de Claudia Stan

Maia Morgenstern este actriţa care a făcut ca numele României să răsune peste hotare. Numele său, Morgenstern, înseamnă de fapt „Steaua Dimineţii”, aşa cum mai este numită Fecioara Maria. Rolul său din filmul „Patimile lui Hristos” a fost apreciat de critici, dar mai ales a câştigat admiraţia marelui actor şi regizor Mel Gibson. Talentul său a ajutat-o să joace în mai multe producţii, cum ar fi „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), „Balanţa” (1992), „Patimile lui Hristos” (2004), „Cei care plătesc cu viaţa” (1989), pentru care a fost premiată. A debutat în lumea teatrului de la 18 ani, când a primit primul său rol, de figurant. Cariera strălucită a marii actriţe s-a datorat ambiţiei sale de a-şi face un nume, dar şi suportului moral pe care l-a primit de la părinţii săi. A avut o copilărie simplă, ce îi revine în minte mereu atunci când simte parfumul liliacului de primăvară. Maia Morgenstern este o femeie fericită şi împlinită atât pe plan profesional, cât şi pe cel sentimental. Mai multe despre aceste aspecte ale vieţii sale ne va povesti chiar dumneaei, în interviul ce urmează.

„Trebuie să priveşti cu seriozitate educaţia”
- Când şi cum s-a născut pasiunea pentru teatru şi film?
- Pasiunea pentru teatru a început foarte devreme pentru mine, pe la vârsta de 5 ani. Îmi aduc aminte că mergeam împreună cu părinţii mei în Parcul Herăstrău, unde erau spectacole de păpuşi, iar mersul acolo era un punct de reper pentru faptele noastre. Doar dacă eram cuminţi, părinţii ne duceau la teatru, iar noi încercam pe cât posibil să nu greşim pentru a ne bucura de acele spectacole.

- Ce atitudine au avut părinţii dumneavoastră atunci când au conştientizat că teatrul este ceva mai mult decât o pasiune, o carieră? V-au sprijinit?
- Amândoi m-au încurajat! Eram prin clasa a XII-a şi deja cochetam cu teatrul, însă nu eram decisă la ce facultate să mă înscriu. Îmi doream să urmez cursurile Facultăţii de Drept, însă… nu aveam dosar bun. Atunci se dădeau examene foarte grele, învăţământul era o instituţie serioasă, nu ca acum, plină de scandal. Trebuie să priveşti cu seriozitate educaţia, iar eu, ca şi cadru didactic la Universitatea Hyperion, ştiu că este foarte important să te faci plăcut în faţa elevilor, tocmai pentru ca ei să fie motivaţi şi să înveţe cu drag. Tatăl meu îmi spunea că toate fetele vor să ajungă actriţe, dar m-a sprijinit. Mama mea, draga de ea, m-a pus să învăţ pentru că, pe lângă talent, este necesară şi foarte multă muncă. Trebuie să-ţi educi mintea, corpul, vocea, să ştii cum să-ţi coordonezi respiraţia, să memorezi etc. Când fiul meu cel mare, Tudor Aron, mi-a spus că vrea să dea la actorie mi-a fost teamă. Acum observ că talentul lui este unic, nemoştenit şi mă bucur pentru el.

Respinsă la Facultatea de Teatru
- Povestiţi-ne despre ascensiunea în lumea artistică… despre cum a început totul?
- Prima dată am picat la Facultatea de Actorie. Aveam 18 ani şi m-am angajat la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am şi în prezent cartea de muncă, de aproape 30 de ani. M-am angajat ca figurant şi am intrat peste noapte în rolul lui Radu Mihăileanu, cel de spiriduş, care vrăjea pe toată lumea. Primele mele cuvinte pe scenă au fost: „Am uitat textul”. După ce am depăşit momentul, totul a venit de la sine şi a fost o piesă reuşită. Mama a fost mereu alături de mine, mă ajuta să învăţ textele, dar atunci am fost atât de emotivă, încât le uitasem. Primele aplauze nu mi le amintesc din aceeaşi cauză…

- Care au fost jocurile-cheie ale copilăriei dumneavoastră? Ce vă amintiţi cu drag despre acele vremuri?
- De fiecare dată când înflorea liliacul mergeam cu toţii la furat şi ieşea un scandal monstru! (râde) Când eram copil stăteam undeva pe Bulevardul 1 Mai, într-un bloc cu igrasie, şi când aduceam liliacul în casă se umplea de parfumul primăverii. Aceasta era marea noastră bucurie, să furăm liliac, eram fugăriţi şi „vânaţi” de vecini, dar pentru noi era ceva minunat. Îmi revin în minte culoarea şi mirosul liliacului, iar acestea au rămas emblema copilăriei mele. Îmi mai aduc aminte zgomotul făcut atunci când au distrus livada de vişini ca să construiască clădiri… Frumos sau nu, erau aventurile noastre! Mai vorbesc câteodată despre copilărie cu soţul meu, care a crescut la ţară şi are mult mai multe de povestit, mai multe trăsnăi. La bloc, noi eram cu cheia de gât şi ne jucam printre fundaţiile clădirilor.

