de Silviu Ghering şi Ştefania Băcanu
Una dintre cele mai spectaculoase voci ale României, carismatică şi mereu cu zâmbetul pe buze, îndrăgita Delia Matache este un artist complet, care se menţine pe cele mai înalte culmi ale succesului, prin muncă, inspiraţie şi talent cu caru’. Delia este asumată şi autentică, iar ca artist, unică prin originalitatea pe care o respiră cu fiecare prezenţă. Dar, pe cât pare de dezinvoltă, pe atât este de timidă în anumite situaţii. Da, n-am fi zis nici noi! De fapt, sunt multe laturi necunoscute şi nebănuite ale incredibilei Delia pe care le-am descoperit cu toţii din interviul minunat realizat de Andra „Acasă la Măruţă”. Un podcast de forţă, marca Andra, de peste două ore, pe care puteţi să-l savuraţi la liber şi pe YouTube...
„Mă pregăteam de grădiniţă, la radio cânta ceva maiestuos, grav. Am început să plâng... Atunci şi-au dat seama că am destul miez”
- De la ce vârstă ai început cu muzica?
- Ai mei au simțit că există foarte multă sensibilitate pe partea asta a mea cu muzica, au văzut că mi se modifică efectiv expresia feței atunci când cânt. Odată mă îmbrăcau să merg la grădiniță și la radio era ceva simfonic, maiestuos, grav, și eu plângeam din cauza muzicii aceleia de la radio. Atunci, mama i-a zis tatălui: „Trebuie să facem ceva cu asta mică, pentru că e destul miez, are ceva special”. Bine, și mama cânta, și a simțit că e multă dorință şi sensibilitate în mine. M-au dus la „Lipatti” din clasa I, la pian, şi dă-i cu orele de studiu. Nu înțelegeam de ce trebuie să fac asta, mi se părea că-mi încurcă mie copilăria, eu voiam afară, studiam cu balconul deschis, etajul doi, și îi auzeam pe copiii de la scară care se jucau, „Bidonașul” sau „Șotronul” sau mai știu eu ce. Și eu eram doar un copil...
- Bine, dar această exigență n-a venit din partea părinților, ci din partea școlii, erai la „Lipatti”, liceu greu, cu cerințe mari...
- Daaa, trebuia să știi tot, toată programa școlară pentru audițiile de sfârșit de trimestru. Apoi, la final de an, erau foarte multe materiale și era obligatoriu să fii pus la punct cu toate partiturile, să le știi, să le visezi și mie nu-mi plăcea partea teoretică, nu mi-a plăcut niciodată, deși m-a ajutat foarte tare mai târziu.
„Sora mea, Oana, e mai bună decât mine, dar nu vrea viaţa asta”
- E curios că sora ta, Oana, a făcut și ea școală de muzică...
- Ce ureche muzicală are Oana... Doamne! E mai bună decât mine...
- Și cântă cu tine...
- Da, dar în ultima vreme, mai puțin, pentru că... doi copii, Jesie și Bubu, și nu mai este disponibilă, așa, tot timpul. E o mămică mai prețioasă, se ocupă de copii, n-are timp de concerte, e implicată total, n-a acceptat încă ajutorul, fără bonă, fără nimic, vrea ea să le facă pe toate singură. Diferența dintre mine și Oana este că ei nu-i place atenția, ceea ce a văzut la mine că mi se întâmplă i s-a părut prea mult. „Măi, dar cum poți să faci asta?! Cum să duc genul ăsta de viață, în care mie mi se pare că îmi sacrific tot, adică de ce aș sta așa, în tensiune tot timpul, cu plecatul ăsta încontinuu, de ce programul ăsta haotic?! Nu vreau asta, vreau să trăiesc bine, lejer, frumos, în ritmul meu, nu vreau să fiu expusă atât de mult ca tine, nu vreau... probleme!” - am încheiat citatul motivațional. (râde) Nu m-am gândit că n-o să-mi trăiesc viața, când eram mai mică, dar, mai târziu, când îți dai seama că înaintezi cumva în vârstă, realizezi că ai nevoie să-ți iei timpul înapoi și să-ți dai tu ție entertainment, că toată viața ai oferit și e o chestie pe care eu o resimt acum, cumva, simt nevoia și-mi fac mereu pe plac.
