de Elena Schiffer

Dacă am întreba românii care este cuplul cel mai năbădăios, dar carismatic din lumea mondenă românească, răspunsul ar fi foarte uşor de dat: Adriana Bahmuţeanu şi Silviu Prigoană. Poate că această descriere li s-a potrivit cu ceva vreme în urmă, pentru că, de când au devenit părinţi (în urmă cu aproape doi ani), cei doi au reuşit să găsească armonia şi cheia unei relaţii trainice. Din păcate, zâmbetul şi exuberanţa au pierit brusc, o dată cu băieţelul lor, Eduard Darius, născut prematur în luna mai a acestui an. Suferinţa şi lacrimile le vor purta în inimi până la sfârşitul vieţii, dar acum merg mai departe, pentru binele lor şi al minunatului lor băieţel de 1 an şi 11 luni, Mihai Maximus. Despre drama pe care au trăit-o şi despre felul în care au reuşit să se remonteze, ne povesteşte deschis Adriana Bahmuţeanu.

„Şi eu, şi Silviu am suferit foarte mult”
- Iubitorii de cancanuri aşteaptă, în virtutea imaginii create în trecut, să vadă noi certuri în familia Bahmuţeanu-Prigoană, ieşiri zgomotoase şi împăcări spectaculoase. S-a aşternut liniştea în cuplul vostru?
- Da, am găsit echilibrul în viaţa noastră şi ne-am mai liniştit. Amândoi suntem două persoane responsabile, care ştiu ce drum au de urmat în viaţă. În trecut, toate certurile noastre porneau de la neîncredere, dar am depăşit această perioadă tumultuoasă, am ajuns să ne cunoaştem. Liantul nostru a fost întotdeauna iubirea. Chiar şi când eram certaţi se vedea clar că ne iubim foarte mult şi că nu putem trăi unul fără celălalt. De aceea suntem acum un cuplu echilibrat, o familie în adevăratul sens al cuvântului.

- Aţi trecut printr-o experienţă de viaţă extrem de dureroasă, pe care nu o veţi uita niciodată, dar pe care trebuie să o depăşiţi. Pierderea unui copil este o durere neimaginabilă pentru un părinte...
- Şi eu, şi Silviu am fost foarte afectaţi şi am suferit foarte mult. Dar poate că lui i-a fost şi mai greu, având în vedere că viaţa nu l-a cruţat de suferinţe. Soţia i s-a prăpădit înainte de vreme şi şi-a crescut singur cei doi băieţi, apoi a rămas fără un picior, şi acum a pierdut şi un copil. Cine îl cunoaşte ştie că el spunea deseori că nimic nu este mai cumplit în viaţă decât un părinte care îşi îngroapă copilul. Din nefericire, ni s-a întâmplat şi nouă, dar Mihăiţă, băieţelul nostru, ne-a ajutat să ne revenim. L-am înconjurat cu şi mai multă dragoste şi grijă să nu păţească nimic. În această perioadă el ne-a fost un fel de... surogat pentru îngerul pierdut.

„Regret că nu am putut să-l strâng în braţe măcar o dată”
- Cum a fost perioada în care bebeluşul vostru se lupta pentru viaţă?
- Grea, cu clipe de deznădejde, de iubire şi de speranţă. Îmi amintesc şi acum când mergeam în vizită câte zece minute, că mai mult nu mă lăsau, la reanimare. Plâng la gândul că nu am putut să-l strâng în braţe măcar o singură dată. Am sperat tot timpul, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Nu mă mai întreb de ce s-a întâmplat aşa şi nu învinovăţesc pe nimeni. S-a născut prea repede şi nu a rezistat. Dumnezeu îi ia la El mereu pe cei buni. Aşa a fost să fie... Sunt poate mai fatalistă. Durerea nu poate fi măsurată. Cert e că nu avem puterea de a schimba unele lucruri. Şi înainte de Mihăiţă am mai pierdut o sarcină, dar... Suntem tari şi vom merge mai departe. Nu suntem primii care trec prin momente grele. Uitaţi-vă la Bianca Brad sau la Manuela Hărăbor, femei puternice, care iau viaţa în piept, care iau întâmplările vieţii ca atare, fără lamentări. Le admir sincer pentru tăria de care au dat şi dau dovadă.

- Cum v-a schimbat această experienţă?
- Într-un fel suntem mai pregătiţi pentru orice, suntem mai împietriţi la orice surprize neplăcute ne-ar mai putea rezerva viaţa. Nu ne gândim la ce ar mai putea merge rău şi ne punem încet, încet pe picioare. De altfel, ne-am şi întors la muncă, nu ca un refugiu, ci ca o întoarcere la normalitate.

- Gurile rele te-au acuzat că nu mai porţi doliu, că ai abandonat culorile cernite înainte de perioada cerută de tradiţii...
- Gura lumii este slobodă, dar durerea din sufletul meu şi trauma suferită nu mi le pot lua. Nu sunt făţarnică, ci nu pot să îl afectez pe Mihăiţă şi să-l înconjor de negru. El trebuie să vadă o mămică frumoasă, aranjată, care îi acordă afecţiunea şi zâmbetul sincer, pornit din inimă, născut din dragoste. Pentru el voi fi strălucitoare şi veselă, iar lacrimile din inimă vor rămâne acolo întotdeauna, numai pentru mine.

