de Ștefania Băcanu
Piesele sale trezesc emoții profunde, amintiri, visuri neîmplinite, dar și iubiri arzătoare, pentru că el este un interpret care trăiește pentru muzică, iar cele mai multe experiențe personale sunt transpuse inspirat în versurile cântecelor. Denis The Motans este un artist complet, sensibil, un autodidact, ce s-a descoperit cu fiecare trăire ce i-a fost hărăzită. Și nu au fost puține, la fel ca și încercările de a-și găsi drumul în viață. Avea o idee, simțea că are o înclinație specială, dar nu știa exact de unde să înceapă... Până într-o zi când Universul s-a poziţionat de partea lui și, motivat fiind, talentul i-a fost în sfârșit recunoscut. De acolo până la succes a mai fost un singur pas! Începutul s-a dovedit greu, dar ascensiunea, fulminantă! Muzica lui The Motans a ajuns în topuri, a bifat colaborări inspirate, iar acum, din postura de jurat, oferă din experiența lui concurenților de la „Vocea României”, supershow ce se difuzează la PROTV, în fiecare vineri, de la ora 20:30. Aflaţi-i povestea de film...
„«Vocea României» este precum o casă a cărei fundaţie trebuie să fie Vocea”
- Denis, cum te simți în postura de antrenor la „Vocea României”?
- Este o mare provocare pentru mine acest rol, nefiind deloc obișnuit cu tot ceea ce înseamnă... televiziunea. Recunosc că la primele filmări nu prea m-am simțit 100% confortabil, dar, pe parcurs, am ajuns să fiu extrem de bine în postura de antrenor, să mă bucur de fiecare moment. Este o experiență incredibilă!
- Ce înseamnă pentru tine „Vocea României”?
- Este un proiect extraordinar la care deja am ajuns să țin foarte mult și, așa cum spuneam, este o uriaşă provocare, dar și o experiență pentru care sunt foarte, foarte recunoscător.
- Ce cauți, ce îți dorești să descoperi în acest show? Cum ar trebui să fie „Vocea României”?
- La început, nu știam exact cum va fi, deci nici nu-mi făcusem vreo așteptare, nici măcar legată de concurenți. Mai apoi, cu fiecare concurent, lucrurile au început să prindă contur. Ce pot să vă spun e că am auzit niște voci extraordinare, dar dincolo de asta, am întâlnit oameni minunați. „Vocea României” cred că ar trebui să fie precum o casă a cărei fundație să fie Vocea...
„Pentru a ajunge în topuri e nevoie și de o șansă divină”
- De ce are nevoie un artist în devenire pentru a ajunge în topuri?
- N-aș vrea să înșir clișee... Este nevoie și de muncă, de talent, de dăruire, dar cred că e, pe undeva, și vorba despre o șansă divină, o oportunitate de undeva... de Sus.
- Și tu ai fost în postura asta la început. Pe tine ce te-a ajutat?
- Probabil faptul că m-am dedicat în totalitate acestui lucru. All in! Și, desigur, un ajutor din partea Universului.
- De ce ai ales România pentru a face muzică?
- Sincer, la început, România m-a ales pe mine. Apoi, pentru că ea m-a ales, am ales-o și eu la rândul meu. (zâmbește)
„În copilărie îmi plăcea să scriu poezii”
- Și cu ce gânduri ai venit în România? Ai sperat că vei avea un asemenea succes? Că vei fi un star?
- Mereu zic că fericirea vine din lipsa așteptărilor sau cel puțin din reglarea lor. Am venit în România cu o sete nebună de a face muzică. Restul sunt detalii.
- Când și cum s-a născut pasiunea pentru muzică?
- Dintotdeauna am fost atras de lucrurile care implică o parte creativă. În copilărie îmi plăcea să scriu poezii și, cumva, prin adolescență, având în casă chitara tatălui, am început să fac niște pași timizi înspre muzică.
- Nu se cunosc prea multe lucruri despre tine, de aceea, te întreb, cum arăta viața ta înainte să devii celebru?
- Celebru cred că e DiCaprio. (râde) Era diferită fiindcă locuiam în altă țară, mă ocupam cu altele, dar, fundamental, eu sunt același om care iubește să facă aceleași lucruri.
Chelner, cărămidar şi specialist în marketing
- Ce ai făcut înainte de muzică?
- Fiind nevoit să muncesc încă de foarte tânăr, am exersat multe și diverse. Primul loc de muncă a fost într-o fabrică de cărămidă, apoi am lucrat într-un depozit, am scris și lucrări de diplomă pentru alții contra cost, am fost chelner în Moscova și apoi am ajuns să lucrez în vânzări. Terminând acest segment cu marketingul, am zis că e timpul să mă apuc de ceea ce-mi place cu adevărat. Îmi amintesc că în primul an de liceu, am luat pentru prima oară chitara în mână şi am început să studiez. Atunci, eu nu aveam acces la internet. Mă descurcam cum puteam. După vreo doi ani, l-am descoperit şi am dat de nişte acorduri noi... După alţi câţiva, am început să lucrez şi mi-am luat o chitară clasică, pentru că până atunci cântasem la a tatălui meu, cum am spus mai sus. M-am înscris la o şcoală muzicală, unde am studiat timp de un an, iar ulterior am continuat să fiu autodidact. Totuşi, până nu am pus piciorul în prag şi am hotărât să mă dedic 100% muzicii, pentru mine chitara a rămas numai un hobby.