„Ne-am îndrăgostit şi îndrăgostiţi am rămas”
- Cum a fost prima întâlnire cu soţul dumneavoastră? Cu ce v-a cucerit?
- Ne-am cunoscut şi ne-am îndrăgostit la Marsilia. Atunci s-au spulberat toate principiile după care trăiam! Ne-am îndrăgostit şi îndrăgostiţi am rămas, chiar dacă am mai avut unele probleme, am ştiut să le depăşim. Am fost sedusă şi fermecată! Principiile, raţiunea au ajuns pe planul doi. Un an am tot vorbit la telefon până ne-am dat seama că între noi era ceva mai mult decât atracţie fizică. În prezent, el este în Bucureşti, medic primar neurochirurg la Spitalul Elias.

- Cum reuşesc să se înţeleagă atât de bine doi oameni de succes, dar cu cariere diferite? Care este puntea dintre dumneavoastră?
- Există ceva mai presus de certuri, conflicte şi contradicţii. E adevărat că între timp intervine rutina, programe diferite, nu este totul numai „petale de trandafir”! Dar noi doi avem în comun iubirea, înţelegerea, înţelepciunea şi mai ales vocaţia pentru meserii. Pur şi simplu mă seduce când văd cât de dedicat îi este meseriei sale!

„Mel Gibson este un actor şi un regizor excepţional”
- Multe actriţe şi-ar fi dorit să joace un rol atât de important cum aţi avut dumneavoastră în „Patimile lui Hristos” şi sub bagheta lui Mel Gibson. Împărtăşiţi-ne din experienţa de pe platourile de filmare.
- A fost un moment extraordinar! Am lucrat intens, cu toată dragostea şi cu tot profesionalismul. S-a repetat, s-a ţesut, iar eu am avut onoarea, pentru că nu toţi aveau acest privilegiu, să fiu invitată să vedem filmarea din ziua respectivă. A fost un rol greu, dar frumos! Mel Gibson este un actor şi un regizor excepţional, atent, care înţelege procesul şi meandrele prin care poate să treacă sufletul în decursul unui rol. Acordă credit actorilor, le înţelege limitele şi îi ajută în depăşirea blocajelor în elaborarea unui personaj. Are o energie fantastică!

- Sunteţi încrezătoare în terapiile naturiste? Ce regim alimentar urmaţi?
- Mă uit la tatăl meu, care acum are vârsta de 89 de ani şi recurge extrem de rar la pastile. A fost adeptul ceaiurilor şi al remediilor naturiste. Sunt foarte atentă la nevoile corpului meu. Simt câteodată nevoia să mănânc ceva dulce şi pun borcanul cu miere la gură! Nu ştiu cât de bine e, dar… (râde) Chiar şi cu copiii am grijă să nu devină obişnuinţă mâncatul la fast-food. Ce-i drept, văd alţi copii cum mănâncă şi nu le poţi refuza asta. Dar am grijă să fie ceva ce pot să controlez.

„Eu şi soţul meu avem în comun iubirea, înţelegerea, înţelepciunea şi mai ales vocaţia pentru meserii. Pur şi simplu mă seduce când văd cât de dedicat îi este meseriei sale!”

În tabără cu fetiţele

- Cum este Maia Morgenstern în afara lumii artistice? Cum vă place să vă delectaţi?
- Eu nu am zile obişnuite. Am fost într-o tabără cu fetiţele mele, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora. Nu am făcut pe vedeta, ci am mers ca un om obişnuit alături de copii şi de părinţi. M-am căţărat pe munte cu frânghii, urmând sfaturile instructorului, pe care l-am speriat la un moment dat, pentru că plecasem neasigurată! (râde) Dar totul a ieşit foarte bine şi m-am simţit minunat. În acelaşi timp am reuşit să-mi depăşesc şi frica de înălţime. Îmi place să fiu cât mai aproape de fetele mele, să citim împreună, să alergăm, să facem un aluat împreună… Nu putem trăi sub un clopot de sticlă, dar putem pe cât posibil să ne ţinem copiii departe de răutăţi.

Din nou un rol religios

Cu noul proiect de la Acasă TV, serialul de epocă „Aniela”, Maia Morgenstern este nevoită să intre a doua oară într-un rol religios. Maica Stareţă din telenovelă ascunde secrete ale marilor familii din acea epocă, având-o în grija sa pe măicuţa interpretată de Nicoleta Luciu. „În momentul în care am primit propunerea, în care am auzit că producătorii s-au gândit la mine în mod special, am îngheţat. Era un nou rol religios care ar fi putut isca, din nou, controverse. Aşa că primul sentiment a fost o teamă, aceea că iar voi fi întrebată de ce am acceptat să joc un rol spiritual. Apoi m-am întâlnit cu regizorul Iura Luncaşu, cu scenarista Simona Macovei, cu producătoarea Ruxandra Ion şi am înţeles dincolo de privirea superficială, de etalonarea pe care o lipim în fruntea unui personaj”.