de Ştefania Băcanu
Are lipici cu caru’, e haios şi te binedispune prin simpla prezenţă. Cornel Palade nu mai are nevoie de mari prezentări, întrucât, de vreo 30 de ani, stârneşte hohote de râs şi aduce bucurie pe chipurile brăzdate de grijile cotidiene ce ne tot împovărează. Ada, fiica lui, însă, are nevoie de introducere, dar nu pentru că i-ar lipsi vocea şi talentul, ci pentru că, aşa cum s-a întâmplat în cazul multor alţi tineri, România nu i-a permis să îşi construiască drumul la care a visat toată viaţa. Din păcate, numele pe care îl poartă a fost mai degrabă o povară în ţara natală, iar norocul nu prea s-a împărţit la uşa ei. Deci nu a fost de mirare că, la 31 de ani, în 2020 mai exact, a ales o altă destinaţie, unde este apreciată şi se poate bucura în voie de harul cu care Dumnezeu a înzestrat-o... Ada şi-a făurit, practic, un alt destin!
„E un fel de ghiveci. Refrene de petrecere, de prietenie, de dragoste...”
- Ce mai faceţi, domnule Cornel Palade? Ce vă ocupă timpul în ultima perioadă?
- Dragă Ştefania, pregătesc un album de melodii, vreo 15. În pandemia asta m-am gândit să fac altceva, de fapt, proiectul ăsta îl am în cap mai demult... Aşa că am compus nişte cântecele ale mele, şi versurile, şi melodiile, şi am avut nişte prieteni ce m-au ajutat să îl produc. Sper ca luna aceasta să pregătesc şi lansarea, pentru că albumul este gata. E un fel de ghiveci, de toate pentru toţi. Sunt de petrecere, de prietenie, de aducere aminte, de dragoste...
- Este singurul album?
- L-am făcut pe ăsta şi mă gândesc să mai fac unul de balade „angajate” politic şi emoţional, adică, să se audă vocea care vorbeşte. Ţara asta are nevoie de voci, dar, din păcate, toţi critică pe ascuns, sub pseudonim, pe YouTube, pe Facebook etc.
- V-aţi dorit demult o carieră muzicală?
- Eu cânt demult, dar am zis să nu le iau banii cântăreţilor. (râde) În tinereţea mea asta făceam, cu chitara, mergeam la ceaiuri cu prietenii, nelipsit de la petreceri. Luam chitara sub braţ şi plecam de acolo cu o gagică, două după mine, cu o oală de sarmale... (râde)
„Produce moara, altfel am fi muritori de foame”
- Ce s-a întâmplat cu Ţociu şi Palade?
- Cuplul Ţociu-Palade funcţionează. Între timp, unii mai au şi proiecte particulare, şi le fac. A venit, m-a întrebat... I-am zis: „Du-te, Gogule. Fă ce crezi tu”. La noi nu e să stăm strânşi de gât, să murim împreună... Nu, de ce? E complicat să ţii două nevoi împreună.
- Dacă aveţi, de exemplu, peste două săptămâni, un proiect împreună, îl faceţi?
- Bineînţeles. Noi ducem o grămadă de proiecte împreună, nunţi, spectacole, afară, Italia, Turcia... Cu cine le fac? Cu Romică! Ştii cum e, la sfârşitul fiecărui an, tragi linie şi vezi ce face moara. Dacă produce, dai înainte, doar n-o s-o opreşti, că nu eşti nebun la cap.
- Şi produce moara?
- Normal că produce! Dacă n-ar produce, am fi muritori de foame. Aşa, avem cu ce să ne plătim facturile, să băgăm benzină... N-avem bani să ne dea afară din casă, că n-am avut niciodată...
- Cine face textele?
- Împreună. El vine cu nişte idei, eu mai bag pe ici, pe colo... scriu partea de poezie, de cuplet, de rimă. În general, facem momentele împreună, le povestim, apoi, le iau eu la mână la final...
