de Ştefania Băcanu

Toată lumea îi spune sau o strigă Dalida, datorită personajului simpatic pe care îl interpretează minunat în serialul de mare succes „Las Fierbinți”, de la PRO TV. Dar ea este Ecaterina Ladin, o actriță în adevăratul sens al cuvântului, care nu este nici pe departe doar secretara... primarului din Fierbinți. Întreaga viață a pivotat în jurul artei, a muzicii și a teatrului, încă de când era de-o șchioapă. Mai întâi s-a jucat de-a actoria, apoi a început să o studieze până când și-a dat seama că nimic altceva nu vrea să facă în viață. În plus, mai avea o dorință de împlinit, cea a tatălui, care a crezut în ea și a sprijinit-o până la capăt. Prinsă între filmări și nevoile celor doi copii, dintre care unul abia născut, Ecaterina ne-a vorbit despre viața din spatele camerelor, despre ce înseamnă să fii artist, dar mai ales despre drumul pe care l-a avut de străbătut până aici, cu piedici, chiar greutăți, dar și cu zeci de împliniri şi momente magice. Să poftească în scenă Dalida!

Petru Theodor şi Marcu, nume de sfinţi alese de destin

- Ai devenit mamă pentru a doua oară. Cum e acest „rol” pentru tine?

- Sunt mamă de doi băieți minunați, frumoși, cuminți, înțelegători. Rolul de mămică e cu bucurie, cu oboseală, uneori cu tristețe, alteori cu lacrimi de fericire. Este cu de toate! Aș putea spune că rolul de mamă este iubirea și iubirea este... viață.

- Cum aţi ales numele celui mic?

- Pe cel mic îl cheamă Petru Theodor, un nume dorit de soț și celălalt de mine. Trebuia să se numească Petru Casian, dar pentru că s-a născut puțin mai repede, atunci când am ajuns la spital, se celebra Sfântul Teodor. În plus, pe fratele meu, Dumnezeu să-l ierte, l-a chemat Theodor și, atunci, am zis că e prea mare coincidența, așa că am renunțat la Casian, și am decis să-l cheme Theodor.

- Petru şi Marcu...

- Da, şi cu Marcu am avut o poveste foarte interesantă… Eram în biserică cu soțul meu și ziceam: „Dacă vreodată o să avem un copil, cum o să-l cheme?”. Și ne uitam pe pereți, căutam sfinți și râdeam, că spuneam, cum ar fi să-i zicem Procopie, de exemplu?! Și am găsit Marcu… Vai, ce frumos! Și, la o lună am rămas însărcinată, am mers la doctor peste alte două, mi-a zis termenul de 27 septembrie, și zic: „Ia, să văd eu ce sfânt este pe 27 septembrie”. Incredibil! Era Sfântul Marcu. Și așa am decis să îl cheme Marcu. Bine, nu s-a născut fix pe 27 septembrie, ci mai devreme. Iar acum are aproape 7 ani.

„Mi s-au făcut toate poftele din lume, deşi nu stăteam grozav financiar”

- Cum l-a primit Marcu pe noul membru al familiei?

- Marcu a fost și este foarte fericit. Destinul... Tare mândru și grijuliu. Încă de când era în burtică, avea o atenție deosebită, atunci când alerga pe lângă mine, să nu mă lovească. Acum, este și mai atent. Îl iubește nespus! Marcu s-a rugat la Dumnezeu să-i aducă rapid un frățior.

- Şi botezul?

- Așteptăm să se mai ridice restricțiile. Cred că în septembrie o să fie mai liber, să poată să vină și rudele mele din Chișinău. 50 de persoane suntem numai noi, familia. Apoi, mai invit oameni, prieteni... O să fim mulți, deci trebuie să așteptăm. Dar, da, în toamnă, sigur îl vom face și va avea loc în țară, aici...

- Cum este mami Ecaterina? Ai moştenit ceva de la mama ta, de la părinți?

- Sunt absolut TOT ce înseamnă părinţii mei! Fiind cea mai mică, am fost alintata familiei. Alintată însemnând toată dragostea şi toată răbdarea de pe lume. Nu eram eu, adică Ecaterina Ladin, dacă aveam alţi părinţi. Papa fiind muzician, tenor, îşi dorea să fiu pe scenă, mama îşi dorea să devin învăţătoare. Cine ştie, poate o să predau vreodată actorie. (râde cu poftă) Deocamdată, i-am împlinit visul tatei. Mi s-au oferit de toate, de la cursuri de dans, de pian, până la cursuri de engleză, în condiţiile în care financiar nu stăteam grozav. Am moştenit toate calităţile părinţilor mei: bunătatea, generozitatea, dragostea pentru cei mici, puterea de muncă şi, mai ales de la tata, încăpăţânarea!

