de Ştefania Băcanu

Cu siguranță, măcar o singură dată în viaţă ați râs în hohote la glumele de la iUmor, dar, probabil, nu v-ați întrebat niciodată cine le face, cine le scrie și din ce se inspiră... Vă dăm un pont, i-a interpretat pe Che Guevara, George Enescu și Mihai Eminescu! Ei bine, „alchimistul” din spatele acestor roast-uri este Andreas Petrescu, un actor de teatru și film extrem de talentat, dar și scenarist de comedie pură. O meserie deloc ușoară, dar frumoasă, care vine la pachet cu nenumărate satisfacții. În fapt, despre asta este vorba, despre plăcerea și bucuria de a-i face pe oameni să râdă, a-i rupe din cotidian și a le alunga apăsările chiar și pentru câteva minute. Asta face Andreas! Pune suflet şi poantă în cuvintele pe care le așterne și care ajung, mai târziu, să descrețească frunți. Pe scena teatrului se simte cel mai bine, iar lumea filmului îi place la nebunie. De aceea, nu ar putea să aleagă și nici nu vrea. Printre scenarii, filmări, texte, dar mai ales activitățile familiale, Andreas ne-a oferit un interviu în care am vorbit de toate. Despre ce înseamnă roast, cum este privit în România, unde își găsește inspirația, care au fost cele mai reușite în cadrul show-ului de la Antena 1, și multe altele. În plus, pentru că suntem la început de an nou, ne-a dezvăluit dorințele pe care vrea să le împlinească neapărat în 2022.

„Inspirația vine din ce face fiecare cu viaţa lui”

- Sunteţi omul din spatele celor mai bune glume sau roast-uri de la iUmor. Cum aţi ajuns să le scrieţi?

- N-am nicio idee. Acolo a mers drumul meu. Am scris mereu, a fost o joacă pentru mine. Îmi plăcea să citesc altora ce scriu, să îi văd râzând, îmi scriam singur textele pentru emisiunile pe care le prezentam la TVR. Apoi am scris o piesă de teatru si, imediat după, m-am trezit la iUmor. Asta, pe scurt, așa. La început, a cam trebuit să le explicăm oamenilor ce înseamnă roast-ul pentru că unii se simțeau uşor agresați, dar așa este orice început, mai dificil. Odată ce au înțeles cu toții că nu facem altceva decât să glumim, lucrurile s-au așezat și acum ne bucurăm cu toții de umor. Ideea umorului este să ne simțim bine, nu?

- Din ce vă inspiraţi când scrieţi textele pentru roast-uri?

- Din ce face fiecare cu viața lui. Până la urmă, roast-ul presupune o glumă legată de o anumită activitate sau de o anumită legendă care te înconjoară. Aşa că inspirația mea vine din ce fac alții.

- Cum trebuie făcut un roast de excepţie?

- Un roast trebuie făcut cu drag, cu respect, curaj. Nu plătim polițe. Dacă faci asta când spui un roast, greșești. Se vede disprețul și dispare umorul. Trebuie să fie ca la o petrecere unde suntem doar cu prietenii și glumim între noi cu iubire.

Emisiunile lui Dean Martin din anii ’70 şi... vedetele supărăcioase din România

- Secretul dumneavoastră care e, cum de vă ies atât de bine?

- Dacă e secret nu se spune, na (râde). Cred că este legat de faptul că îmi plac oamenii despre care scriu, probabil deja este experiența care mă ajută foarte mult. Însă îmi e teamă de mine. Încerc permanent să fiu mai bun, să nu mă repet, să nu mă las în urmă pentru că ştim cu toții: orice individ evoluează până la nivelul la care devine incapabil.

- Vă mai amintiţi care a fost primul roast?

- Chiar nu mai știu. N-am avut o emoție specială atunci, pentru că nu ştiam ce amploare va avea mai târziu. Îmi plăceau roast-urile, mă uitam la emisiunile de roast din anii ’70 ale lui Dean Martin şi, deși toată lumea spunea că în România un astfel de umor nu va prinde niciodată pentru că vedetele sunt supărăcioase, mi-am dorit să încercăm și zona asta. La început, am mai supărat oamenii. Acum au înțeles că nu asta ne dorim și este o mare bucurie să văd că din ce în ce mai multe personalități își doresc să vină la emisiune să spună un roast.