- Cât la sută e improvizaţie?
- Foarte mult. Este tema, şi pe temă se improvizează la surpriză totală. Eu pe el, el pe mine, adică, te trosneşte râsul şi în timpul spectacolului şi te întrebi: „De unde dracu’ a ieşit şi asta?”. „Pe asta nu o aveam scrisă, nu era textul ăsta”.
„Mă certam cu Romică la 4:00 dimineaţa, pe Calea Victoriei. Ce vrei, mamă, actori de comedie!”
- Faceţi un cuplu de peste 30 de ani... Cum s-a întâmplat?
- Prietenul Gigi Gheorghiu a zis: „Băi, de ce nu faceţi voi un cuplu?! Îi faceţi praf pe ăştia de pe aici...”. Am zis: „Stai, mă, cuminte”. El a continuat: „Hai, mă, faceţi voi”. Şi eram la Hanul Piraţilor, vara, şi am făcut un cuplu la improvizaţie. Lumea a fost pe jos de râs. Şi, uite, de atunci, de trei decenii, suntem tot împreună.
- Sudaţi pe scenă... Dar cum sunteţi în viaţa de zi cu zi?
- Fiecare cu viaţa lui. Suntem prieteni, ne vedem la spriţuri, la serbări, la agape, dar nu că trebuie să ne întâlnim neapărat. „Gogule, vii?”. „Nu vin, că am altă treabă... Sau „Vin!”. Deci, avem libertate totală. Şi numai aşa funcţionăm. Familiile le-am delimitat. Nevestelor le-am zis: „Tati, voi vă vedeţi de treaba voastră. Pe tine nu te interesează ce face Ţociu, pe tine nu te interesează ce face Palade”. Businessul nostru este să facem lumea să râdă, să câştigăm bani şi să venim liniştiţi acasă.
- V-aţi supărat vreodată?
- Cum să nu? Eu, pe el, el, pe mine.
- Supăraţi, adică să nu vă vorbiţi...
- Ah, păi nu avem încotro, că trebuie să luăm banii. (râde) De exemplu, jucam la „Tănase” şi făceam spectacol, succes, aplauze... La final, a zis, „Hai să coborâm la bar, să bem o vodculiţă şi să băgăm un biliard”. După biliard începea scandalul. Ne certam şi ne vedeai la 4:00 dimineaţa, pe Calea Victoriei: „Să-mi uiţi numărul de telefon”, „Să nu te mai văd în viaţa mea”, „Să mă... în talentul tău de talentos care eşti”, „Te-a făcut mă-ta talentat pe tine. Mai du-te... de oltean”, „Tu vorbeşti, moldovene?”... Şi tot aşa. Iar seara aveam spectacol. Ce să facem, să stăm certaţi? Sigur că veneam la cabină şi ne îmbrăcam cu spatele unul la celălalt.
- Deci intraţi pe scenă indiferent de starea pe care o aveaţi...
- Păi păşeam pe scenă, gongu’, uvertura, trebuia să intrăm: Pam, param, pam, pam... Cu Romică şi Cornel... El dintr-o parte, eu dintr-alta. (râde) Frumos, spectacol, aplauze. Seara, hai la bar. „Nu mai merg, că iar ne certăm”. Romică: „Hai, mă, că nu ne mai certăm. Jur”. La 4:00 dimineaţa, pe Calea Victoriei, cine era? Noi... ne certam... Ce vrei, mamă, actori de comedie! (râde)
„Am păcatele şi bucuriile mele. Nu mi se pare că-s extraordinar în ceea ce fac”
- V-a marcat întâlnirea cu Romică?
- Absolut... Fără discuţii. Eu, până atunci, trăiam singur şi trebuia să am bateriile pline. E greu singur, lumea se uită, te analizează...
- Deci, e mai bine în doi?
