de Carmen Ciripoiu
A avut noroc în viață, dar a și speculat oportunitățile care i s-au oferit, niciodată nu s-a lăsat dus de val și i-a molipsit și pe alții cu bucuria sa. Pentru Silviu Biriș, întotdeauna o provocare a fost urmată de alta. Nu și-a dorit niciodată să fie pe primul loc, dar s-a aflat mereu în plutonul fruntaş. Și a reușit din plin. Cu el învățați să cântați „Hai, coșar, coșar” și tot de la el înțelegeți că Dumnezeu e totul. Și că trebuie să vă bucurați. Un gând bun de la actorul și teologul Silviu Biriș în interviul acordat în exclusivitate revistei TAIFASURI.
„Am avut o perioadă în care am renunțat la oglindă. După câteva zile, poți afla cu adevărat cine ești”
- Lumea îl știe pe actorul Silviu Biriș și îl descoperă pe teologul Silviu Biriș. Ce vedeți când vă priviți în oglindă?
- Văd un om de 48 de ani care e împăcat cu alegerile făcute. Am înțeles că nu a fost nimic întâmplător în viața mea. Pronia a existat mereu. Dacă sunt în viață e pentru că Dumnezeu mai are încă treabă cu mine. Deși noi nu suntem pregătiți mental și duhovnicește pentru așa ceva, moartea e de fapt o reîntoarcere în mâinile Creatorului. Am avut o perioadă în care, fizic, am renunțat la oglindă. Merită. După câteva zile fără oglindă, poți afla cu adevărat cine ești. Nu mi-am neglijat profesia de actor, am luat doar o pauză a aparițiilor în media din cauza unui moment de colaps. Dar a fost începutul, nu sfârșitul. Pierderea unor oameni dragi din viață a fost atât de mare încât se făcea, credeam eu atunci, întuneric în jurul meu. A fost, de fapt, începutul drumului către statornicie. Credeam și cred în continuare în unitatea de familie. Aveam o casă, mașină, familie, copii, dar nu și pe Dumnezeu. Trăiam într-o nișă și a trebuit să cobor de acolo. Acum văd în oglindă realitatea și Adevărul pe care-L urmez.
- Cum s-a schimbat viața dumneavoastră de când l-ați descoperit pe Dumnezeu?
- În firesc. Acum văd, înainte eram un orb. Relațiile cu cei din jur s-au îmbunătățit. Apoi nu m-am mai risipit în tot felul de tentații. Am pentru ce să trăiesc, sunt vesel. E cel mai potrivit cuvânt. Viața nu este o cursă contra cronometru pentru supraviețuire, ci este un privilegiu, un dar. Deci, bucurați-vă de fiecare zi!
„Dumnezeu a îngăduit să ajung actor ca să nu fiu vreun infractor”
- Cum se împacă actoria cu Dumnezeirea?
- În biserică, precum și în actorie, căutăm să găsim armonia, frumosul, adevărul și peste toate acestea nu trebuie să dai vina pe aproapele tău. În cazul teatrului, pe partener. Pe scenă se mai petrec și accidente. Ce înseamnă asta? Că trebuie să schimbi ceva la tine. La fel și în biserică. Să cauți permanent să împlinești cele două porunci: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Adică și pe dușmanii care, cum spun Sfinții Părinți, sunt cei mai aspri prieteni. Eu am învățat cele mai multe de la dușmani. În teatru, trebuie să fim în comuniune cu colegii pentru binele spectacolului. La fel cum și în Dumnezeire, este Sfânta Treime. Nu e unul mai important ca altul. Fiecare Persoană are lucrarea ei, dar se prezintă Una pe Cealaltă. În teatru nu sunt de acord cu propoziția „Nimeni nu e de neînlocuit”. Fiecare are sufletul lui, inima lui. Așa ne-a învățat marele profesor Ion Cojar. La fel și duhovnicul lucrează cu credincioșii și aceștia, ascultând de duhovnic, lucrează cu ei înșiși la mântuirea personală. Îmi amintesc mereu, cu drag, ca de un exercițiu de smerenie, ce spunea marele actor Radu Beligan: că tot timpul a învățat, iar cel mai bun profesor i-a fost cel mai recent elev al său. Duhovnicește, cred că Dumnezeu a îngăduit să ajung actor ca să nu fiu vreun infractor. Adolescent și tânăr adult fiind, am avut niște ieșiri de care nu sunt mândru. E greu să crești un copil, însă din fericire valorile pe care biserica le pune, și le-am spus asta și copiilor mei, sunt sănătoase, sigure și de libertate. Nu de libertinaj.