„Acum patru ani, mi-am pierdut un frate! Era rebelul familiei”

- Vorbeşti foarte frumos despre copilăria ta şi perioada petrecută la Chişinău...

- Am fost un copil dorit. Când am zis că vreau să dau la Actorie, tata mi-a zis: „Orice, numai să fii pe scenă”. Maică-mea avea visul să-i iau locul la şcoală, pentru că şi ea era învăţătoare, dar până la urmă mi-a zis: „Dacă asta îţi doreşti, te susţinem oricând şi cu orice”.

- Ai crescut într-o familie numeroasă, aş zice, cu alţi doi fraţi mai mari...

- Da, am fost protejată şi niciodată nu am adus un băiat la poartă. Dacă vreun coleg avea drum prin faţa casei mele, trecea pe partea cealaltă, să nu care cumva să dea ochii cu fraţii mei. Practic, fratele cel mai mare m-a crescut, avea 13 ani când m-am născut. Pot spune că a fost al doilea tată pentru mine! Tot timpul eram zgaibă după Badea, chiar dacă mergea la o întâlnire cu vreo fată. Pe celălalt frate l-am pierdut acum patru ani, a vrut Dumnezeu să-l ia şi a plecat... Mi-a fost extrem de drag, era rebelul familiei. Am fost alintată de când am apărut pe lume şi până acum. Am rămas „Tincuţa familiei”. Părinţii şi-au dorit mult şi o fată, mai ales mama care voia să aibă fetiţa ei, „mila mamei”, cum spunea ea.

- De la ce Tincuţa?

- Pe vremea aceea nu exista aparatură performantă, ecograf, şi nu ştiai dacă o să ai fată sau băiat. Chiar înainte de noaptea în care m-am născut, fraţii mei văzuseră filmul „Iancu Jianu, haiducul” şi personajul feminin era Tincuţa. Fraţii, ghiduşi, au făcut o scrisorică şi i-au aruncat-o mamei pe geamul maternității. Scria: „Mulţumim pentru Tincuţa!”. Eu încă nu mă născusem, nu ştiau că voi fi fată. Apoi, tata când a mers să înregistreze certificatul de naştere, le-a zis că vor să mă cheme Tincuţa. Pe atunci, era comunismul în floare şi nu aveau voie să-şi boteze copiii cu nume româneşti. Vorbeau cu papa în rusă şi îi explicau că nu are voie! Tata s-a bătut cu ăia pe acolo: „E fata mea, pot s-o numesc cum vreau eu”. Nu a reuşit să-i convingă şi, până la urmă, mi-au zis Ecaterina. Bine, în ultima vreme am început să realizez că mă cheamă Ecaterina, toţi cei care mă cunosc îmi spun Tinca, Tincuţa, Tinculeana...

„Când eram mică, mă furişam la teatru. Jucăriile mele au fost, de fapt, recuzita de acolo”

- Cum ai resimţit comunismul, copil fiind?

- Pe timpul acela, eu nu aveam foarte multe jucării, nici nu ceream şi nici nu prea aveam nevoie, fiindcă tot timpul liber mi-l petreceam în teatru. Geamurile noastre de la casă dau în curtea teatrului şi săream mereu pe acolo. Fiind şi foarte micuţă, nici nu mă vedeau paznicii când mă strecuram pe la intrarea actorilor. Jucăriile mele, de fapt, au fost recuzita teatrului. Am ştiut tot timpul că orice aş face eu în viaţa asta o să fie legat de scenă. Nu neapărat actorie, orice, că o să fie regie, coregrafie, că o să fiu maşinist sau omul cu luminile, ştiam clar că o să fiu în teatru. Acum că s-a nimerit să fiu actriţă... (râde)

- La şcoală cum erai?

- În clasele I-IV am fost foarte bună, mai ales că era şi mama învăţătoare, dar nu a vrut să mă ia la ea la clasă, să se supere lumea că mă favorizează. Am fost cuminte, nu am fost deloc obraznică. Mama m-a învăţat să am bun simţ, să bat mereu la uşă şi să intru doar dacă mi se permite. Am fost excelentă la română, la istorie şi geografie. Matematica n-am înţeles-o, mai ales după ce în clasa a V-a am întrebat: „De ce, dacă există cifre, trebuie să existe şi litere la matematică?”. Eh, doamna profesoară a interpretat cumva că am întrebat cu ironie, cu toate că eu chiar nu pricepeam. Nu mi s-a răspuns, nu mi s-a explicat şi, din acel moment, eu nu am mai înţeles deloc matematica! Am făcut 11 ani de școală, la 16 ani eram studentă la Chişinău. Sistemul de învăţământ din Republica Moldova nu te obliga să ai Bacalaureatul pentru a putea da la facultate şi atunci am terminat doar 11 clase şi am intrat la Institutul de Arte. Plus că mă dăduseră la şcoală mai devreme, de la 6 ani.