- Incomparabil! Sigur că sunt şi probleme în doi, faţă de atunci când eşti singur. Dar singur e foarte greu! Nu ai cu cine să stai de vorbă... În doi e altfel. Nu prinzi tu o zi bună, dar o are celălalt şi invers.
- Cum au fost aceşti ani pentru cuplul Ţociu şi Palade?
- Un miracol... Am trăit un miraj permanent. A trebuit să mă obişnuiesc cu succesul ăsta şi cu laudele din partea oamenilor. Nu îmi place să fiu lăudat! Mie nu mi se pare că sunt extraordinar în ceea ce fac. Sunt un om şi atât, cu păcatele şi bucuriile mele. Şi faptul că unul e tată şi are grijă de copiii lui şi nu îi abandonează, pentru mine e un act de eroism în vremurile astea.
- Aţi avut şi momente grele în carieră?
- De exemplu, când m-am mutat în Bucureşti, am luat o cameră cu chirie, de fapt, un capăt de casă, separat. 12 metri pătraţi avea toată camera. Am împărţit-o în două: într-o parte o bucătărioară şi un duş, în partea cealaltă camera de dormit. Am locuit eu, nevastă-mea, copilul şi căţelul vreo câţiva ani, până mi-a dat primarul Viorel Lis casă. Şi nu mi s-a părut niciodată că sunt sărac. Ne încălzeam cu butelii de gaz. Copilul a crescut, apoi ne-am mutat la bloc, apoi la casă mare... Şi, uşor, uşor, au început să vină şi banii.
Dezvăluirea interviului: „Am fost ispitit de femei şi încă sunt”
- Dar nu era greu să fiţi plecat mai tot timpul în turnee?
- Draga mea, iubita mea, prietena mea, nevasta mea, suntem doi oameni. Tu hotărăşti! Îţi convine, bine... nu, rupi lanţul şi pleci! Eu trebuie să muncesc ca să trăiesc. Am avut parte de înţelegere, din fericire. Când te uitai în frigider şi vedeai că e gol, când te asaltau facturile şi trebuia să le plăteşti, sau să cumperi haine fetei şi nevestei, sau n-aveai ce să pui pe masă, ce ziceai? Lasă, că eu sunt lângă familie, dă-le dracu de facturi...
- Ce spunea soţia că eraţi mereu plecat, mereu înconjurat de femei?
- Ce vrei să mă întrebi? Ce vrei să ştii, dacă mi-am înşelat nevasta? Nu e normal să ai admiratoare? Am fost ispitit de femei şi încă sunt, pentru că îmi plac, ce să fac?! Ţi-am spus că am fost servitor credincios şi încă sunt. Dar să plec de acasă, nu, niciodată. Nu renunţ la familie niciodată!
- Nu v-aţi pierdut capul niciodată?
- Nu! Am avut şi d-astea care au sunat-o pe nevastă-mea şi i-au aruncat: „Să ştii că îmi aparţine, acum sunt cu el”. Şi mă sună ea pe mine şi-mi spune: „Vezi că m-a sunat cutare şi mi-a zis aşa...”. „Cum o cheamă?”. „Cutare...”. Din momentul ăla, aia nu m-a mai văzut pe mine niciodată! Păi, tu îmi faci mie d-astea? Familia e familie. Eu cu soţia mea am făcut un pact. I-am zis că dacă îi este dor de mine şi mă iubeşte, tot cu mine stă. Dacă nu, e liberă să facă ce doreşte. Fiecare hotărăşte pentru viaţa lui. Am ţinut-o acasă, ca boieroaica, doarme cât vrea ea, eu plătesc facturile, eu mă ocup de toate cheltuielile.
„Îmi apreciez soţia că m-a înţeles, că a avut răbdare şi a stat lângă mine”
- Care a fost cel mai frumos cadou pe care i l-aţi făcut?