- De ce credeți că mulți actori au ales în ultima perioadă să devină și mărturisitori ai cuvântului lui Dumnezeu? Sunteți, dumneavoastră artiștii, toată viața în căutări?
- Da. Această căutare pe care o ai, întrebare ființială, e bine ca la un moment dat să și primească răspunsul. Asta înseamnă să te statornicești. Să nu plecăm în Marele Drum către veșnicie cu semne de întrebare. Eu credeam în Dumnezeu, dar într-un concept. Iar dacă ar fi existat fizic, era poate un bătrân cu barbă albă. Dumnezeu este pur și simplu, așa cum i-a răspuns profetului Moise. Eu spuneam: „Facă-se voia Ta, Doamne, dar cum vreau eu”. Vă îndemn să nu înțelegeți ortodoxia ca pe ceva abrupt, învechit. E foarte modernă, actuală, e o supertaină, e religia iubirii și te scoate mereu la liman. Soarele răsare totdeauna, tu ești cel care dai măsura prin ceea ce alegi. Actorii folosesc cuvântul pentru a exprima adevărul lor scenic și astfel să convingă publicul. Asta a fost și teza mea de licență de la Teologie: „Înveșnicirea naturii umane în arta teatrală. Resurse pentru misiunea bisericii”. Am intrat în sfântul lăcaș când toți m-au dat afară pe ușă. Așa e la noi, când cineva e la pământ îi mai dai și tu una în cap. Merg de ani buni la Biserica Sfânta Ecaterina. Acolo L-am descoperit pe Dumnezeu. Atenție ce vorbim, cuvintele se duc în veșnicie. Cele mai bune exemple sunt sfinții, iar în cazul meu aceia care odată au fost actori și au dus o viață desfrânată. Înainte de creștinism, teatrul era un loc profan, care se confunda cu un bordel. Biserica, prin lucrarea sa mântuitoare, a reușit în timp să sfințească și artele. Pe pământ suntem biserică luptătoare, sus, biserică triumfătoare.
„Tatăl meu vitreg mi-a spus aproape zilnic că nu sunt bun de nimic și atunci am vrut să dovedesc că nu e așa”
- Ce vă vine prima dată în minte când vă gândiți la copilărie?
- Din copilărie mi-a mai rămas în minte mirosul cozonacilor făcuți de bunica, săniuța, joaca în zăpada, chiar și momentele în care se tăia lumina în cartier sau când eram la ștrand sau la râul din sat. Bucureștiul era locul cu multe blocuri unde trebuia să mă întorc după fiecare vacanță idilică petrecută la țară, în casa bunicilor materni. Și nu-mi făcea plăcere, pentru că acasă mă aștepta un tată vitreg, alcoolic și violent, care îmi spunea aproape zilnic că nu sunt bun de nimic. Și atunci eu am vrut să dovedesc că nu e așa. Probabil, undeva în subconștient, acest lucru m-a determinat să aleg o profesie cu audiență. A murit, dar eu tot îl pomenesc. Pomenirea de șapte ani eu i-am făcut-o. Cu timpul, am înțeles că nu el era cel care făcea răul, ci patimile care-l stăpâneau. Iar credința ortodoxă ne învață că orice prigoană e un semn că Dumnezeu ne caută și ne vrea pentru El. Și că tot ce nu te doboară te face puternic. Noi, oamenii, în esență suntem cerșetori de iubire, iar eu am primit-o necondiționat. Nu mi s-a refuzat niciodată nimic cât timp am stat în casa bunicilor. Eram fericit pentru tot ce primeam. Așa a fost firea mea. Bunicul a rămas orfan de mamă la 13 ani, iar pe tatăl lui nu l-a cunoscut. De aceea a trăit doar pentru familia lui. Iar eu, pentru că eram primul nepot, am primit toată dragostea lui. Chiar și așa, sunt de părere că părinții trebuie să aibă grijă de copii. Bunicii fac adesea chip cioplit din nepoți. Tata s-a despărțit de mama când aveam câteva luni. Venea să mă vadă foarte rar și din această cauză pe bunicul l-am perceput ca pe un tată. Când am devenit și eu adult și m-am căsătorit, m-am luptat mult cu fosta soacră ca să-mi cresc copiii cu mâinile mele, nu doar cu banii pe care-i aduceam în casă. A fost cumplit, pentru că fiecare credea că el are dreptate. Astăzi, am înțeles că pe oameni doar Dumnezeu îi mai poate schimba. Așa că vă îndemn să vă „jucați” rolul de mamă, de bunică sau de soție și nu să deveniți mamă pentru soț sau pentru nepoți. În cazul nostru, al bărbaților, la fel. Ești soțul ei, nu tatăl care încearcă să o educe. Dacă erai atent dinainte, îți dădeai seama cu cine te însoțești.