- Cum ai ajuns la Bucureşti?

- Într-o zi, la facultate, mi-a zis o colegă: „Bă, eu vreau la Bucureşti”, „Bă, şi eu vreau la Bucureşti”. Şi m-am dus acasă: „Mamă, vreau la Bucureşti!”, „Cum, la Bucureşti? Mila mamii, unde te duci tu la Bucureşti? Atât de departe, la capătul lumii?”. Şi au început pregătirile pentru Bacalaureat, pentru că la Bucureşti nu puteam intra la facultate fără Bac. Şi am dat Bacalaureatul după un an de facultate. Ai mei n-au avut încotro, când spunea fata lor ceva, se întâmpla! Şi nici măcar nu băteam din picioare... Dacă nu se putea, nu mă supăram, înţelegeam, dar cumva mereu s-a putut. Plus că, un părinte e mereu bucuros când copilul vrea să înveţe şi vrea să evolueze, să treacă o altă etapă spre mai bine. „Da, hai să o facem!”, a zis mama. În anul ăla a murit tata, mă bucur că s-a dus împăcat că realizez ce a vrut el, că m-am dus la Bucureşti. Mama rămânea fără „mila” ei, dar încă îi avea pe fraţii mei la Chişinău. M-am gândit să nu mai plec, să nu o las pe mama cu atâta durere, dar ea a insistat. Mi-a zis: „Viaţa trebuie să meargă mai departe, tu trebuie să-ţi vezi de facultate, de carieră, de viaţa ta. Asta e durerea mea, tu o să ai toată viaţa înainte, să treci şi tu prin durerile tale”.

Peripeţii pentru rolul din „Las Fierbinţi”: „Ce bine că nu sunt micuţă şi slăbuţă!”

- Şi ai ajuns la UNATC...

- Da, când am ajuns la București, ştiam doar că Florin Zamfirescu era rectorul Universităţii şi asta pentru că mi s-a zis înainte să intru la probă: „Vezi că e şi rectorul acolo”. Stătea pe mijloc şi mi-am zis că el trebuie să fie, dacă stă în mijloc înseamnă că este important. Chiar nu ştiam absolut nimic despre teatre, cinematografie. Aici, în Bucureşti, am început să văd şi cinematografia rusă, şi română, şi străină. Aici am învăţat tot ce înseamnă teatru şi film, muzică, tot ce înseamnă cultură artistică.

- Cum a fost adaptarea în Bucureşti?

- E foarte uşor să te adaptezi când eşti mic, când ai 17 ani, cum aveam eu. Dorul de casă însă... plângeam de rupeam. Eu, de la şefa grupei la facultatea din Chişinău, am venit la facultatea din Bucureşti, unde eram cea mai mică din „parcare”. Aveam o colegă de 34 de ani, eu nu vorbeam cu ea, nu ştiam cum să-i zic, doamnă? Nu ştiam cum să mă adresez. Aveam o singură colegă de 18 ani, restul peste 20. Dar m-a ajutat faptul că am stat în cămin şi în cameră aveam trei fete din Chişinău. Dar vreo două luni nu am vorbit nimic la facultate! (râde)

- Cum ai ajuns să faci parte din distribuţia serialului „Las Fierbinţi”?

- Dragoş Buliga mă văzuse într-un spectacol. Eu lucram pe litoral. Am avut o perioadă în care nu mai făcusem teatru. Şi într-o zi m-a sunat cineva de la PRO TV pentru un casting. Ştiam că Dragoş vrea să facă un serial, nu ştiam amănunte şi nici nu m-am gândit că mă sună de la PRO TV pentru acel serial. „Când e castingul?”, „Păi, mâine”. Vai de mine, cum îl rog pe şeful meu să mă învoiască şi să plec la Bucureşti? Dar el mi-a dat şi maşină. Eram nedormită când am ajuns la casting, am dat o probă cu Gigi Ifrim, nu-l cunoşteam. După aceea, m-a sunat şi Dragoş şi mi-a explicat povestea. De ce Dalida? În pilot, Dalida nu apare, singurul personaj feminin era Gianina. Ea fiind micuţă, slăbuţă, trebuia un contra-emploi, cineva mai bine făcută, aşa îmi place mie să zic (râde), să fie total diferită. M-am nimerit, chiar e un beneficiu că nu am 50 de kilograme. (râde cu poftă)

„Mă bucur că sunt strigată Dalida, dar mi-ar plăcea ca oamenii să-mi cunoască şi numele adevărat”

- Dalida ţi-a schimbat viaţa?