- Copilul, fata, care mi se pare lucrul minunat din viaţa noastră, chiar dacă doamna mea a vrut băiat. Eu am vrut fată şi a ieşit ca mine... (râde)
- Ce apreciaţi cel mai mult la soţia dumneavoastră?
- Că m-a înţeles, că a avut răbdare şi că a stat lângă mine.
- Talentul pe care îl aveţi v-a ajutat să cuceriţi uşor femeile?
- Doamne, ce vorbeşti? Dar eu am fost pregătit pentru aşa ceva. Eu sunt un om pătimit de sexul frumos. Toată viaţa mea am iubit femeile şi le iubesc, fiind un servitor credincios în zona asta. Nu am precupeţit niciun efort ca să am o femeie frumoasă lângă mine. Orice, nu contează preţul! Am ştiut să fac de toate, să îi fac viaţa perfectă, să creez o atmosferă plăcută, să-i povestesc despre ce vrea ea, să fiu pregătit în toate domeniile...
- Aţi fost respins vreodată?
- Nu, n-am fost. Din fericire, am avut reclamă bună. Am fost un isteţ, care ştia să vorbească, să se poarte. Învăţam acasă texte. Dacă nu ştiam, mă apucam şi citeam din clasici, poezii, romane, luam citate... şi le repetam acasă. Altfel, eram neam prost cu bagabonţii.
„Acum, nu mai e emoţie, fiindcă nu mai există educaţie”
- Aşa cucereaţi fetele?
- Mă duceam şi le spuneam la ureche texte, poezii... Fetele erau pregătite pe vremea aia. Ştiau ce înseamnă un Eminescu. Era o cucerire să mergi cu o fată de mână pe stradă, pe sub castani... Dacă reuşeam să obţin şi un sărut, o săptămână eram într-al nouălea cer!
- Trăim alte vremuri acum... Stilul de abordare şi procesul de cucerire sunt diferite. V-aţi fi regăsit la momentul actual?
- Cred că ar fi fost mai uşor. Ştii de ce? Acum, pui banii pe masă şi lucrurile se rezolvă. La noi nu era cu bani, era cu emoţie, cu sentiment...
- De ce s-a pierdut emoţia?
- Pentru că nu este educaţie. Fiindcă nu mai citeşte nimeni o poezie, în şcoli nu se mai predă... Educaţia foloseşte la emoţie. Dacă înţelegi lumea aşa cum este ea, e în regulă. Nu ai cum să trăieşti fără oameni... Ştii care e secretul fericirii? Utilitatea ta pentru ceilalţi. Cât eşti de folos, eşti fericit!
- Şi când nu mai eşti de folos?
- Nu mai eşti fericit, că nu te mai bagă nimeni în seamă. Omul îţi e aproape când are nevoie de tine. Vorbim despre prietenie? Era ceva spiritual... legături nobile...
Ada: „La un moment dat, l-am depăşit pe tata în ceea ce înseamnă măiestrie“
- Ada, cum este departe de casă, în Anglia, şi de ce ai ales să părăseşti România?
- Sincer, nu mă simt departe de casă. Mă simt... ca acasă aici... În primul rând, mentalitatea m-a făcut să părăsesc ţara, ce se întâmplă în România este inuman. Am ales Anglia pentru că aici simt că trebuia să fiu de când aveam vreo 15-16 ani.
- Ce faci mai exact în Londra?
- Muncesc. Sunt safety manager la o companie de curierat în timpul zilei şi, ca proiecte, în primul rând, lucrez în studio la un album ce se numeşte „Îmblânzirea scorpiei”, iar spectacolele mele sunt de două feluri: unul pentru dragii mei români din Diaspora şi celălalt gen de show este de jazz, combinat cu muzică hip hop şi stiluri care în România nu sunt abordate mai puţin.
- În România, este greu pentru un artist român la început de drum să se facă remarcat?