- Te-a apropiat mai mult de Dumnezeu această pierdere?
- Nu pot să spun că m-a apropiat mai mult, pentru că eu am crezut dintotdeauna în El.

„Vom mai putea avea copii”
- De curând te-ai întors din Germania, unde ai suferit o intervenţie chirurgicală. De ce acolo şi nu aici?
- În primul rând, în spitalul în care am fost eu internată - şi nu vă imaginaţi că ar fi vorba despre vreo clinică privată de fiţe, ci de un Spital Municipal -, într-o localitate de lângă Baden-Baden, am fost tratată extraordinar. Condiţiile sunt excepţionale şi nu te simţi ca un om bolnav, ci ca un turist la un hotel de 4 stele.

- Cum a decurs operaţia?
- Foarte bine. M-a operat profesor doctor Rielle, un profesionist, cu multă practică în embolizarea fibroamelor uterine, recomandat de un prieten de-al nostru, doctor anestezist la acelaşi spital. Am stat două săptămâni în Germania şi numai trei zile în spital. Vestea bună este că nu mai am niciun fel de problemă şi vom mai putea avea copii.

- Apropo de asta, la ce număr vă gândiţi să vă opriţi?
- Cred că doi sunt suficienţi. Dar încă mi-e frică să mă gândesc la aşa ceva. Mai aşteptăm un an şi apoi mai vedem ce va fi. Vorbim pe această temă atunci.

- În perioada asta, Mihăiţă a stat acasă, în România?
- Nu, în niciun caz. A fost cu noi în Germania şi cu mămăiţa (n.r. - mama Adrianei) şi ne-a înseninat zilele. Ne uităm la el cum creşte şi savurăm orice nou cuvânt sau năzbâtie.

„Avem un pişicher fără seamăn”
- Mihăiţă este un copil activ, asemeni părinţilor, sau mai cuminţel?
- Avem un pişicher fără seamăn. Este un fel de „Minitehnicus”, căruia îi place să şurubărească şi să demonteze cam tot ce găseşte în cale. Mă amuză ori de câte ori face vreo trăsnaie şi se întoarce să vadă reacţia noastră la ce face. Încă e mic, bea lăptic la biberon şi poartă pamperşi, dar este cea mai mare împlinire şi bucurie a noastră.

- Ce le recomanzi femeilor care sunt nevoite să treacă prin trauma pierderii unui copil?
- Ce aş putea spune decât să fie puternice şi să îşi găsească resursele interioare pentru a merge mai departe, să nu îţi piardă credinţa şi mai ales să nu se învinovăţească. Dumnezeu ştie cel mai bine care este calea ce trebuie urmată şi de ce ne sunt date aceste încercări.

- Dragostea voastră pentru copii se vede şi prin faptul că sunteţi naşii multor copii. Aţi ajuns la moţul băieţelului Anei Maria Prodan şi al lui Laurenţiu Reghecampf, Laurenţiu Adrian?
- Din păcate, m-am simţit foarte rău după operaţia suferită în Germania şi am anunţat-o pe Ana Maria că nu putem ajunge. În acea zi era să ajung din nou la spital, mai ales de teama de a nu avea complicaţii. Din fericire, acum mă simt mai bine, dar ne vom revanşa faţă de finuţul nostru.

Înapoi, la «Şuetă cu Bahmu’»

- Vei aduce schimbări emisiunii pe care o prezinţi la Kanal D, «La şuetă cu Bahmu’»?
- În afară de decor - am amenajat un balcon al Julietei, de fapt al lui Lorette, pentru că încercăm să îi găsim astfel un soţ -, nu am avut de ce să facem modificări, mai ales că este un format ce are succes la public şi este lider de audienţă pe fragmentul său orar! Abia aştept să începem lucrul, pentru că eu sunt o femeie dinamică şi nu suport să stau degeaba!

- Dar asta nu te va ţine departe de Mihăiţă?
- Nu, pentru că stăm foarte aproape de studioul în care se filmează emisiunea şi doar mă va ajuta să îmi umplu timpul făcând ceva ce îmi place. Nu voi fi despărţită de el foarte mult timp.

Adepta regimului Montignac

- Toată lumea ştie că eşti o gospodină desăvârşită şi că îţi place să găteşti pentru soţul tău. Care e meniul cel mai cerut?
- La noi în casă se mănâncă numai româneşte, pentru că este preferinţa soţului meu. În plus, în fiecare toamnă pun butoaie cu murături, pentru că altele nu-i plac. Recunosc că mi-am luat şi un ajutor de nădejde, o bucătăreasă de excepţie, doamna Nina, care ne răsfaţă zi de zi. Nici eu nu stau departe. De exemplu, astăzi (8 septembrie), am făcut zacuscă pentru iarnă.

- Dar cum se împacă mesele tradiţionale româneşti cu silueta?
- Bărbatul meu nu ţine dietă, dar eu încep de săptămâna viitoare filmările la emisiune şi trebuie să mai slăbesc. De aceea am început să ţin regimul Montignac, care dă rezultate foarte bune! Din păcate, sport nu am voie să fac pentru încă o lună, din pricina operaţiei, dar după aceea voi merge şi la sală.