- Numai Dalida mă strigă. (râde) Şi uneori îmi ziceam: „Băi, dar chiar nu ştie lumea cum mă cheamă?! Nu ştie că Dalida e un personaj?”. Dar mă bucur că lumea urmărește serialul şi mă strigă Dalida, dar dacă mi-ar mai zice şi pe nume din când în când, ar fi un motiv în plus de bucurie. Îi înţeleg pe oameni, mă ştiu doar de la televizor. Mulţi se aşteaptă, când mă văd pe stradă, să am umorul unui actor care joacă un personaj de comedie sau să fiu la fel ca Dalida, dar nu sunt. Înţeleg şi accept lucrurile astea şi ofer mereu o dispoziţie bună oamenilor care vin spre mine. Dar, uneori, ai zile proaste şi atunci nu-mi convine, uneori vrei să nu te recunoască nimeni şi mergi cu gluga pe cap, dacă doreşti să-ţi cumperi lapte şi pâine, pentru că până la magazin s-ar putea să te opreşti de trei-patru ori fiindcă te recunosc oamenii.

- Ce ai în comun cu Dalida?

- Credinţa, poate. Dalida nu a înjurat niciodată! Mimi mai scrie replici de genul „să te duci dracu”, şi eu tot timpul înlocuiesc cu „naibii”. Niciodată Dalida nu a pronunţat acest cuvânt cu „d”. Este un personaj credincios, merge la biserică, ştie cântece religioase. Poate, aici, ne asemănăm un pic. Nici îmbrăcatul, nici florile alea... De când sunt Dalida n-am mai pus culoare pe mine! Nu e comod...

„Uneori, ai zile proaste, vrei să nu te recunoască nimeni şi mergi cu gluga pe cap... Dacă doreşti să-ţi cumperi lapte şi pâine, s-ar putea să te opreşti de trei-patru ori până la magazin, fiindcă te recunosc oamenii“

„Se râde mult la bâlbe, când mai uităm textul sau improvizăm“

- Care a fost cel mai greu moment din cariera ta de până acum?

- Cel mai dificil moment a fost, de fapt, un proiect: „Mamma Mia”. Am visat mult să joc într-un musical, dar nu m-am gândit vreodată cum ar fi să urc pe aceeași scenă cu Loredana sau cu Brenciu. Ei, aici a fost greu, pentru că a trebuit să mă ridic la standardele lor și știam că am de urcat, nu glumă... Nu am cântat niciodată în cadru atât de organizat și la un așa nivel. Dar, cum știm deja, ce e greu este și frumos! Am realizat, împreună cu unii dintre cei mai mari artiști ai României, un proiect fenomenal și sunt tare mândră de asta.

- Cât despre întâmplările amuzante de pe platourile de filmare, cred că le-ai pierdut numărul...

- O, Doamne! Da, sunt multe, în atâția ani... Uneori, aceeași întâmplare poate fi amuzantă, alteori, nu. Depinde de starea pe care o avem. De obicei, se râde mult la bâlbe, când mai uităm textul sau improvizăm.

„Am fost angajata soţului meu!“

- Cum ţi-ai cunoscut soţul?

- Cu soțul meu, Laurențiu, m-am văzut prin intermediul unor prieteni de-ai noștri, era în gașca noastră de basarabeni. La vremea aia, el administra plaja de la Costineşti. Eu nu aveam ce să fac în perioada aia și i-am cerut ajutorul, mai ales că știam și contabilitate. Deci, cumva, i-am fost angajată o vară... Am lucrat la el și acolo m-a descoperit el pe mine! Personal, nu mi-am permis să mă gândesc mai sus de atât pentru că el era șeful meu și îl vedeam exact ca „domnul Laurențiu”. S-a terminat această colaborare și am început să filmez pentru „Las Fierbinți”. Într-o zi m-a sunat să mergem la film. M-am mirat așa, dar am zis să merg. După, a urmat 1 martie și atunci a fost întâlnirea noastră de cuplu. A fost aşa, o chimie. Ne-am întâlnit la momentul potrivit, când devenisem maturi, nu mai eram copii. Cred că i-a plăcut stabilitatea mea şi puterea de muncă.