- Este foarte greu şi la început, şi la mijloc, şi la sfârşit de drum! Mentalitatea spune totul. (râde amar)
„În Anglia, dacă alegi să continui tradiţia meseriei de familie, eşti respectat. În România, eşti arătat cu degetul”
- De exemplu, mulți dintre tinerii actori s-au reorientat spre altă carieră pentru a nu muri de foame... A fost și cazul tău?
- N-am să mor niciodată de foame! Sunt prea talentată, prea descurcăreaţă şi prea inteligentă ca să mor de foame.
- Tatăl tău a reușit în industria teatrului. Ce crezi că a avut în plus față de tine?
- Că nu a avut un tată cunoscut! Şi că este bărbat! (râde)
- Faptul că ești fata lui Cornel Palade te-a ajutat sau, din contră, te-a dezavantajat?
- Dacă mă ajuta, crezi că eram aici? Au fost şi avantaje, şi dezavantaje, dar, la noi în ţară, dacă tu faci ce a făcut şi părintele tău, eşti arătat cu degetul. Nu îţi zice nimeni: „Bravo!”. Pe când aici, dacă te tragi dintr-o familie care îşi continuă tradiţia, eşti privit cu mare respect. Lumea este mai înclinată să se uite la ce faci, să te audă, să te asculte. La noi, toţi te arată cu degetul şi te acuză de nepotism. Poţi să fii şi ţăran din generaţie în generaţie, tot te acuză de nepotism. Poţi să ai talentul talentului... E o întrebare la care, sincer, nici nu ştiu cum să răspund exact, ca să nu supăr pe nimeni.
- Ce spuneai când îl vedeai la televizor, micuță fiind?
- Mă bucuram să îl văd, dar îmi era tare dor de el... Şi acum îmi e dor de el. Nu l-am privit niciodată ca pe... „Uite, tatăl meu este cunoscut, e faimos!”. Era doar tata...
- Ai fost asociată deseori cu el? Ai fost recunoscută drept fata lui Cornel Palade și nu simplu, Ada Palade?
- Am fost recunoscută doar ca fiica lui Cornel Palade. Normal că am fost asociată mereu cu tata. Eram recunoscută drept Ada doar în momentul în care nu îmi făceam introducerile ca fiind Ada Palade. Şi era uşor. Apoi, când aflau că sunt fata comediantului şi artistului Cornel Palade, se schimba totul, se schimbau energiile, relaţiile de prietenie...
- Când ai decis că vrei să fii artistă?
- Nu am decis, aşa m-am născut. Am înţeles ce trebuie să fac de foarte mică.
- Ce a spus tatăl tău când a aflat cariera pe care vrei să o urmezi?
- A zis: „Tată, e de ajuns un artist în familie!”, iar răspunsul meu a fost: „Poate că tu eşti artist, dar eu sunt o artistă”. (râde)
„Sunt binecuvântată”
- Care a fost parcursul tău? Ai studiat muzica, mai întâi, apoi ai urmat actoria?
- La 3 ani am pus pentru prima dată piciorul pe scenă, la emisiunea „Ba da, Ba nu”, unde am cântat, am dansat şi am făcut cunoştinţă cu toţi marii artişti, Anca Ţurcaşiu, Mirabela Dauer, Mihai Constantinescu. Apoi, am ales să îmi aprofundez şi să îmi dezvolt vocea, pe la 14 ani, după ce tata a fost şantajat de profesoara mea de muzică din liceu. I-a zis că mă lasă corigentă la muzică, dacă nu mă trimite la canto. Aşa am fost dată la Şcoala Populară de Artă. După liceu, am ales Dreptul, ca să le fac pe plac alor mei, dar nu mi-a plăcut deloc. În România, Dreptul e „stâng”! M-am ambiţionat şi am dat la Facultatea de Actorie, unde am intrat printre primii trei, cu 10 pe linie şi am terminat tot printre primii, cu media 9,80! Am plecat în Anglia, mi-am făcut masterul în Actorie, iar acum sunt a doua oară în Anglia la o altă facultate, unde urmează să studiez Producţie Muzicală.
