de Carmen Ciripoiu
Când unicul Nicolae Botgros începe să cânte până și frunzele din copaci se bucură și dănţuiesc, iar lumina devine incandescentă odată cu fiecare notă. Râde și plânge în același timp când vorbește despre viața sa, dar mai ales despre Basarabia iubită... Cel mai mare vis al lui este să vadă România unită! Violonist desăvârșit, artist de clasă mondială, dirijorul celei mai de succes orchestre din sud-estul Europei, Maestrul Botgros s-a prezentat totdeauna ca român, oriunde l-a dus viața. Așa și-a făcut tatăl mândru. Aşa a rămas şi el mândru! Un interviu de colecţie cu un imens sufletist, în rândurile ce urmează.
„Şi moral, dar şi financiar, artiştii sunt la pământ!”
- Este a doua oară când am onoarea să realizez un interviu cu dumneavoastră și vă mulțumesc din suflet. Cum vă simțiți, după ce ați tre- cut printr-un calvar în urma infectării cu noul coronavirus? S-a întâmplat să fiți internat exact în ziua în care ați împlinit 42 de ani de când conduceți faimoasa orchestră „Lăutarii”.
- Așa este și să dea Domnul să nu fie ultimul interviu. Deși, s-ar fi putut întâmpla ca acest interviu să nu mai aibă loc. Din cauza virusului... Vă spun, ca la frații mei, că am scăpat cu zile și datorită puterii cu care v-ați rugat pentru mine și a preoților care au făcut mătănii și slujbe. Alături de mine a stat în primul rând familia, băiatul meu Corneliu, nepotul Cristi, soția Lidia și desigur micuța Nicoleta, ce venea prin vis și mă lua de mână să plec cu ea. Aceste momente nu le pot uita! Voi spune toată viața mea mulțumesc domnului Locoman, directorul Palatului Național, medicilor care m-au îngrijit, Ministerului Sănătății din Republica Moldova, România, Franța și Germania. Plecăciuni pentru implicarea activă și sufletească a Iulianei Tudor, care a bătut clopotele pe la toate Ministerele Sănătății. Mă înclin!
- Ați fost nevoit să stopați concertele live. Cum ați simțit această perioadă atât de ciudată pentru toți artiștii?
- Și moral, dar și financiar, oamenii sunt la pământ! Sunt artiști care nu mai pot face altă meserie, ca și mine. Eu nu mai văd viața altfel decât să cânt și să fiu mereu activ. M-am născut în casă de lăutari, am trăit în muzică și fac această meserie de 55 de ani. La fel, mulți alți colegi. Un an să nu activezi deloc e cumplit. Dacă facem o statistică imaginară, cel mai mult au pătimit artiștii și medicii. Orchestra „Lăutarii” a avut ceva de lucru, datorită domnului Locoman, care ne-a permis să facem câteva CD-uri. Eu am imprimat 180 de minute solo vioară. În rest, s-a cântat la două nunți, am avut trei concerte fără spectatori la Palatul Național în cadrul festivalului „Mărțișor”. Atât... Infernal de greu...
„Când de-abia aveam 9-10 anişori, tata se fălea cu mine şi zicea că voi ajunge mare”
- V-ați născut cu mir în frunte, iar tata v-a pus vioara în mână. A fost primul instrument care v-a plăcut?
- Dumnezeu îți dă harul Lui ca să-l porți prin lume. Îi mulțumesc pentru mirul sfânt Lui și desigur tatălui, care și-a împlinit visul prin mine. Țin minte că le zicea oamenilor, la petreceri, când aveam numai 9-10 anişori că voi deveni un mare artist. Nu-mi puteam imagina pe atunci ce ar însemna asta, dar în timp am înțeles. Sincer, prima dată am pus mâna pe tobă, dar ușor, ușor, am lăsat-o în favoarea viorii.
- E adevărat că v-a fost furată vioara de două ori?