- Ai vreun regret legat de drumul ales?
- Tuturor ne place ceea ce facem, că de asta ne-am apucat și de asta facem ce facem, dar, cel puțin la mine, în momentul în care oferi mult prea mult și devine o rutină și dau ani la rând turneu, oboseală, mers colo, plecat dincolo, drumuri care te omoară, că sunt rele, și grele și aglomerate, te expui și apare, normal, un factor de risc... În plus, concertul nu înseamnă doar ora aia pe care o stai pe scenă, pentru ora aia muncești alte ore. Pandemia asta m-a făcut să-mi fie dor de toate astea, mi-a dat și timp să observ alte lucruri și să fiu atentă la alte aspecte ale vieții, cumva, fără să am treaba asta ca un stres permanent, „aoleu, programul, ce e de făcut azi, săptămâna asta, unde plec?”. Eee, pandemia asta nenorocită a fost un moment de respiro binevenit, așa forță majoră cum a fost, nu a fost pentru că am vrut eu, am ridicat două degete și am spus: „Știți ce, ia gata, stop! Eu nu mai pot să respir!”. Stând în mașină, la un șir de evenimente, până să vină pandemia asta, chiar mă gândeam „Bă, noi n-o să ne oprim niciodată din asta!”. E ca un „butterfly effect” (n.r. - „efectul fluture”), sunt prea mulți oameni implicați, n-o să se oprească, n-o să avem niciodată pauza pe care o gândim, sunt prea mulți oameni pe care nu poți să-i ții acasă pentru că vrei tu să fii un „răsfățat” și vrei să te gândești numai la tine. N-o să ne oprim decât dacă se întâmplă ceva rău cu mine, ceva dramatic...
„Mi s-a părut că trăiesc într-un scenariu science fiction”
- Și s-a întâmplat pentru toți...
- Da, lockdown nu numai în muzică, ci şi în viață, în general, în tot, în tot... Primele zile când am aflat de treaba asta mi se părea că trăiesc într-un science-fiction, că nu-i real, că nu se poate întâmpla așa ceva. Mi se părea că-i chiar interesant ce se petrece, interdicții de circulație, ca în război, declarații ca să ieșim din casă, dezinfectat, șoșonii la ușă, dezinfectat tot ce aduceam de la magazin. Oamenii sunt mai preocupați să alimenteze niște lucruri inexistente pentru propriul orgoliu, pentru propriu entertainment, mai bine zis. Oamenii pot crea conflicte acolo unde nu există. În televiziune, Andreea Marin cu Mihaela Rădulescu, în muzică, eu cu Andra. Mai preocupaţi de lucruri mărunte şi, poc, a apărut ceva cu adevărat mare, rău, nesuperficial: pandemia!
- Dacă, totuşi, te-ai întoarce în trecut...
- Nu-mi pare rău de absolut nimic, pentru că nu am făcut nimic de care să-mi pară rău! Sunt niște lucruri la care mă gândesc și mi se par amuzante astăzi, cu mintea de acum, dar orice pas făcut, la vremea respectivă, a dus la cine sunt astăzi. Dacă aș fi modificat orice mică alegere, n-aș mai fi fost astăzi Delia, probabil că aș fi fost altfel, iar mie îmi place cum sunt azi, cum mă prezint, cine sunt eu. Azi este o altă viață, un al „EU”, mi se pare că m-am dedublat la un moment dat și ce a fost până la 20 și ceva de ani a rămas în urmă și parcă nu mai sunt eu. Am senzaţia că lucrurile au evoluat extrem de interesant și de rapid, așa, fix ca o rachetă. Senzația este că-mi trăiesc o a doua viață! Eu mă simt în adolescență. Și nu o spun de bravură, o spun că așa simt, înăuntrul meu. Efectiv, în inimă și-n creier, mă simt o adolescento-copil, care vrea să zburde, să se distreze și să stea afară cu bicla.
„Eu şi Răzvan suntem o echipă. El e critic, dar pe partea artistică nu intervine niciodată, pentru că omul creativ din echipă sunt eu!“
- Așa o copilăroasă are nevoie de un soț sau de un... tată?