- Dar cel mai reuşit?

- Sper că cel mai reușit să fie următorul. La asta lucrez. Pentru asta lupt cu mine.

„Probabil că 25% dintre glumele scrise de mine se leagă de Bendeac”

- Ce personaj v-a inspirat cel mai mult?

- Cred că Mihai Bendeac a răspuns cel mai bine la întrebarea asta. Probabil că 25% dintre glumele scrise de mine se leagă de el. Așa a început, de fapt, roast-ul, cu el. Pentru că își dorea ca și mine să facem astfel de texte, pentru că le înțelegea, le suporta, pentru că râdea la glumele mele, așa că a devenit ținta principală. Nu știu un om mai deschis și cu mai mult umor decât el. Așa că e simplu. Mergi la sigur.

- E greu să faci roast în România?

- A fost greu la început. Acum fenomenul e destul de cunoscut, așa că singura grijă este să nu treci peste o anumită limită. Așa cum suntem noi, oamenii, concepuți, vrem mereu mai mult. Lucrurile care ne amuzau ieri nu ne mai satisfac azi. Avem nevoie de o doză mai puternică. Aici trebuie avut grijă. Mergem pe o linie foarte subțire. Așa că râdem, glumim, dar rămânem în incintă.

- Textele acestor roast-uri v-au atras şi antipatii? Pentru că, până la urmă, faceţi un soi de mişto…

- Nu cred. Cel puțin nu știu de ele și nici nu mă interesează. Mă țin departe de energiile negative. Dar m-am întâlnit cu mulți oameni dintre cei care apar în texte, alții îmi erau deja prieteni… Nu mi-a reproșat nimeni vreodată o glumă. Dimpotrivă. Dar aș face o corecție mică aici: nu facem mișto, glumim. A face mișto, așa cum înțelegem noi expresia, presupune o bătaie de joc. Nicidecum. Când roast-ul presupune așa ceva, sigur nu este scris de mine.

„Culmea, la Mihai Eminescu a fost ceva mai simplu de scris”

- S-a supărat vreo vedetă, vreun personaj până acum, atât de tare încât să nu vă mai vorbească?

- Nu. Au mai fost mici reclamații, au mai fost discuții, însă le-am reglat pe toate în timp.

- Aveţi şi roast-uri proprii interpretate. Care parte vă place mai mult, cea de scenarist sau cea de interpret?

- Sunt actor, așa că îmi place mai mult să le spun decât să le scriu.

- Mihai Eminescu a fost unul dintre cele mai apreciate… Aţi muncit mult la el?

- La Mihai Eminescu a fost ceva mai simplu de scris. În timp, au mai fost glume refuzate de cei care spuneau un roast. Ori păreau prea dure, ori nu păreau amuzante, așa că gumele acelea se duceau și se așezau într-un folder separat. Când s-au adunat patru pagini, le-am legat într-un text și așa a apărut Mihai Eminescu.

Acest Che Guevara al umorului: „Pentru mine nu e o muncă, e o luptă”

- Dar la Che Guevara?

- Nu știu să spun exact cât am muncit. Pentru că scriu un pic, mă opresc să joc un șah, să mănânc ceva, mă mai joc cu băieţelul meu, mă mai întorc la scris și, la un moment dat, e gata. Pentru mine nu e o muncă. E o luptă. Este singurul mod în care pot să descriu ce fac. Nu construiesc clădiri. Nu am planuri exacte. Intru într-o lume, descopăr gânduri, personaje, văd drumuri, o iau pe acolo și descopăr unde ajung. Am muncit mult ca să pot ține minte tot numele lui, asta e sigur. L-am repetat de mii de ori. Ernesto Pelado Tete Furibundo Serna Fuser Chancho Luis Hernandez Galvez Tatu Alfonso Mena Gonzalez Ramon Fernando Sacamuelas Che Guevara. Abia după ce l-am rostit pe tot la filmare, m-am liniștit. Eram convins că o să îl uit.

- Ce alte persoane aţi interpretat?