- Ați fost un copil cuminte sau un năstrușnic?
- Exagerat de cuminte, obedient chiar. Bunica era atentă la tot ce făceam. S-a pus preț pe politețe în copilăria mea. De multe ori eram exemplul blocului și uneori păream împăiat. Când am mai crescut, am început ca orice copil să mă mai bat cu tot felul de băieți de cartier, dar ai mei mă certau că îi fac de râs.
„Iadul și Raiul încep de aici, de pe Pământ. Noi alegem cum să ne facem viața”
- Ați păstrat vreun obiect din copilărie?
- Da, o vestă tradițională indiană. Bunicul reprezenta România în toate saloanele agricole importante din lume. Făcea demonstrație în câmp cu celebra combină Gloria C 14 produsă de uzina românească Semănătoarea și le vindea pentru țară. Și a ajuns până în India, unde a treierat orez. Vesta mi-a adus-o el. Acum i-am dăruit-o băiatului meu și sper să o păstreze pentru copiii lui. Și mai am niște ceșcuțe de cafea, aproape miniaturi, care mi-au plăcut de mic, pentru că pe fundul lor, după ce bei cafeaua, descoperi un fin basorelief ce reprezintă chipul unei femei indience.
- V-au apropiat părinții sau bunicii de credință?
- Foarte bună întrebarea. La mama acasă nu am avut icoane deși, culmea, tatăl vitreg fusese fiu de preot. Nu-mi amintesc nici să ne fi făcut vreodată rugăciunea înainte de masă. Mama mai zicea cu mine când eram foarte mic, înainte de culcare, „Îngerașul”. Nu mi-amintesc bine nici cine m-a învățat „Tatăl nostru”. Poate bunica maternă, sau unul dintre verii mei, sau poate chiar mama. Să mă ierte, dar nu mai țin minte... Bunicul m-a apropiat de Dumnezeu în mod indirect. La țară, în Dâmbovița, de Înviere, el aprindea lumânări la mormintele întregului neam. Eu eram foarte fericit, îmi plăcea să mă joc în cimitir cu copiii din sat și ascultam cu plăcere slujba Deniilor. Cântecul acela bisericesc, mirosul de tămâie, bucuria Învierii și lumina din biserică au reprezentat, cu siguranță, sămânța aceea care acum a încolțit. Iar cei care nu vin la înmormântări pentru că le e frică de morți sau mai știu ce bazaconii au în cap, trebuie să știe că morții sunt cei mai blânzi. În realitate, fugim și ne e frică de propria moarte și alegem să-i punem în saci sau să le dăm foc ca noi să rămânem sănătoși. Sau că așa credem că salvăm planeta. Dragilor, Iadul și Raiul încep de aici, de pe Pământ. Noi alegem cum să ne facem viața, Iad sau Rai și asta nu are legătură cu confortul.
„Când a aflat mama că am intrat la Teologie, mi-a închis telefonul”
- Când au aflat că vreți să deveniți preot, copiii dumneavoastră, David și Eva, cum au reacționat?