- Vioara îmi poartă un mare noroc! O am de 45 de ani și peste tot unde mă însoțește îi spun unde ne aflăm, cu ce fel de oameni ne întâlnim. Vorbesc cu ea ca și cum ar fi un om... În viață te mai trădează prietenii, altcineva, dar vioara niciodată! Darul tatălui meu a rămas sfânt. E o poveste încurcată cu vioara mea... Prima oară când a dispărut din casă a fost luată de un vecin, care venise a doua zi de Revelion în vizită, dar eu și soția eram la altcineva. Văzând că nu este nimeni, a făcut o glumă nesărată și a plecat cu ea acasă. A doua zi dimineață prietenul meu s-a retras la țară și a uitat de gluma făcută. S-a întors peste o săptămână. Între timp, eu am alertat Poliția și toată Securitatea că mi-a furat cineva vioara. Când glumețul a venit, mi-a returnat-o. A doua oară am uitat-o eu într-un taxi, când mă întorceam de la un spectacol, dar taximetristul nu s-a încumetat să mi-o mai returneze. Desigur, am anunțat că va fi remunerat, dar el a vândut-o cuiva care nu cunoștea că instrumentul e foarte vechi. Vioara are 240 de ani în catalog! A fost adusă la reparat și m-am nimerit, absolut întâmplător, la meșterul acela. Am anunțat poliția și am rezolvat problema. Acum este acolo, lângă sufletul meu...
„În spital, când îmi luam rămas bun de la Cornel, rupeam cămașa de pe mine, dar nu încetam să mă rog Domnului”
- V-ați dorit o fetiță toată viața și, acum trei ani, Dumnezeu v-a adus-o în dar pe Nicoleta, o mogâldeață care debordează de energie. Ce face minunea?
- Așa este, Dumnezeu mi-a dăruit-o și îi mulțumesc mult pentru asta. Am încercat de câteva ori să apar cu Nicoleta, dar știți cum sunt oamenii... Așa că am hotărât să o las să crească sănătoasă, așa cum a dat-o Maica Precista, curată și binecuvântată. Are 3 ani și 4 luni, merge la grădiniță, îi place foarte tare. Are deja calități muzicale spre dirijare și vocal. Ca fiecare părinte care își cântă copii în cântece, așa fac și eu. (râde)
- Cu câțiva ani în urmă, mi-ați spus că nepotul dumneavoastră a depășit „cu mult tot neamul”. Cu ce se laudă acum tânărul Cristi?
- Cristi ne-a depășit, cu siguranță, și muzicanții pot confirma asta. A avut o profesoară, Galina Buiunovschi, care construieşte de mulți ani o fabrică de violoniști de mare valoare. În acest moment, Cristi face Conservatorul la Chișinău și cântă în orchestra noastră. Este un violonist de impresionantă forță. În ceea ce îl privește pe Cornel, el e un talent deosebit. Mi-a dat Dum- nezeu un băiat de o minunată calitate, cu educație, talentat și bun prieten. Când eram pe patul de spital, am reușit să-i mărturisesc câte ceva. Atunci am înțeles cât de tare își dorea ca eu să-mi revin și câtă nevoie are de mine. Când îmi luam „rămas bun” de la el, mi-am dat seama cât de greu îi va fi și îmi rupeam cămașa de pe mine, dar nu încetam să mă rog Domnului. Cornel este urmașul meu adevărat. Sângele apă nu se face...
Ritualul Maestrului înainte de a urca pe scenă
- Se aude că întotdeauna înainte de a urca pe scenă aveți un ritual.
- Ritualul meu este legat de credința în Dumnezeu. Am acasă un perete plin de icoane, la care îmi fac rugăciunile dimineața și seara. Înainte de fiecare concert închid ochii, îmi imaginez acest perete și atunci încep iar să mă rog profund.
- Păreţi foarte apropiat de Dumnezeu. Care a fost cea mai mare „favoare” pe care I-ați cerut-o?
- Lui Dumnezeu nu trebuie să-I ceri nimic, doar să-I dai totdeauna binețe și să-I arăți credință. Mă rog pentru sănătatea familiei, a copiilor, pentru orchestră. Avem duhovnicul nostru, părintele Valeriu Bazatin, care ne e alături la cununii, sfințire, botez sau înmormântare. Dar și un lăcaș sfânt unde mergem cu toții, e vorba despre Mănăstirea „Marta și Maria” de la Căușeni. Acolo participăm la Sfântul Maslu.