- George Enescu a fost al treilea.

„Am scris deja două filme: „Zăpadă, Ceai şi Dragoste” şi „Love sorry”

- Cum le alegeţi?

- Nu le aleg eu, le aleg colegii pentru mine. De regulă, George Buzoianu, regizorul emisiunii, este cel care mă anunță că o să fac un roast. Eu refuz, el îmi spune că nu se poate, eu sunt categoric că nu îl voi spune, și apoi mă duc și îl fac.

- Sunteţi actor, în primul rând. De filme şi teatru mai aveţi timp?

- Cum să trăiesc fără teatru sau film? Joc la Teatrul Elisabeta în cinci spectacole. E una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Iar în lumea asta a filmului abia am intrat. Îmi doream foarte mult. Am scris deja două filme, „Zăpadă, Ceai şi Dragoste” şi „Love sorry”, urmează al treilea și, uite așa, mi s-a mai împlinit un vis.

- La ce alte proiecte lucraţi?

- Am lucrat la al doilea copil, dar acest proiect încă nu s-a concretizat deocamdată. Așa că, televiziune, teatru, film, în lumea asta se pierd și se câstigă zilele mele.

„O doamnă a venit de la 200 de kilometri să vadă piesa, pentru că era scrisă de mine”

- Multă lume vorbeşte despre primul serial de teatru din România, „Mă mut la mama”, „Mă mut la tata” şi „Mă mut sau nu mă mut? Aceasta-i întrebarea”. Care este povestea din spatele acestui serial?

- Am scris „Mă mut la mama” într-o zi care începuse absolut banal. Dar așa se întâmplă câteodată. Te trezești, ești convins că știi exact ce vei face până seara, și ziua aceea va fi cea care îți va schimba viața. Pur și simplu, pe la 11 fix dimineața, am simțit nevoia să scriu ceva. Aveam treabă, însă nevoia a fost atât de puternică încât am lăsat totul la o parte. Cinci ore nu m-am oprit din scris. De fapt, era ca o dictare. Auzeam de undeva, în mintea mea ce trebuie să scriu și eu doar puneam lucrurile pe hârtie. Eram prieten cu Adriana Trandafir și cu Gabriel Fătu, așa că, în timp ce scriam, îi aveam pe ei în minte. Ne doream demult să jucăm împreună. Nu aveam textul. Apoi a apărut în viața noastră regizorul Gelu Colceag și așa s-a născut primul spectacol. A venit partea a doua, a treia și, probabil, ar mai fi urmat dacă nu am fi încălecat pe o șa încheind serialul așa.

- A avut mare succes… Lumea încă vorbeşte despre acest „serial”…

- Mă bucur că oamenii țin minte spectacolele mele. N-aveți idee câtă iubire și câtă așteptare pun eu în cuvintele pe care le scriu. În ziua în care la spectacol o doamnă mi-a spus că a venit de la 200 de kilometri să vadă piesa pentru că e scrisă de mine, am știut că merită să fac asta și primesc iubire înapoi. E tot ce contează.

- Care a fost sursa de inspiraţie pentru scenarii?

- Nu am o sursă. Probabil că pentru toți oamenii care scriu, sursa de inspirație este viața. A noastră și a altora. Restul e Dumnezeu care îți dă de treabă.

„Aş vrea să iau Premiul Oscar“

- Teatru sau film? Şi de ce?

- Nu am cum să aleg. Teatru, pentru că este viața mea, este ce am vrut să fac de mic copil, și film, pentru că te poți privi pe tine din afară, așezat pe un scaun la cinema. Cred că aveam 7 ani când am început să merg la cinema și să îmi închipui că viața mea este, de fapt, un film și, în timp ce mă uit la ecran, e o cameră care mă filmează pe mine.

- De ce aţi ales meseria de actor? Cum şi când s-a născut pasiunea?