- Până să pleci din țară, ai urcat pe scenă alături de tatăl tău de multe ori. Ce ai simțit?
- Că mi-am atins unul dintre scopuri, să fiu alături de tata pe scenă. Mi-am îndeplinit visul să fiu Nancy şi Frank Sinatra, cu părintele meu pe scenă. Avea el mai multe emoţii pentru mine, decât aveam eu pentru mine. Mi-am dat seama că, la un moment dat, l-am depăşit, în ceea ce înseamnă măiestrie, şi nu vorbesc cu superioritate, dar nici cu modestie. Am simţit bucurie, mulţumire faţă de mine şi că sunt binecuvântată...
- Şi el a zis că eşti mai talentată...
- Sunt un om foarte expresiv şi sensibil, ce are parte de binecuvântarea Celui de Sus, spre a se destăinui prin mai multe instrumente artistice.
Sfaturile marelui artist: „Lucrează zi de zi, nu te lăsa călcată în picioare şi fii preţioasă”
- Ce sfaturi ți-a dat tata, legate de această meserie, cea de artist?
- „Tată, lucrează zi de zi la tine, nu te lăsa călcată în picioare, nu fă compromisuri şi fii preţioasă! Fă tot ce vrei tu să faci, dar cu măsură!”
- Ce ai învățat tu de la el?
- Am învăţat că indiferent cât de dificilă poate fi situaţia în care te afli, trebuie să o priveşti cu zâmbetul pe buze şi să iei din ea partea comică, frumosul, lucrurile care te înalţă. Am învăţat să iert, să privesc cu speranţă către ziua de mâine şi atunci când lucrurile devin cotropitoare, să cânt, să scriu şi, mai ales, să ies la o plimbare.
- Îți lipsește?
- Tata îmi lipseşte foarte mult, pentru că starea lui de spirit mă înalţă. Îmi lipsesc părinţii enorm... (clipeşte)
Destinul s-a numit... Mirabela Dauer
- Cât timp aţi lucrat chelner?
- Mulţi ani... Pe vremea aia era o meserie bună, când chelnerii şi măcelarii erau şmecheri. Înainte de chelner am lucrat cu geologii, am alergat prin toţii munţii din ţara asta. Apoi, la fabrica de hârtie şi celuloză de la Piatra Neamţ... am făcut destule... Mergeam inclusiv la nunţi la ţară, dacă te interesează. Mă duceam bucătar, de exemplu, îi tăiam porcul omului şi îl pregăteam cap-coadă! Sau mă duceam cu prieteni de-ai mei şi realizam un program artistic. N-auzi, făceam de toate!
- Dar care a fost declicul care v-a schimbat soarta complet?
- În 1986 plecam la mare de la Piatra Neamţ. Pe vremea aceea exista orchestra Cupidon, care făcea turnee în Moldova cu prieteni de-ai mei, Vasia Negru, organist, Guiu Ciobanu, saxofonist, Dragoş Năstase, toboşar, Nelu Botez, solişti mari, Gabi Stanciu... o lume minunată! M-am pripăşit şi eu pe lângă ei. Eram chelner atunci, îmi câştigam pâinea, nu veneam la furat, nu stăteam degeaba. Primul spectacol, la Eforie Sud, parcă, unde erau Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Adrian Daminescu, Mirabela Dauer, Horia Moculescu... stele grele. Eu îi ajutam pe băieţi să monteze sculele. „Ce facem, că nu avem prezentator...”, se întrebau între ei. Moculescu zice: „Ne prezentăm unul pe altul”. Altul zice: „Ne trebuie unul tampon...”. Dar Mirabela zice: „Păi, nu îl avem pe Corneluş, băiatul nostru? Nu îl punem pe el să prezinte?”. Zis şi făcut. Vine seara, începe spectacolul. Sala „era pe pereţi”, ăla era momentul meu. Îmi tremurau picioarele de ziceai că sunt câine la vaccin. (râde) Era musai să o scot la capăt, altfel mă nenoroceam. Nae Lăzărescu trebuia să prezinte, dar i se întâmplase ceva şi venea a doua zi. A ieşit un spectacol extraordinar! A doua zi am aflat că urma să prezint tot turneul, în locul lui Nae Lăzărescu. Şi, de atunci, viaţa mea s-a schimbat total, pentru că Mirabela a pus o vorbă undeva, când a trebuit...
