pot bucura de trandafirii pe care îi am pe aici prin curte, când înfloresc sunt o nebunie. Am motive de fericire...

- Care sunt următorii pași ai dumneavoastră după ce se vor redeschide teatrele?

- Reluăm spectacolele pe care le-am mai jucat: „Pe lacul auriu”, „Pisica pe acoperișul fierbinte”, „Scrisoarea”, la Teatrul Național, „Voiajul domnului Perrichon”, „La Grande Magia”, sunt multe care sunt de reluat. La spectacole noi, deocamdată mă gândesc dacă să mai intru sau nu. Nu din lene, dar mai vreau să mă bucur și de o liniște a mea interioară. 57 de ani de teatru sunt, cred, suficienți!