- Ai mei m-au dus la teatru de la 5 ani. Nu știu cât înțelegeam eu la început din ce se întâmpla acolo pe scenă, dar îmi plăcea mereu să stăm în primul rând, să simt parfumul actorilor, să îmi dau seama dacă sunt oameni adevărați. Mă gândeam cum sunt ei atunci când coboară de pe scenă, dacă au o viață ca a noastră, dacă merg la piață. Deci nu cred că am vrut să mă fac actor la început pentru că voiam să mă joc de-a altcineva, ci pentru că voiam să fac parte din lumea lor. Apoi a apărut bucuria de a mă juca. În personaj poți face orice. Nu ai limite. Și asta e o eliberare de tine. Orice piedică mi-aș pune singur în viață, pe scenă o dau la o parte. Personajele din spectacole au întotdeauna o viață mai curajoasă.

„Am avut norocul să joc cu actori mari, mari de tot. M-a inspirat Adrian Pintea”

- Cu ce mari actori v-ar plăcea să împărțiți scena?

- Am avut norocul să joc cu actori mari mari de tot. Am trăit bucuria asta. Las viața să mă surprindă mai departe. Știu sigur că mai sunt cadouri de despachetat.

- Ce mare actor român v-a inspirat?

- La început, Adrian Pintea. În liceu credeam că voi fi genul lui de actor. În facultate am descoperit că nu am nicio legătură. Însă, pentru mine, pentru sufletul meu, Adrian Pintea era vârful.

- Este greu să faci comedie în România?

- Dacă nu ai umor, e greu să faci comedie oriunde. Însă dacă ai ceva de spus și ai curaj să glumești în legătură cu orice, România este un loc ideal pentru comedie. Oamenii au nevoie să râdă, să uite de problemele lor. Este publicul ideal.

- Pe scenă sunteţi numai un zâmbet şi stârniţi alte mii de zâmbete, dar cum este Andreas Petrescu atunci când se trage cortina?

- Normal, așa, cum să fie? Mai vesel, mai ciufut, după cum se nimerește. La filmări la „Zăpadă, Ceai şi Dragoste” un domn m-a întrebat dacă e adevărat că eu am scris scenariul. Am zis că da și s-a mirat pentru că scenariul îl făcuse să râdă foarte mult, însă eu nu păream așa amuzant. Când meseria ta e comedia, oamenii se aşteaptă să ai o glumă pregătită permanent. „Fă-mă să râd. Acum!”. E ca și cum i-ai spune unui arhitect: „Tu faci clădiri? Ia fă-mi și mie una. Acum!”.

„De câte ori mă uit la băiatul meu, Luca, mă surprind zâmbind”

- Cum e tatăl Andreas Petrescu?

- Eh, aici e altceva. Nu știu cum face Luca, însă, de câte ori mă uit la el, mă surprind zâmbind. El spune că sunt un tată bun. Sper că e așa. Întotdeauna am considerat că principalul lucru pe care trebuie să i-l dăruieşti copilului tău este iubirea. Îl îndemnăm des, și eu, și Augusta, să își facă propriile alegeri. Mă mai întreabă câte cineva: „Ce vrei să se facă atunci când va crește?”. Aș vrea să se facă exact ce vrea el. Și aș vrea să iubească pe cine vrea el, pentru că e viața lui. Nu pot decât să îl învăț până atunci despre viață, despre iubire, despre eșecuri, despre victorii și înfrângeri, iar când va fi pregătit, o să știe singur ce are de făcut. Eu îmi doresc doar să fie sănătos și fericit.

- Luca vă urmărește rolurile? Ce vă spune?

- A venit de mai multe ori la teatru. Consecința: vrea să fie actor. De când a crescut și a înțeles că scriu roast-uri, a început să scrie și el. Mă mai roagă să îl ajut. M-a surprins, pentru că după ce Iura Luncașu l-a distribuit în filmul „Love sorry”, în care am jucat împreună, nu mi-a mai cerut sfatul. Se ducea direct la Iura să îl întrebe dacă e bine. Și mi-am dat seama atunci că eu și mama lui facem ce trebuie. Se descurcă. Sunt tare mândru de el.

- V-a moștenit talentul sau e încă prea mic să vă dați seama?

- Cred că va putea fi un actor excepţional, dacă va și munci mult pentru asta.

„Soția mi-a făcut și card de fidelitate”

- Dar soțul Andreas cum este?

- Liniştit, iubitor… Soția mi-a făcut și card de fidelitate.