- Am avut norocul să găsesc o persoană care mă înțelege cu toate nebuniile mele și poate să vină lângă adolescenta din mine. Răzvan nu este numai soțul meu, este familia mea, familia mea numeroasă. Noi avem multe personalități. Suntem doi în casă, dar ne manifestăm cât zece! Răzvan a venit fix când trebuia. Ne-am ciocnit în momentul potrivit, ca două roci puternice, ca două pietre tari. M-a ajutat pentru că a simțit că poate să facă asta și eu am simțit că sunt în siguranță cu el fiindcă eram într-o perioadă în care totul era o nebuloasă. Echilibrul și stabilitatea vin odată cu un soi de maturizare a ta. Cumva, trecând prin anumite experiențe și trăindu-ți viața ca echipă, n-aș fi reușit să fac asta singură. Da, suntem o echipă eu și Răzvan! Răzvan e critic, dar pe partea de creativitate nu intervine niciodată, atunci când compun o piesă, pentru că omul creativ din această echipă sunt eu. El stă bine pe tot ceea ce înseamnă ecuații de gradul I (râde), pe tot ce înseamnă planificare, organizare, desfășurare de forțe şi viziune, uneori. Discutăm, da, e normal, dar n-a avut niciodată păreri negative despre ceva ce am făcut. Cumva îl cucerește tot ce construiesc eu. În cazul nostru, el e pragmaticul, eu sunt mai visătoare. El e Rac, eu sunt Vărsător.
- Curând faceţi nouă ani de la căsătorie...
- Nunta mi s-a părut că s-a terminat foarte repede... atâta stai și pregătești... și invitații, și muzica, și preotul, și locul, și meniul... și apoi pupături, ciocnește paharul cu toți, totul trece prea repede... Îmi amintesc că se luminase afară dimineață, plecaseră deja mulți invitați și mama îmi tot făcea semne „Hai, mamă, să strângem, să plecăm...”. „Nu!”, aproape că m-am răstit la ea, „Este nunta mea și stau până la final, la 8:00, 9:00, 10:00 dimineață, pentru că vreau să simt, ca să nu uit vreodată!”.
Cum au fost crescuţi în perioada de după comunism
- Ce-i place lui Răzvan cel mai mult la tine?
- Îi place această ființă, eu, magnifică, extrem de jovială, copilăroasă și drăguță, și nu mai este nimeni așa pe lume (râde). Eu nu mai știu pe cineva așa, și nici el! Sunt unică, extrem de tolerantă şi nu mă cert.
- Dar îi zici des „Te iubesc!”?
- Îi spun... ne spunem, dar nu suntem siropoși. Nu suntem romantici. Nici eu, nici el. Ne-am găsit bine. Noi suntem crescuți în perioada de după comunism și n-am fost educați cu „Te iubesc!”... Nu am fost așa, pentru că nici părinții n-au fost educați cu „Te iubesc!” și n-au spus „Te iubesc!”, părea ceva în neregulă dacă spuneai. Adică, dacă mama mi-ar fi zis mie „Te iubesc”, la 10-15 ani, nu zic că nu mi-a spus niciodată sau că nu știam că mă iubește, e vorba despre această frază spusă așa, ca acum. Deci, dacă mi-ar fi spus „Te iubesc!”, ori m-ar fi bufnit râsul, ori aș fi zis că s-a întâmplat ceva, e cineva bolnav, cine știe ce se întâmplă. Ştiu că sună trist, dar aşa erau vremurile...
- Ai avut de toate în cariera ta... și radio, și televiziune, și albume, și concerte... Ce-ți lipsește?
- Vreau în continuare să-mi ofer mult timp mie, lui Răzvan, vreau să facem multe chestii împreună. Pentru că mi se pare că asta-i cea mai frumoasă vârstă la care putem să le bifăm și dacă nu le facem acum riscăm să nu ne mai bucurăm la fel de ele. Poate vrei să faci la 70 de ani călătorii în jurul lumii, dar nu te mai simți atât de bine. Poate noi vom fi un caz excepțional și vom fi, până la 99 de ani, sprinteni și sprințari. Dar vreau să mă bucur de viață și vreau să am experiențe, vreau să mă duc, vreau să cunosc, vreau ochișorii ăștia să fie distrați. (râde)
Destinaţii exotice, locuri paradisiace, dar şi aventuri incredibile
- Cum vă alegeți destinațiile?