- Băiatul avea 12 ani, iar fata 8 ani, când drumurile mele spre Dumnezeu s-au îndesit. Au venit cu mine, au participat la slujbe, dar am cam exagerat. Și asta i-a îndepărtat atunci. Mă rog mereu să nu sufere copiii mei și să le fie bine. Și mai ales să fie înțelepți. Un copil înțelept e cel care învață din greșelile celorlalți. Nădăjduiesc că în inima lor e Dumnezeu. Altfel, copiii mei sunt cuminți și altruiști. Eva mai ales e un foarte bun ascultător la suferințele semenilor ei. Băiatul e foarte atent, își urmărește scopul, dar e cumpătat. El este și acum student și faptul că și taică-său era student cred că i s-a părut cool. În plus, noua studenție m-a ajutat să-i înțeleg mai bine, chiar să-i motivez cu notele mele și au fost zile când am învățat efectiv cot la cot. A fost superb, asta ne-a creat amintiri frumoase împreună și ne-a apropiat și mai mult. În schimb mama, când a aflat că am intrat la Teologie, mi-a închis telefonul. A fost șocată, s-a speriat. După 15 minute, m-a sunat și mi-a cerut iertare. Mi-a spus: „Gata, ai văzut că poți, dar acum întoarce-te la actorie”. Doar că am mers până la capăt, iar acum a înțeles și mama rostul alegerii mele.
- Sunteți un tată autoritar sau un prieten cu care să împărtășească secrete?
- În ultima perioadă, un prieten. În căsnicie, eu eram cel care trebuia să rezolve orice conflict, așa că devenisem un Bau-Bau. Ca un alint, îmi place să le gătesc copiilor mei. E felul meu de a le spune că îi iubesc. Nu gătesc gras, nu mai folosesc ulei decât pentru salată. Fac mâncare cu apă și foarte scăzută. Am pregătit, de exemplu, un spanac doar cu apă, usturoi și sare. Copiilor le mai gătesc și o ciorbiță, omletă, pizza, grătar, dar carnea o ținem sub control, mai mult mâncăm pește, legume, ciuperci. Exact ca bătrânii noștri. Când erau mici, frământam pâine în casă. E o bucurie să vezi cum creștea pâinea în cuptor. Dar mă pricep și la un pandișpan, clătite sau sarmale, mâncăruri mai sofisticate sau din alte bucătării ale lumii.
„Dem Rădulescu mi-a prezis că voi face carieră: «Ăsta e june prim comic». Nasul e personalitatea mea“
- Mai în glumă, mai în serios, ați pomenit la un moment dat despre nasul dumneavoastră mare. V-a ajutat sau v-a încurcat în meseria de actor?
- M-a ajutat, clar. Ca gen dramatic, în teatru am fost june comic. La admitere, cel care a punctat că eram bine venit a fost Dem Rădulescu, care mi-a prezis că voi face carieră. „Ăsta e june prim comic”, a spus atunci maestrul. Domnul Florin Zamfirescu afirma, privind profilul meu, că dacă mă nășteam în America făceam o carieră mare la Hollywood. Când am lucrat în televiziune mi s-a sugerat să fac operație estetică, dar am refuzat, pentru că nasul e personalitatea mea. Chiar mi s-a făcut și o simulare pe calculator, dar nu mai eram eu. Ci ireal de frumos, aproape feminin. Nasul pentru un bărbat înseamnă și masculinitate.
- Umblă vorba prin târg că ați studiat baletul și dansul în perioada facultății, ba chiar ați luat și lecții intensive de step.
- Am făcut balet clasic cu doamnele Aglaia Gheorghe, Malou Iosif şi Sandina Pop, iar de la profesorul Costin Anghel am învățat dansuri de caracter. Step-ul l-am deprins în trupa lui Dan Puric, iar dansuri populare de la maestrul Constantin Bălărău, venit direct din județul Olt. Perioada cu Dan Puric a fost cea mai bună pentru mine. Am învățat ce este disciplina scenică și munca până la epuizare, dar cu satisfacția că o lume întreagă auzea iar de România și ne aplaudau zeci de minute în picioare. A fost pentru prima dată când am făcut turnee în străinătate. Eram săraci și fericiți. Dan Puric e omul care, după Ion Cojar, mi-a făcut cel mai mare bine. Am rămas prieteni chiar și după retragerea lui de la TNB. Cu el m-am sfătuit de cele mai multe ori și cred că aș sta ore în șir să-l privesc cum creează.