50 de ani de căsnicie cu minunata Lidia!
- Anul acesta împliniți 50 de ani de căsnicie. Care credeți că a fost secretul unui mariaj atât de frumos?
- Ce e frumos, se spune că și lui Dumnezeu îi place! Nu cuvântul secret se potrivește. Dacă trăiești în secret, e o viață cam tristă, lumea nu mai știe nimic despre tine. Noi am fost mereu deschiși și am ținut cont unul de altul, cine și ce poate face sau cine și cât poate duce. Am făcut cele spuse la Sfânta Cununie și anume că trebuie să asculți ca să fii ascultat. În casă, cântă cocoșul... la vioară. (râde) Dacă pandemia o să ne lase în pace, poate vom face o petrecere la această mare sărbătoare. Sunt, într-adevăr, 50 de ani, la bine și la greu. Lidia a fost frumusețea satului și am trăit cu ea mai mult decât cu părinții, frații, surorile. O viață de om. Știu toți prietenii mei cât de mult o iubesc, ea este aleasa mea dată de la Domnul.
- Cu soția dumneavoastră faceți un cuplu și pe scenă, dar și acasă, și uneori nu e deloc simplu... Au existat vreodată gelozii?
- Gelozia face parte din ce poți înțelege tu, ca persoană, din viața ta. În momentul când vrei să faci o scenetă de prost gust, pui într-o situație urâtă pe toți cei din jurul tău. Pentru că, de obicei, gelozia îşi face de cap în fața oamenilor, acasă nu se întâmplă nimic. La început, Lidia nu avea treabă cu asta, dar la 40 de ani am simțit ceva nou. (zâmbeşte) Și mi-am dat seama că e geloasă. Dar am trecut și peste asta...
„Borșul roșu din Ucraina este nelipsit de pe masă”
- Care este lucrul pentru care îi veți mulțumi mereu soției dumneavoastră?
- Îi mulțumesc că mi-a dăruit un fecior bun ca pâinea caldă, dar și pentru înțelegerea în viața mea artistică. E dificil să fii în centrul atenției și în top mereu.
- Care este crucea cea mai grea pe care o duc doi parteneri într-o căsnicie?
- Crucea este una pentru toți creștinii. Unora le pare de plumb, alții nici nu o simt și merg înainte. Soarta unui cuplu este diferită, pentru că omului tot timpul i se pare că în ograda vecinului e mai frumos și mai curat. Noi avem o cruce cerească și nu facem abatere de la aceasta. Cred că o purtăm, în primul rând, cu demnitate.
- Cine a pășit pragul locuinței dumneavoastră spune că doamna face mâncăruri senzaționale. Care sunt bucatele de care sunteți îndrăgostit?
- Foarte mulți artiști din tot spațiul muzicii, indiferent de gen, au poposit în casa noastră, au stat la masă și au dormit la noi. Soția s-a simțit onorată să aibă oaspeți și a căutat mereu să-i primească cum se cuvine. Face, într-adevăr, bucate delicioase, moștenite de la mama soacră, Dumnezeu să o odihnească! Noi mâncăm tradițional, ciorbe, răcitură, sarmale, costiță, borșul roșu din Ucraina este nelipsit, ca și friptura cu mămăligă, plăcinte și, desigur, colţunași, după tradiția rusească.
- Este și faimosul dirijor Nicolae Botgros un bucătar? Sau... măcar ucenic?
- Cred că am devenit şi eu bucătar pentru că mănânc numai la bucătărie tot ce-mi pregătește soția. (râde) Eu știu să prepar cartofi prăjiți, borș roșu cu costiță, ochiuri și ceai. Atât! Soția consideră că nu este treaba mea la bucătărie și chiar are dreptate.
Poveşti incredibile despre prietenii incredibile cu fanii
- Sunteți considerat cel mai mare dirijor din întregul spațiu românesc și ați declarat la un moment dat că aveți fani care vin după dumneavoastră în toată lumea. Ați legat cu vreunul dintre aceștia o relație de prietenie specială?