- Deci, nu ţi-ai dorit o carieră muzicală atunci când ai cântat prima oară la chitară?
- Nu, nici nu mă gândeam la asta. Până acum câțiva ani, nu-mi plăcea vocea mea deloc. Ureche muzicală ştiam că am, dar nu mi se părea că am vreo voce mişto. (zâmbeşte)
- Cum și când a luat naștere „The Motans”?
- Nu-mi vine să cred că deja au trecut peste șapte ani de la acest moment... Eram în Chișinău, abia întors din Moscova și, cumva, decis să investesc tot ce am și să dau o șansă reală muzicii. Numele îl aveam în cap încă dinainte de a mă dedica în totalitate cântatului. După ce mi-a venit ideea numelui „The Motans”, pentru că voiam neapărat să fie ceva cu motani, mi-am făcut cont pe YouTube. Prima piesă, „Tu”, am postat-o acolo prin 2016 și, la scurt timp, în februarie, am lansat-o. Ulterior, pe la sfârşitul lui august 2016, după ce am scos „Versus”, m-a remarcat Matei Dima (BRomania). Iar în septembrie, mi-a scris şi mi-a spus că vrea să colaborăm, să promoveze muzica mea. După ce am lansat încă o piesă, m-a chemat să discutăm şi cu cei de la casa de producție Global Records. Peste două zile, am venit cu... autobuzul la Bucureşti de la Chişinău. Şi m-am mutat definitiv!
„Când am venit în București, eram speriat”
- Cum a fost primul contact cu Bucureştiul? Ce ai simțit?
- Eram speriat! Nu ştiam la ce să mă aştept. Era un oraş complet nou. Da, adaptarea a fost lungă, dar nu pot spune că nu-mi place Bucureştiul. Acum, locuiesc în oraşul ăsta! Dacă nu-ţi place Bucureştiul deloc, fii bun şi du-te în altă parte! (râde) Adică, ok, recunosc, sunt lucruri care-mi displac aici, cum ar fi că sunt puţine locuri de parcare, dar, per total, în Capitală sunt mai multe lucruri pozitive decât negative.
- Dar când te gândești la Chișinău, la locurile natale, ce îți vine în minte?
- Familie, prieteni... Atât. În rest, nu are de ce să-mi fie dor sau să mă gândesc acolo. Eu, oricum, aveam de gând să plec. Am spus asta clar în piesa „Ctrl Alt Delete” (Monumentul unui emigrant anonim). Ajunsesem la concluzia că voiam să trăiesc în altă ţară.
- Numele ales trupei are vreo legătură cu motanii? Îți plac pisicile?
- Oh, da! Mult! (râde) Timp de aproape șapte ani am visat în fiecare noapte motani și pisici. În momentul în care m-am apucat de muzică, au dispărut visele. A fost cumva un semn.
- Există similitudini, te identifici cu aceste animale?
- Cam da, și mie îmi place să fac lucrurile doar în termenii mei. Am o legătură specială cu motanul meu, Dințișor. Cred că tocmai din această cauză, că ne asemănăm și știu când vrea să fie lăsat în pace. (râde)
„Brandul sunt eu, dar aş fi ipocrit să spun că aş fi ajuns aici fără echipă”
- Deși „The Motans” înseamnă doar Denis, știu că ai o „armată” întreagă de „pisici” în spatele tău...
- Da, brandul sunt eu, să zicem, dar sunt cel puţin 30 de oameni concentraţi pe proiectul meu. Şi ar fi cumva ipocrit să spun că sunt doar eu. Denis face muzica, dar pentru ca aceasta să ajungă la cât mai mulţi ascultători, este nevoie de o echipă întreagă.
- Cum a fost drumul până aici?
- A fost absolut minunat! Desigur că au existat și multe momente mai complexe. Este și normal să fie așa, dar fac ceea ce iubesc, și asta este ceva extraordinar.
„Am început să simt lipsa tatălui după prima jignire la adresa mea”
- Cu siguranță ai avut și momente grele. Care a fost cel mai dificil de până acum?
- Aveam 7 ani când a murit tata. (se întristează) Nu eram atât de conștient de ce se întâmplă. Îmi aduc aminte că plângeam, fiindcă toată lumea din jurul meu plângea. Chestia asta m-a panicat și mi-a creat un disconfort, însă lacrimile adevărate pe care le-am curs au fost cele de după și sunt lacrimi care au ţâşnit ani întregi. Lipsa tatălui meu am început să o simt, hai să spunem, după prima jignire la adresa mea.