Păţanii de la Circ: şi-a rupt mâna după ce a căzut de pe o cămilă
- Ați cântat o perioadă alături de Taraful Cleante și ați făcut spectacole de excepție. Cum au fost acele vremuri?
- Am avut momente de neuitat alături de Marian Cleante, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui Mircea Constantin. Mi-a plăcut că e foarte serios și am făcut împreună și un album, intitulat „Bucureștiul meu iubit”, produs de CreArt. Mulțumesc și pe acestă cale doamnei director Claudia Popa. Albumul s-a epuizat și vreau să-l reeditez. Am cântat împreună șase, șapte ani și am rămas prieteni. Acum am un nou proiect muzical, cu Mirea Band și avem spectacol-concert aproape lunar la Teatrul Restaurant Elisabeta. Muzică interbelică, valsuri și folclor, poezie și cântece patriotice din repertoriul mătușii mele, doamna Veta Biriș.
- Puțini sunt cei care știu că ați fost actor și la circ. Cum ați ajuns acolo?
- Am colaborat cu Circul Globus când director era Brândușa Novac. Ea m-a invitat să prezint spectacole și să am și roluri. A fost perioada de glorie a circului. Să fii actor într-un spectacol de circ nu e ușor. La un moment dat, am urcat pe o cămilă, era nărăvașă și a început să se miște haotic. M-a azvârlit și am ajuns la Urgență, cu o mână ruptă, îmbrăcat într-un costum auriu, cu un lanț de metal pe piept de care atârna un pandantiv în formă de dolar. Mi-am făcut un prieten bun atunci, pe chirurgul Andrei Ursache. Dumnezeu a avut grijă de mine.
Îndrăgostit de Corina Dănilă: „Din fericire, nu m-a băgat în seamă”
- E adevărat că ați fost îndrăgostit de Corina Dănilă, cu care jucați acum în comedia „O căsnicie liniștită”, la Teatrul Elisabeta?
- Da, e adevărat. La 17 ani te îndrăgostești de zece ori pe zi și mai cu seamă de partenerele tale de film. Din fericire, doar eu am fost cel îndrăgostit, iar Corina nu m-a băgat deloc în seamă. Și astfel a devenit ceea ce este și în ziua de astăzi: o talentată colegă de scenă și o bună prietenă.
- Trăim niște vremuri în care cu greu ne mai putem face planuri. Totuși, le pregătiți ceva celor care vă iubesc?
- Am un spectacol particular extraordinar cu trupa de teatru Total, care se numește „Cum să pierzi totul într-o zi”, în regia lui Răzvan Oprea, colegul meu de la Teatrul Național, pe care îl jucăm cu succes în toată țara. De asemenea, îmi doresc să realizez și un proiect muzical, dar încă nu vă spun ce va fi. Sunt și propuneri din partea TVR pentru niște emisiuni de divertisment de calitate. Și, bineînțeles, mă bucur de spectacolele mele dragi de la TNB, în regia domnilor Ion Caramitru și Erwin Simsenshon. Teatrul Național București este locul în care m-am format ca actor profesionist și, totodată, a doua mea casă.
- Mai aveți timp de hobby-uri, domnule Biriș?
- Am abandonat în timpul Facultății de Teologie, pentru că am fost un „tocilar”, un lucru foarte drag: sportul. Dar vreau să mă întorc la acest hobby al meu, care e sursă de sănătate.
„Am fost iubit, dar am cunoscut dragostea adevărată, care e Hristos“
- Ați avut noroc în dragoste? Cum arată femeia perfectă în viziunea dumneavoastră?