- Da, sigur, sunt mulți cu care suntem prieteni și am să vă dau câteva exemple. Dan și Iuliana Horga din Londra, sunt prezenți la toate spectacolele. Le-am cântat la nuntă acum 17 ani, azi suntem și puțin rude, pentru că am cununat-o pe sora mai mică a Iulianei, Alina. Adrian Gerasim, tot din Londra, a fost cu noi în SUA de două ori și vine la toate concertele din România. Mai este și Daniel Huțanu din Padova, Italia, care îmi e și cumătru, pentru că i-am botezat fetița, pe Melisa-Nicoleta. Și sunt mulți cei în fața cărora mă înclin și le mulțumesc că m-au format ca artist și mi-au dat viață. Să trăiți mulți ani!
- Sunt convinsă că aveți multe cadouri primite de la fani. Există vreunul cu totul ieșit din comun?
- Cel mai mare cadou este și va rămâne pentru mine publicul spectator, florile și aplauzele. Poți să cânți, să culegi stele de pe cer, dacă nu ai harul de la Dumnezeu nu mai chinui lumea! Din păcate, astăzi avem artiști care fac asta și mai stau și zi și noapte pe la televiziuni. (surâde amar)
„Nu e posibil să cânți românește și să visezi rusește”
- Care sunt lucrurile pe care le iubește cel mai mult Nicolae Botgros? Dar cele pe care le detestă?
- Îmi plac mult oamenii onești, deștepți, sinceri și talentați. Când cineva cântă bine pot să-i dau și haina de pe mine. Am o intuiție perfectă! Nu m-a dat niciodată de gol. Dar când văd un obraznic cu talent zero, mă pune pe gânduri. De mic am trăit în sat și am fost tare sărac. Acum, când văd o astfel de persoană amărâtă pe drum, îmi vine să plâng...
- După o pauză lungă, „Lăutarii” de la Chișinău așteaptă cu nerăbdare să-i întâlnească pe cei care îi iubesc. Ce ne pregătiți?
- Am cântat și vom cânta, că așa a fost chiar și pe timp de război, și pe timp de foamete. Anul ăsta avem o activitate bogată în România, printre care Festivalul „Maria Tănase”, Festivalul de la Brăila, a 15-a ediție. Sperăm că putem să le ducem la bun sfârșit.
- Care este cel mai mare vis al dumneavoastră?
- Să văd țara unită, România Mare! Așa cum si-au dorit Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Grigore Vieru, Nicolae Sulac, Nicolae Dabija. Într-o bună zi va trebui să plec și eu la ei, în Ceruri, și aș vrea să nu o fac cu mâinile goale. Să ajung cu vestea cea bună! Nu e posibil să cânți românește și să visezi rusește!
Vă sărut pe toți și vă aștept cu mare drag, în sălile de concert.
„Nu am visat niciodată un milion de dolari, dar e mare păcat că nu suntem luaţi în seamă ca marii sportivi“
- Care este cea mai frumoasă amintire cu draga orchestră „Lăutarii”?
- Grea întrebare... În cei 43 de ani de când suntem împreună, am colindat lumea. Pe timpuri, mergeam în fosta Uniune Sovietică de două ori pe an, cel puțin o lună și jumătate. Erau turnee profesionale, organizate de Mosconcert. Un mare triumf al nostru a fost în 1985, la Festivalul Tineretului Mondial, de la Moscova, susținut în Parcul Maxim Gorki, unde au participat în jur de 50.000 de spectatori! Ni s-a spus să cântăm strict 45 de minute. Toată lumea dansa și după ce am terminat recitalul, nu mai puteam scoate țambalul de pe scenă pentru că publicul nu ne lăsa... Drept urmare, am mai cântat încă 20 de minute. Și tot așa de trei ori... Organizatorii au fost nevoiți să tragă autocarul în spatele teatrului ca să ne îmbarcăm, altfel nu se putea. Țambalul tot pe scenă a rămas, l-au recuperat mai târziu. A doua zi scriau toate ziarele că spectacolul „Lăutarilor din Chișinău” a fost cel mai tare din tot festivalul. Sigur că am luat și Marele Premiu!