- Vă sfătuiți cu Augusta atunci când scrieți scenarii sau când vi se propun colaborări?

- Întotdeauna. Ea este și managerul meu și tot ea e și primul public al oricărui text pe care îl scriu.

- Care vă este cel mai mare critic?

- Augusta. Dacă nu o văd zâmbind la o glumă, mă enervez, protestez și apoi o schimb. Ea e diplomată, nu îmi spune când ceva e prost, însă e criticul pe care îl iubesc cel mai tare, așa că e cel mai mare.

- Țineți cont de critici?

- De cele mai multe ori, da. Uneori mă încăpățânez. Dar asta pentru că scriu cu sufletul, nu doar cu laptopul.

- Gătiți, vă ajutați soția în bucătărie?

- Ea gătește excepțional. Însă, nici eu nu sunt complet nepriceput. Fac un risotto cu creveți de nu mai vrei să mănânci altceva trei zile și trei nopți.

Roast-ul este o formă de divertisment ce presupune ca o anumită persoană, oaspetele de onoare, să fie ţinta ironiilor, fără să se supere, spre amuzamentul publicului. Totuşi, pe lângă glume și „săgeţi“, cel vizat poate primi şi omagii autentice

Replicile şi matematica

- Vi s-a întâmplat să vă uitaţi replicile sau să le încurcați? Improvizaţi?

- La teatru, da. Mi se mai întâmplă. Am și eu o vârstă, totuși (râde). Ce faci dacă uiți o replică? Te uiți la colegi, mai cauți ajutor din ochi, mai cauți în tine replica aia care nu vrea să vină, după care spui ideea textului. Și așa poți fi sigur că dai peste cap replicile celorlalți, pentru că în comedie totul se leagă. E matematică. Dacă eu nu spun exact ce trebuie, pot strica o construcție întreagă. De aceea, improvizația nu ar trebui să vină când uiți replica, ci atunci când are loc să intre.

- Dar când jucaţi comedii spumoase, vi s-a întâmplat să nu vă stăpâniţi râsul?

- Am râs de câteva ori, e adevărat. Dar râde și publicul cu mine, așa că scopul și mijloacele se păstrează.

„Ai mei m-au dus la teatru de la 5 ani. Nu știu cât înțelegeam eu la început din ce se întâmpla acolo pe scenă, dar îmi plăcea mereu să stăm în primul rând, să simt parfumul actorilor, să îmi dau seama dacă sunt oameni adevărați“

„Nu mi-a reproșat nimeni vreodată o glumă. Dimpotrivă. Dar aș face o corecție mică. Aici nu facem mișto, glumim“

Roast-uri memorabile de la iUmor care au intrat direct în folclorul urban

Mama lui Mihai Bendeac: „Mihai, te iubesc ca pe copilul meu”

Mira: „Mihai (n.r. - Bendeac), mă aşteptam să ai gusturi mai exotice, cum ar fi Bona Santiago... scuze, Bella Santiago”

Andreea Marin: „Tu eşti Mihai Bendeac? Glumesc, mi s-a spus că tu eşti. Ai reuşit în teatru, în televiziune şi pentru toate astea… nu am nicio explicaţie”

Mira: „Cheloo, te felicit pentru trupa Paraziţii. Ascultând piesele, mi-am dat seama cât de talentat este Ombladon”

Ileana Brezoianu: „Cheloo, muzica ta este numărul 1 în sufletul meu. Voi sunteţi cei mai buni, BUG Mafia” (n.r. - Cheloo e la Paraziţii)

Mira: „Tu, Delia, ai o legătură cu Grecia, cu Sparta... Adică bagi în tine ca sparta”

Andrea Marin: „Delia, tu eşti modelul meu! Când mă duc la coafor îi spun doamnei de acolo: AŞA NU!”

„Liviu Vârciu are un fel de a te inspira, pentru că e vulcanic“

- Ați scris scenariul pentru filmul „Zăpadă, Ceai şi Dragoste”. Cum ați ajuns la această colaborare?