- Nu cred în conceptul de noroc. Cu norocul e o altă poveste. Cred în binecuvântările pe care le primești și în oameni. Iar eu am muncit pe brânci pentru ceea ce am realizat. Da, am fost binecuvântat chiar și în căsnicie cu o femeie foarte frumoasă, dar cu care nu a mers, însă. În primul rând bărbatul e cel care greșește dacă o căsnicie nu funcționează. Fie că s-a grăbit, fie dintr-un cuget necurat. Femeia este prin natura ei chip al frumuseții, făcut să te odihnească prin prezența lui. Tu, bărbatul, alegi dacă faci din ea regina căminului tău sau nu. Iar ca un mic sfat în alegerile soțiilor sau soţilor, spune o vorbă înțeleaptă că: „Ziua bună se cunoaște de dimineață!”. I-am spus băiatului meu să nu umble din floare în floare că nu se va alege decât cu nopți nedormite, dezamăgiri și va aduce și altora suferință. Am fost iubit, dar am cunoscut acum dragostea adevărat, care e Hristos. Mi-ați adresat o întrebare capcană privind femeia perfectă. Și chiar dacă răspund, voi arăta cât de ticălos sunt.
„Îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de toţi copiii lumii. Ei sunt cei care vin după noi“
- Ce îi cereți lui Dumnezeu, domnule Biriș? Cine este omul de încredere de la care primiți sfaturi și acum?
- Să nu mă lase să fiu înșelat, să nu trăiesc în minciună, să aibă grijă de toți copiii lumii. E o rugăciune foarte frumoasă a Sfântului Nicolae Velimirovici pentru toți copiii lumii, pe care ar fi bine să o rostim cât mai des. Ei sunt cei care vin după noi. Și mă mai rog să se facă voia Domnului, să-mi dea cuvânt bun în dialogul cu ceilalți. Primesc sfaturi în primul rând de la părintele meu duhovnic. Apoi, de la părintele Valerian și de la IPS Varsanufie, episcopul Râmnicului, cu care am o legătură duhovnicească foarte strânsă. De asemenea, îi amintesc cu drag pe părintele ieromonah Onufrie, pe maica stareță Ambrozia Stavrofora de la Mănăstirea Horezu și pe maica stareță de la Mănăstirea Sfântul Ioan Iacob Hozevitul din Țara Loviștei. Nu îl pot uita niciodată pe părintele ieromonah Paisie din Sfântul Munte, care, fie că e miezul nopții sau toiul zilei, își găsește timp să-mi răspundă. O puternică îmbrățișare duhovnicească, de asemenea, și părinților și maicilor de la Sfintele Mănăstiri Lupșa, Nera și a celor din întreaga eparhie a Râmnicului. Și mai am câțiva prieteni de suflet, oameni simpli, anonimi.
„Încă visez la o lume perfectă, în care oamenii să se îmbrăţişeze unii pe alţii“
- Ați călcat pe pământul sfânt?
- În 2005 am avut prima întâlnire cu Israelul, asta datorită meșterului Beligan, mergând acolo cu spectacolul „Egoistul”. M-am simțit ca acasă. Un popor pe care-l am în inimă. De exemplu, când am făcut o pană în Tel Aviv, într-un trafic infernal, au sărit oamenii și m-au ajutat, mi-au făcut pana, mi-au schimbat roata și nu au vrut să-mi ia niciun ban. Acesta a fost impactul cu poporul evreu. Vreau să-i mulțumesc și impresarului Pincu Itzhak, care a contribuit mult ca eu să pun piciorul în Israel. Dar și Institutului Eudoxiu Hurmuzachi, care m-a invitat să susțin un frumos concert chiar de Ziua Națională a României, în compania unor mari artiști. Până în anul 2019 mergeam la Ierusalim de două ori pe an și de fiecare dată mă duceam și la Mormântul Sfânt. Odată cu această criză pandemică mondială, am realizat că pământul sfânt este acolo unde ești cu Dumnezeu și cauți să te mântuiești în și prin Biserică. Sunt un om sentimental și probabil incurabil pentru că încă visez la o lume perfectă, în care oamenii să se îmbrățișeze unii pe alții. Și să meargă „măcar” o duminică pe săptămână la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.