„Ada e o bijuterie de fată“
- Cu fata dumneavoastră, Ada, ce relaţie aveţi?
- Ada este un personaj complex, greu. Se zbuciumă lumile în ea. E deşteaptă, talentată, dar nu ştie să se protejeze şi se vinde prea uşor. I-am spus să pună un pic lacătul pe ea, aşa trebuie la o femeie. Să lase misterul să plutească puţin. Să nu ofere totul odată, să dea câte puţin. În momentul în care ţi s-au epuizat resursele, devii neinteresant.
- Cum aţi primit vestea că pleacă în Anglia?
- Prost! A tulit-o fără să îmi spună. M-a anunţat după ce a plecat... anul trecut, pe 1 august. M-a întrebat: „Pe tine cum te cheamă?”. „Cornel Palade”. „Cine eşti tu?”. „Cornel Palade”. „Te ştie cineva?”. „Da!”. „Şi ce faci tu acum?”. „Ce să fac, stau acasă!”. „Şi eu, care sunt fata ta şi am numele tău, ce făceam, stăteam şi eu acasă cu tine, nu? Măi tată, lasă-mă să îmi văd de viaţa mea, că în ţara asta n-ai ce să faci!”. Şi i-am dat dreptate.
- Ce n-a mers aici?
- Sunt o grămadă de copii talentaţi care nu au ce să muncească!
- Faptul că ai un părinte celebru e un avantaj sau un dezavantaj?
- Un mare dezavantaj! Toată lumea zice: „Las-o, mă, pe aia, că e ta-su mare... Nu se mai satură. E peste tot de atâţia ani, să ne mai lase în pace”. Lumea e rea, nu îşi poate stăpâni invidiile.
- E mai talentată decât dumneavoastră?
- Cred că e mult mai talentată, este foarte bună şi pe dramă, şi pe comedie şi să o auzi cum cântă! E o bijuterie de fată!
- Aţi urcat împreună pe aceeaşi scenă?
- Da, prin 2016, am jucat împreună cu ea şi cu Romică Ţociu în „Nişte animale”, o piesă de teatru cu care am fost în mai multe oraşe din ţară. Şi am mai participat la „Te cunosc de undeva!”, tot cu fiică-mea.
„Această clasă politică minunată a făcut ca arta să ajungă un coş de gunoi“
- Ce îți vine în minte când te gândești la România?
- Mi-e atât de greu să răspund la întrebarea asta... Sunt dezamăgită şi mâhnită de felul în care sunt trataţi artiştii talentaţi, de modul în care se promovează nonvalorile, dacă nu eşti măscărici, eşti nimic. Sunt dezamăgită că această clasă politică minunată a făcut ca arta să ajungă un coş de gunoi şi cultura să devină inexistentă.
- Vrei să te întorci... într-o zi?
- Da, probabil că mă voi întoarce... ca să îmi văd părinţii, dacă am cum, dacă nu, le cumpăr biletul de avion şi îi iau şi pe ei aici... Şi m-aş întoarce dacă mentalitatea ar fi schimbată, dar asta cred că s-ar întâmpla peste 100-150 de ani, şi dacă „genocidul” cultural, uman din România s-ar opri.
- Unde e acasă pentru tine?
- În braţele părinţilor!