- Liviu și-a dorit să facă un film. M-a sunat, m-a întrebat dacă vreau să scriu un film, eu am zis „da” și m-am apucat de treabă. După câteva luni, Liviu m-a tot sunat și m-a întrebat dacă am scris ceva. Nu scrisesem. Într-o zi, i-am spus să vină să îi dau scenariul. Soția mea m-a întrebat dacă am ce să îi dau, eu am spus că încă nu, și abia atunci m-am apucat de scris. După câteva zile, i-am dat scenariul. Ideea era a lui. De aceea eu spun că este un film de Liviu Vârciu scris de mine. Asta ar fi formularea corectă. Așa s-a născut o bucurie mare, și a mea, și a lui, pentru că aveam un vis și nu știam că e același pentru amândoi. Apoi, el a adus un regizor, i-am spus că în două luni filmăm. Toată lumea era panicată pentru că lucrurile luaseră viteză prea mare, însă au crezut toți în noi doi. Până la urmă au apărut actorii, camerele, locațiile, și ne-am trezit cu o comedie exact așa cum o voiam.

- Cum ați descrie proiectul? Un film cu umor… sec?

- O parodie, un tribut adus filmelor de altădată, o comedie cu umor de toate felurile, un film la care să te relaxezi.

- Cum ați lucrat cu Liviu Vârciu?

- Are un fel de a te inspira, pentru că e vulcanic. Vine peste tine, îți dă energie, crede foarte tare în visurile lui și n-are nicio îndoială că se vor realiza. Așa că te trage după el. Nu ai cum să fii pesimist atunci când lucrezi cu el. Îți spune că o să iasă și știi că așa va fi.

„Luca a venit de mai multe ori la teatru. Consecința: vrea să fie actor. De când a crescut și a înțeles că scriu roast-uri, a început să scrie și el. Mă mai roagă să îl ajut“

„Nu îmi plac superstiţiile, mor cu ele de gât“

- Cum au fost Sărbătorile de iarnă? Cum ați petrecut?

- În prima zi, am mers la părinții noștri. Ce alt moment mai bun ai putea găsi pentru a fi împreună cu oamenii pe care îi iubești și care ți-au dat lumea asta pe mâini?

- Sunteți o familie care respectă tradițiile?

- Le respectăm. Soția mea, pentru că le iubește, eu, pentru că mama a insistat mereu să le respect, așa că m-am conformat. În sinea mea, nu sunt așa de tradiţionalist, și nu îmi plac superstițiile. Mor cu ele de gât. Când zicea mama că nu trebuie să spăl pentru că e sărbătoare, abia așteptam să plece la serviciu ca să îmi bag blugii în chiuvetă să îi spăl la mână. Chiar dacă erau curați. În timp, n-am mai protestat. Oamenii din jurul meu iubesc tradițiile, eu îi iubesc pe oamenii din jurul meu, așa că le respectăm pe toate.

- Sărbătorile de iarnă vă trezesc amintiri din copilărie?

- Am avut o copilărie frumoasă. Orice amintire cu părinții mei e frumoasă. Chiar și cele în care îi supăram. Momentele cu ei sunt cele care m-au făcut cine sunt azi.

Un scenariu de neuitat: povestea brăduţului de Crăciun adus din piaţă

- Cum era Crăciunul pe atunci?

- Plecam să căutăm brad, eu și fratele meu. Pe vremea aia, iarna mai și ningea. De cele mai multe ori, era frig și viscol. Căutam un brăduț la piață împreună cu el, îl aduceam fericiți acasă ținându-l fiecare de câte o parte și asta făcea parte din toată bucuria sărbătorii. Azi îl comand online. Parcă am pierdut ceva...

- Cu ce gânduri ați intrat în noul an? Ce vă doriți?

- Să îmi văd familia fericită. Să mai fac un film, poate două. Un spectacol... Poate două… O emisiune... Poate două.

- Credeți în minuni?

- Mereu. Viața e o minune.

- Dacă ați putea să vă îndepliniți trei dorințe, care ar fi acelea?

- Prima ar fi ca oamenii pe care îi iubesc să fie fericiți mereu. A doua: aș vrea să iau Premiul Oscar. Nu poți să visezi lucruri mici, pentru că există lucruri importante de visat, iar a treia dorință mi-am pus-o în gând.