- Păi tot revenim în locuri care ne-au plăcut și asta ne cam ține pe loc. Uite, Maldivele, de exemplu... Nu le-aș trece ca experiență de călătorit, ci ca un spa imens. Ideal...
- Pe unde ați mai fost plecați?
- În Mexic, unde nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut nici muzica, nici restul... Normal, am rămas și cu niște chestii frumoase, am încercat să iau partea bună din această călătorie, dar am rămas dezamăgită pentru că aveam niște așteptări și realitatea a fost alta. Nu mi-a plăcut că era genul ăla de turism extrem de americanizat, chicios, agresiv, cozi, aglomerație, îmbulzeală. Ca să te bucuri de Mexic, trebuie să-ți închiriezi mașină și să-ți faci curaj să mergi în niște zone din afara circuitelor turistice. Era să rămânem în pană, noaptea, prin niște sate uitate de lume... superb... (râde)
- Și nu ți-a fost frică?
- Nu, râdeam. Eu, în situații de-astea extreme, râd, când pierdem avioane care fac legătura pe un traseu și ne dăm peste cap tot programul, chestii din astea la care, de obicei, oamenii se panichează, încep să se certe, devin nervoşi, eu râd. Mi se pare că, făcând haz de necaz, amortizez cumva situația. Căutam odată cazare în Laos, am făcut un tur de forță prin Asia, Thailanda, Vietnam, eram cu rucsacii în spate, am trecut vama pe jos, rucsacii ni i-a preluat un copil și, la un moment dat, dispăruse... a fost o nebunie! A apărut într-un final, ne-am luat rucsacii și am ajuns într-un oraș în plină noapte, obosiți, și căutam cazare. Nu se făcea online pe atunci sau nu găsisem, nu mai știu exact, îmi amintesc că se făcuse miezul nopții și n-aveam unde să dormim. După ce am intrat în câteva hoteluri care erau full, m-am așezat pe marginea trotuarului și i-am spus lui Răzvan: „Uite, eu stau aici, nu sunt nervoasă, sunt foarte obosită, te duci tu și cauți, eu fumez o țigară, două, trei și când vii, vii. Găsești, bine, nu găsești, găsim o masă la o terasă să punem capul pe ea”. Eram epuizată, nu mai aveam putere nici să mă pot enerva. Cum a plecat Răzvan, la primul hotel, de fapt un hostel, vai mama lui, a găsit cameră. Eu eram „ghina”... (râde)
- Anul acesta unde mergeți în concediu?
- Eu vreau să urc pe Kilimandjaro, Răzvan nu e prea încântat, dar eu cred că putem face asta, nu este cel mai înalt munte...
- Îţi plac sportul, mişcarea, se pare...
- Fac sport și, dacă n-aș mai mânca de toate, chiar s-ar vedea pe mine că fac sport. Îmi place să vorbesc despre diete, mai puțin să le țin. Să mănânci pizza, să faci sport și să nu se pună... nu cred că există așa ceva sau cineva. Orice om normal la cap, care nu doarme în sală și nu și-a făcut scopul vieții din asta, are puțină burtică! Tot ce arăt într-un cadru public, e identic cu ce sunt acasă. N-aș putea să fiu decât eu, că persoana Delia e mișto și n-are sens să găsesc altceva.
„Mi-a cam dispărut credinţa în Dumnezeu! Când m-am confruntat cu realitatea dură, nu am simţit că m-ar fi ocrotit Cineva“
- Crezi în Dumnezeu? Ce relaţie ai cu Divinitatea?
- Știu că e confortabil și e o terapie să crezi, să fii într-o religie și să practici tradițiile, dar eu tot sunt rezervată în privința asta. Mică, am avut credința asta, dar pe parcurs mi-a dispărut, cumva, pentru că mi se pare că m-am confruntat cu realitatea dură de extrem de multe ori și nu am simțit că ar fi cineva care să mă ocrotească așa, peste tot și toate. E confortabil, te alină să știi că este cineva care face lucruri pentru tine și îți vrea binele, dar eu îmi spun că nu există. Sunt lucruri pe care ni le imaginăm pentru că avem nevoie de asta ca să putem fi oameni ok în continuare și e așa, o zbatere în mine. Adică, nu sunt convinsă nici că există, nici că nu există Divinitate.