Dar turneul din 1988-1989 din România a fost cel mai valoros din viața mea artistică, cu 67 de concerte. A fost organizat de Filarmonica din Botoșani și îi mulțumesc și acum directorului Ion Ilie. În Botoșani am cântat două săptămâni, două concerte pe zi. La Focșani, lumea stătea la rând să cumpere bilete, era o coadă de peste un kilometru. În timpul celui de-al doilea concert, s-a urcat un individ pe scenă și a făcut un anunț ce semăna mai mult a amenințare. A spus că roțile de la mașină ne sunt dezumflate. Și dacă nu anunțăm încă două concerte, strică și roțile de la autocar! Am fost nevoiți să renunțăm la recitalurile de la Odobești și am mai făcut două la Focșani. Gândiți-vă că durata unui concert este de cel puțin trei ore. Asta e o parte din istoria orchestrei „Lăutarii”. Adevărata bucurie pe care o simțim noi cu greu se poate explica... Uneori, însă, mă apasă tristețea. Nu am visat niciodată la un milion de dolari, dar după cum spuneam, este o diferență uriașă între noi și sportivi. E mare păcat că nu suntem luați în seamă, nici măcar de un demnitar de stat. Dar, cine știe, poate că într-o zi se vor gândi la ce înseamnă cu adevărat muzica populară...
În altă ordine de idei, ceea ce observ în acest moment e prea multă modernizare în muzica tradițională. Și din ce în ce mai puțini care fac Conservatorul. E de ajuns că știu patru-cinci melodii. Din păcate, muzica populară a ajuns precum o casă de copii fără părinți. Orfană!
- Maestre, ați cântat vreodată cu vocea?
- Da, la emisiunea „O dată în viață”. Acest proiect, lansat de regretatul Titus Munteanu și încredințat doamnei Elize Stan și minunatei Iulianei Tutor, a fost o emisiune de nota zece! Trebuie să recunosc că Mami, așa cum toată lumea o numește pe Elize Stan, este cea care ne-a prețuit cu adevărat, din toate punctele de vedere. Colaborarea noastră a început cu trei decenii în urmă și îi mulțumim și acum, cu plecăciune. „O dată în viață” a fost o lecție pentru toți cei care au încercat și mai încearcă să facă emisiuni adevărate.
„Sunt mândru că am fost de opt ori la Muntele Athos. Nu pot descrie în cuvinte”
- Unde vă place să vă petreceți vacanțele? Ați călcat pe pământul sfânt?
- Sunt mândru că am fost la Muntele Athos de opt ori până acum, alături de un bun prieten din Ploiești, Gheorghe Topa. Este ceva ce nu se poate descrie în cuvine, oricât de mult aș vrea vă povestesc. Dar am să vă spun doar un mic episod din viața mea, legat de acest loc sfânt și vă jur că e adevărat. Când eram pe patul de spital, s-a auzit în toată lumea că sunt bolnav și mulți au început să se roage pentru sănătatea mea. Părintele Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu, de pe Muntele Athos, a făcut și el slujbe. Noi suntem mai mult decât prieteni. În seara când părintele se ruga, l-am visat cum mă strângea la pieptul lui. Atenție, în același moment! După câteva zile am început să mă simt din ce în ce mai bine. Vreau din suflet să-i mulțumesc părintelui Ștefan că a putut să-mi transmită această putere duhovnicească. Aș putea să mai spun multe, dar ce este sfânt așa rămâne.
Când eu și soția mea am devenit artiști profesioniști la ansamblul „Mugurel”, ne-am propus să mergem în fiecare an la mare. La început am ajuns la Odesa, prin anii 1974-1975. Ne plimbam mai mult prin Ucraina, era mai aproape și fără restricții. Mai târziu am venit în România, la munte, la Slănic Moldova, la Sovata, la Brașov. Mai frumoasă decât România nu e nicio țară, numai că noi, așa cum am am mai spus, credem că în ograda vecinului e mai curat și mai luminos. În ultimii ani ne-am dus mai mult în Turcia și în Grecia. Nu am ajuns până acum în Emiratele Unite sau în Egipt. Acum două săptămâni, de exemplu, am fost la Buzău, la Sărata Monteoru. Minunat! Dar cel mai bine dintre toate locurile de pe pământ ne e acasă. Acolo mă simt în apele mele. Acasă nu depinzi de nimeni.