- Adică?
- A fost momentul acela în care simți că nu ai cui, nu ai pe cine să chemi, să te apere când ai nevoie de forță masculină, de forță paternă, de furtuna aceea care vine hotărâtă și dărâmă tot. În ultimii ani, am început să înțeleg unele traume de care nu eram conștient. Am realizat cât de mult mi-au lipsit unele lecții pe care doar un tată ți le poate da.
- Și mama? Ce rol a avut în viața ta?
- Mama a înlocuit figura paternă. Asta a fost o povară pentru ea! Țin minte perfect nopțile în care plângea lângă mine și nu știa, efectiv, cum să facă, ce să facă, doar ca să mențină lucrurile așa cum erau, să am eu ce mânca, să am eu cu ce mă îmbrăca și, mai e un aspect, cum să facă în așa fel încât eu, copil fiind, să nu simt grijile acelea.
„Sunt deschis publicului meu, simt o apropiere incredibilă de oamenii din faţa mea”
- Cum a privit ideea ta de a face muzică? Te-a susținut?
- Iniţial, când am vrut să păşesc pe acest drum al muzicii, i-am cerut părerea mamei. Ea mi-a spus: „Denis, absolut orice vei face în viaţa asta, eu te voi susţine”. Şi aşa a fost. Niciun pic de critică.
- Care este sursa de inspirație când compui?
- E atât de greu să răspund la asta... Inspirația poate veni de oriunde, oricând… Important e să fii prezent, atent, să știi ce să faci cu ea. Îmi pot veni idei uitându-mă la un film, citind sau, pur și simplu, stând. Uneori, chiar și în somn...
- Ești unul dintre cei mai apreciați artiști, dar și foarte discret. De ce ai ales să stai departe de peisajul monden?
- Nu știu dacă am ales, dacă a fost neapărat o decizie conștientă, pur și simplu așa sunt eu. Sunt foarte deschis publicului meu, mereu simt o apropiere incredibilă de oamenii din fața mea în timpul concertelor, mereu stau de vorbă cu cei care vin înspre mine, dar dincolo de asta, nu simt nevoia să arăt și alte fațete. Muzica e ceea ce contează. Poate și de-asta „Vocea României” este o provocare reală pentru mine.
„Îmi place viaţa! Ori mi-a fost foarte bine, ori am dus lipsă de bani“
- Ai avut și perioade moarte? Financiar, să zicem...
- Da, au fost perioade când aveam mulţi bani şi perioade mai delicate. Grele chiar... Între extreme. Sunt omul căruia îi place viaţa! Acum am atins un grad de maturizare la care finanţele înseamnă cu totul altceva pentru mine. Însă, m-am străduit să-mi trăiesc viaţa din plin atunci când am dat de bani, până pe la 25-26 de ani. Nu m-am limitat de la nimic. Din cauza asta probabil că am avut şi trecerile abrupte. Ori mi-a fost foarte bine, ori am dus lipsă de bani.
- Însă, drumul pe care l-ai ales te-a dus în multe locuri...
- Da, îmi place mult să călătoresc. Să cunosc locuri și mai ales oameni noi, să mănânc în restaurantele știute doar de localnici. Să merg pe străduțe și să mă gândesc la tot felul de povești care s-ar fi putut întâmpla acolo. Dacă nu aș fi făcut muzică acum, exista o probabilitate ca tot în România să fi stat. România este o țară minunată, ar trebui să o prețuim mai mult.
„Bianca este extraordinară. Până şi acum, după cinci ani, am impresia că am fraierit-o“
- Deși discret, nu pot să nu te întreb despre viaţa ta sentimentală. Eşti într-o relaţie?
- Da, sunt de câţiva ani şi de curând mi-am cerut iubita în căsătorie.
- Cum a fost cererea în căsătorie? A fost cu lacrimi?
- A fost ceva spontan, ceva stupido-romantico-funny, în stilul meu… Dar a fost pe cât se poate de sincer și cu tot sufletul, din ambele părți. Mă bucur foarte mult că am făcut acest pas important în viețile noastre. Logodnica mea, Bianca, nu era prea încântată de faptul că am făcut public acest lucru, dar nu mai am ce face acum. (râde) A fost exact așa cum trebuia să fie, în stilul nostru, simplu, spontan și discret.
- Cum ai descrie-o pe Bianca în câteva cuvinte?
- Bianca nu prea iubește să se vorbească despre ea, dar o să spun totuși că e o persoană minunată, fără de care nu îmi pot imagina viața mea de acum încolo. Bianca este o femeie extraordinară! Până și acum, după cinci ani, am impresia că am fraierit-o... Nu înțeleg cu ce am reușit să o cuceresc.
- Biancăi i-ai compus vreo piesă?
- Bianca este o sursă infinită de inspirație și dragoste pentru mine, și da, datorită ei s-au născut mai multe melodii marca „The Motans”. Nu pot să zic care piese anume, prefer să păstrez în secret, intim, acest aspect. (zâmbește)