„Am avut şi perioade mai amorţite, dar n-am disperat niciodată!“
- Cel mai greu moment din carieră?
- N-am avut momente grele pe care să le țin minte, dificile. Am avut perioade mai amorțite, în care nu se-ntâmpla mare lucru, dar n-am disperat niciodată, n-am pus presiune pe mine, nu am dramatizat, am luat lucrurile exact așa cum au venit, mi-am făcut treaba în continuare și am „funcționat” la fel. Pentru mine, și când nu eram pe locul unu în trending, și când nu eram la radio, la televizor, tot eu eram, muzica mea, viața mea erau aceleași pentru mine. Da, existau perioade în care am fost în căutări, perioade în care încercam să prind încredere mai multă în mine, să mă apuc de scris, să mă apuc de compus. Mi-a fost greu să-mi asum eu, cumva. Când scrii cântecul, ești tu sută la sută și te gândești: „Dacă nu funcționează, nu funcționează din cauza mea!”, nu e nimeni de tras la răspundere, este creația mea și nu funcționează din cauza mea... Și faptul că mintea ta îl percepe ca pe un eșec, indiferent dacă spui că nu-ți pasă, te afectează. Acum, eu nu mai regret, îmi asum asta, dar au fost perioade de căutări la greu.
Revolta de la 18 ani: „Ştiţi ce? Rezolvăm problema cu statul în această casă şi stăm în altă parte. Nu voi, eu“
- Ai fost o cumințică sau o rebelă?
- Eu vreau să cred că o rebelă. La 18 ani m-am enervat cu atâtea restricții, era ca în pandemie la mine acasă. „Până la ora șapte ai voie!”... „Cât e ora, stimată domnișoară?”... „Păi e opt...”, „Și nu trebuia să fii acasă la șapte?”, „Păi da, dar filmul s-a terminat la opt...”. Că mergeam la film, nu făceam nimic altceva, chiar nimic rău... poate la o terasă, dar repet, nu era nicio chestie de care să se îngrijoreze. Dar mama mereu mi-a argumentat: „Cât stai în această casă, să faci ce ți se spune”. M-am săturat și la 18 ani am zis: „Știți ce? Rezolvăm această problemă cu statul în această casă și stăm în altă parte. Nu voi, eu”. Și mi-a zis: „Ești poftită să-ți faci bagajul, uite ușa, la revedere!”. Așa m-a „încurajat”, de nervi! Era bățoasă. Mi-am strâns totul, aveam și ceva bănuți adunaţi, de trei mici și două beri, era perioada „N&D” atunci, şi am plecat, dar mi-am uitat banii acasă. Aşa că, m-am întors... Mama, de sus: „Ce, te-ai și răzgândit?”, „Nu, mi-am uitat banii”, i-am luat și am plecat. Și nu ne-am mai auzit, s-a ținut tare, gen, au stat bosumflați amândoi. Am stat plecată toată vara, am stat în chirie, singură, şi, la un moment dat, m-a sunat mama: „Ce faci?”, „Bine”, „Vino, mamă, acasă că vorbesc vecinii aiurea. Ne vorbește lumea, ne facem de râs”. M-am întors, că n-a fost aia plecarea definitivă, a fost actul meu de rebeliune. Stop, gata, mie nu-mi mai spune nimeni ce să fac! Am 18 ani, vreau să merg la film, vreau să fiu liberă. Deși îi apreciez foarte mult și sunt părinți minunați, și-i iubesc, nu mi-aș dori să semăn cu ei.
- Dar de ce n-ai vrea?
- Pentru că ar trebui să fiu o variantă mult mai bună a lor, diferită, pentru că ăsta-i pasul înainte, spre evoluție, nu?!
„N-a fost ok că tot timpul aveau tendinţa să-i creadă pe alţii, nu pe mine”
- Păi ce crezi că a fost greșit?