- Nu cu mult timp în urmă ați lansat oficial primele soiuri de vin care vă poartă numele. Cum v-a venit această idee? De când aveți pasiunea pentru viticultură?
- Sincer să fiu, în perioada pandemiei a luat amploare totul. Știți ce se spune: vinul din pahar trebuie să rezoneze cu muzica din suflet și atunci se naște o nouă creație. Vinul se numește „Vița lui Botgros” și, nu că e al meu, dar este nemaipomenit! Pasiunea asta am avut-o de mult, dar nu m-am aventurat niciodată până acum. Am muncit enorm alături de specialiștii de la Vinăria din Vale și a ieșit un produs extraordinar. Vinul a câștigat deja două medalii. Cabernetul a primit aurul, iar Chardonay, argintul. În curând va fi pe rafturile magazinelor de la noi, cât și în cealaltă parte a Prutului, adică în toată România. Este un vin de sublimă calitate, se poate spune de nivelul Orchestrei „Lăutarii”. (râde pe sub mustaţă)
„Sunt om, am greşeli, dar un lucru mă deosebeşte de alţii. Am recunoscut mereu!“
- Fanele dumneavoastră v-au dat vreodată bătăi de cap? Sau soției motive de îngrijorare?
- Nu e stilul meu să mă laud cu fanele, dar niciodată nu mi-au făcut vreo problemă. Nici mie, nici soției. Știți cum scrie la mașini, în spate? Fiți atenți la depășire! Sunt om, am greșeli, sunt păcătos, dar un lucru mă deosebește de ceilalți. Eu am recunoscut tot timpul.
„Spectacolele din 1988 cu doamna Sofia Vicoveanca vor rămâne în istoria neamului românesc“
- Ați colaborat cu multe nume notorii din România. Care e amintirea ce v-a rămas în suflet?
- Îmi vine greu să fac o apreciere a marilor artiști, atât de la noi, cât și de peste Prut, dar un lucru este cert. Fondatorul acestei orchestre, imensul artist Nicolae Sulac, a fost omul cu un suflet și o mare dragoste pentru muzică și poporul său. Nu-l vom da uitării nici măcar pentru o zi! El trăiește mereu în inimile noastre. Spectacolele din anii 1988, cu doamna Sofia Vicoveanca, vor rămâne în istoria neamului românesc. Dar și concertele cu Gheorghe Zamfir, Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Petrică Mîțu Stoian, Niculina Stoican, Mariana Ionescu, Steliana Sima, Laura Lavric, Mioara Velicu, Viorica Macovei, Constantin Bahrin, Ansamblul Cindrelul - Junii Sibiului, cu doamna Silvia Macrea... Sunt mii de artiști care au colaborat cu noi, în diverse ipostaze.
„Sunt cetăţean de onoare a 12 oraşe şi trei şcoli îmi poartă numele“
- În discuția purtată cu dumneavoastră mi-ați spus că sunteți cetățean de onoare a 12 orașe. În altă ordine de idei, vă e casa plină de medalii. Care vă este cea mai dragă?
- Cetăţean de onoare, inclusiv al Bucureștiului, Chișinău, satul meu natal, orașul Cahul, Bârlad, Suceava și multe altele. Dar sunt și trei școli ce îmi poartă numele: Colegiul de Arte din Sorica, gimnaziul din satul meu Badicul Moldovenesc și gimnaziul din satul Cioselia, raionul Cantemir. Poate n-o să vă vină să credeți, dar nicio distincție n-a fost plătită, în afara premiului de stat. Sunt doar aşa, pentru a-ți ridica moralul. Sunt „Artist al poporului” în Republica Moldova, cavaler al „Ordinului Republicii”, am primit apoi în România „Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer” și „Ordinul serviciului credincios în grad de comandor”, dar și Medalia aniversară oferită de preşedintele Klaus Iohanis, „Centenarul Marii Uniri”. Pe pământul ăsta sunt foarte mulți oameni miruiți de Dumnezeu. Iubesc şi fotbalul de calitate. Să ne gândim la sportivul Lionel Messi, care de șase ori a primit Balonul de Aur. Asta se poate spune că este o apreciere adevărată. La noi în țară, îi dădea cel mult o dată, sau poate deloc...