- Ei n-au greșit, de fapt, cu nimic. Contextul în care s-au născut a fost greșit, într-o perioadă care nu i-a ajutat prea tare. N-au avut multe motive de fericire. Când îi aud povestind cum erau lucrurile, cât de greu le era și cum au fost crescuți și părinții lor, atunci îmi explic de ce au mai greșit cu mine. Că dacă stai să analizezi parentingul de azi cu ce-a fost pe vremea noastră, n-au nicio legătură. Atunci, era educație spartană și azi e civilizația drepturilor. Noroc a avut sora mea, care a prins alte vremuri, cu ea s-au comportat diferit, erau deja căliți cu mine. Bine, mai interveneam și eu când vedeam că se încing spiritele, și o ceartă și le spuneam că nu-i las să o certe pe singura mea soră. Am luptat să n-o văd pe sora mea suferind...
- Dar ce-ai suferit, totuşi?
- Erau situații în care m-am simțit nedreptățită, plângeam că sunt nedreptățită. Mi se părea mie că studiez prea mult, că mă ceartă pe nedrept, fiindcă profesorul de la școală a spus că n-am studiat suficient. Eu le demonstram că nu-i așa și ei știau că am învăţat, dar n-a fost ok ceva, altceva, și tot timpul tendința era să-i creadă pe alții și nu pe mine. „Tu minți, tu ai absențe, tu nu studiezi”. Într-adevăr, mai mințeam! Pentru că era o metodă de-a supraviețui foarte ușoară. Până la urmă, se afla, dar întârziai un pic deznodământul. Venea mama la ședința cu părinții, afla că situația nu e chiar așa cum i-o prezentasem eu și... hai, să lăsăm amintirile neplăcute! (râde) Copii sunt mult mai sensibili azi decât eram noi. Doamne, vorbesc ca o bătrână! Sunt crescuți cu mult mai multă empatie, ceea ce este foarte sănătos. Vor fi, probabil, niște copii armonioși, extrem de echilibrați emoțional, dar, pe de altă parte, pe mine, tot acest trai tensionat când eram copil, m-a călit, m-a făcut puternică, m-a făcut stăpână pe mine, m-a făcut să cred că pot să duc multe. Nu mă clatin la orice firicel de vânt.
O relaţie plină de coincidenţe „Eu și Andra suntem dinaintea Internetului! Suntem uriașe... Suntem iconice...”
- Cum este cu relația atât de comentată Delia-Andra? Rivale, prietene?
- Dintotdeauna, prietene! Uneori, rivale, niciodată dușmance. Mă cunosc cu Andra de foarte multă vreme, de prin 1999-2000, când ne-am lansat noi... ne vedeam la șușele de pe litoral, la Festivalul de la Mamaia, la „Cerbul de Aur”... Ea venea cu tata, eu cu mama. Mama mea a fost dintotdeauna Xena, prințesa războinică, mereu bătăioasă, autoritară, nu neapărat exigentă, dar era la prima experiență ca mamă, eram primul copil, nu neapărat foarte ascultător, ci destul de rebel, şi s-a simțit, într-un fel, obligată să stea după mine non-stop încă din școală, până-n liceu, când m-am apucat de cântat serios. Că de cântat, cântam de mică... Eu știu prin ce a trecut Andra, ea știe prin ce am trecut eu. Ştiu ce muncește, știu ce înseamnă asta, nu pot decât să empatizez cu treaba asta și să zic: „E un om care muncește ca mine, un om talentat, slavă Domnului!”, de ce aș avea ceva cu ea? Eu și Andra suntem dinaintea Internetului! Suntem uriașe, suntem iconice!
Şi, apropo de Andra, Răzvan și Cătălin au fost colegi de bancă, amândoi din Târgu Jiu, ne-am căsătorit la Târgu Jiu amândouă, am fost una la nunta celeilalte, Andra a cântat la nunta mea, a fost foarte tare.
Răzvan: „E spontană, veselă, întârzie tot timpul şi nu împarte mai nimic...“
- Răzvan, cum ai descrie-o pe Delia?
- Spontană... E veselă tot timpul. Când îi place ceva foarte mult, de la mâncare până la haine, își marchează teritoriul acolo, e doar al ei. N-ar împărți mâncarea care-i place, Doamne ferește! Mănâncă și repede, la ultima îmbucătură zice candid: „Voiai și tu? Că n-ai zis că voiai...”. Apoi, întârzie, măsoară timpul în felul ei propriu. Trebuie să o păcălesc ca să fie punctuală...