de Ştefania Băcanu
În spatele unei cariere solide și al unui succes răsunător, stau întotdeauna talentul, dar mai ales munca și sacrificiile. Îndrăgita Georgiana Lobonț știe foarte bine ce înseamnă asta, pentru că, pe lângă aplauze, aprecieri și evenimente încheiate cu 10, a avut și momente în care a fost la pământ. În care s-a prăbuşit... Viața de artist nu este doar roz, întrucât, la finalul zilei, și el este tot om, cu slăbiciuni, vulnerabilități, frici și neputințe. Georgiana a cunoscut faima cu adevărat în 2020, deși cântă de când se știe... Chiar dacă urcuşul a fost anevoios, știa, undeva în sufletul ei, că va veni și ziua cea Mare. Și a venit, iar de atunci, artista nu s-a mai oprit! Într-un interviu exclusiv acordat pentru site-ul www.fanatik.ro şi preluat de revista TAIFASURI, Georgiana Lobonț a dezvăluit cele mai dificile momente prin care a trecut, dar și ce a ajutat-o și a motivat-o să meargă mai departe și să nu renunțe la visul ei. Vă invităm să citiți povestea fără farduri din spatele unui artist iubit și apreciat de o țară întreagă. Descoperiţi-o pe Georgiana!
„Pe la vreo 4 ani, aveam un iubit, căruia îi curgea mereu nasul, iar eu îl ștergeam cu pupici”
- Georgiana, acum eşti artistă, soţie şi mamă, dar, la rândul tău, ai fost şi tu un copil... Cum erai? Ce îţi aminteşti din acea perioadă?
- Copilăria mea a fost foarte faină, pentru că am locuit cu părinții și cu bunicii primii 7 ani de viață. Stăteam la Gherla, judeţul Cluj, şi bunul mă ducea în parc zilnic... În vacanţe, mergeam și la țară la ceilalți bunici. Am avut o copilărie liniștită și lipsită de orice grijă. Eram o fată foarte cuminte, nu am făcut prostioare, dar țin minte că pe la vreo 4 ani, aveam un iubit, un băiat de care-mi plăcea. Singura problema era că îi curgea mereu nasul și eu îl ștergeam cu șervețele și cu pupici. (râde)
- Ai simţit cu adevărat copilăria, fără tehnologie, fără telefoane performante, cum trăiesc cei mici acum...
- Da, exact... Îmi aduc aminte că, pe vremea aia, nu existau mall-uri, doar magazine mai mari cu scări rulante. Asta făceam toată ziua, ne jucam pe acele scări rulante. La 7 ani, ne-am mutat în casa părinților, deoarece, cum am spus, primii ani am stat toţi cu bunicii, și în zonă erau vreo 30 de copii de vârsta mea. Îi strângeam pe toți în curte. Mare bucurie... Iarna, ne făcea tata derdeluș și veneau toți și ne distram, iar vara rupeam toate florile din grădină. (râde)
- Mergeai în vacanțe la bunici, ai spus. Cu ce îţi umpleai timpul?
- Mergeam, da, și ce-mi plăcea foarte mult era că fratele tatălui meu lucra la CFR, era conducător de tren, și ne ducea peste tot gratis. Vedeam multe locuri cu el fiindcă mergea peste tot. Mai avea și bani, așa că ne ducea la magazinul de dulciuri unde umpleam un cărucior întreg. Adoram să merg cu trenul...
Întâmplarea care a şocat-o: „Mâna surorii mele se bălăngănea ciudat, m-am speriat”
- Ce ai învățat de la părinții tăi? Cu ce „bagaj” ai plecat din casa părintească?
- Lucrurile morale, să fiu respectuoasă cu oamenii, să fiu harnică... Părinţii mei mă puneau să lucrez nonstop. Aveau şi au şi acum un atelier de croitorie, iar pe noi, copiii, ne puneau să curățăm ațele, să tăiem fermoare, să facem curat în casă și... să gătim.
- Mai ai fraţi, surori?
- Da, mai am două surori mai mici.
- Ce relaţie aveţi şi ce trăznăi făceați?
- Țin minte că ne băteam foarte mult și când voiam să plec pe stradă, trebuia să le iau cu mine, fiindcă eram cea mai mare. Problema era că nu mă puteam juca din cauza lor. Ne trimiteau părinții la bunici foarte des. Acolo ştiu că și-a rupt sora mea mâna. Eu mă jucam pe calculatorul luat de unchiul meu, ea era în baie și făcea pe balerina. S-a urcat pe cadă, a căzut și și-a fracturat mâna. Pentru mine a fost o imagine de neuitat, şocantă, mâna ruptă se bălăngănea ciudat. M-am speriat foarte tare pentru că nu mai văzusem așa ceva... Mi s-a făcut rău, să leșin, și m-am dus la telefon să-l sun pe tata, să-l chem. Mi-era și frică să o ajut, așa că i-am pus o pernă să nu-i cadă mâna de la loc, așa m-am gândit eu... (râde) După ce s-a făcut bine, și-a mai rupt-o o dată! Când a apărut și sora cea mică, eu aveam deja 9 ani. O legănam, îi dădeam să mănânce, eu o culcam...
„La 12 ani am câștigat primii bani şi mi-am luat un lănţic şi o brăţară de aur”
- Şi cum ai decis să faci muzică, cine te-a îndemnat?
- În primul rând, m-am născut într-o familie de oameni care iubesc muzica. Mătușa mea este interpretă de muzică populară, tatăl meu a fost dansator la Ansamblul Ciocârlia. Numai asta am auzit de când am văzut lumina zilei. Aşa că, mi-a intrat în sânge. La 4 ani, am participat la concursul „TipTop MiniTop”, mama m-a înscris. Am concurat cu copii de 10 ani și am luat locul 2. La școală, părinții m-au susținut financiar, că altfel nu se putea. Mă mai duceam la concursuri, mai câștigam premii, apoi am început să am şi succes.
- Dar când ai câștigat primii bani şi cum i-ai cheltuit?
- La un concert, în Bistrița. Aveam 12 ani, țin minte perfect. Cu ei mi-am cumpărat un lănțișor și o brățară de aur. Şi acum le mai am... Nu uit că au fost achiziţionate din primii mei bănişori...
- Când ai cunoscut cu adevărat succesul?
- Ca să fiu sinceră, boom-ul a fost acum doi ani, cu piesa „Fata mea”. Până atunci, a fost doar o ascensiune frumoasă. Toată cariera mea o am desfășurată cu fiecare pas în parte. La mine nu a fost să sar de la 1 la 10 direct, să mă pierd și să nu știu cum să gestionez asta. Dacă se întâmpla așa, cred că o luam razna, dacă deveneam instant faimoasă. Deci, în 2010 am scos primul meu album, dar succesul răsunător l-am cunoscut abia acum doi ani.
„Hitul «Fata mea» l-am compus cu Armin Nicoară la ora 6:00 dimineaţa!”
- Piesa „Fata mea” a strâns 30 de milioane de vizualizări până acum. Cine a compus-o?
- Linia melodică era deja făcută. Într-o zi, am venit de la o nuntă și mă sună Armin Nicoară, la 6:00 dimineața, că vrea să producă o piesă nouă. Și eu aveam una în cap, făcusem ceva pentru Irinuca mea. M-a pus să o cânt, ne-am apucat să o compunem, ne-a plăcut textul, dar am modificat linia melodică. Totul a fost pe loc, pe repede înainte. La 6, în zori... Ne-am înregistrat pe telefon, pentru că nu știam să scriem pe note. Apoi ne-am dus la studio și am înregistrat-o profesional.
- Care este stilul muzical în care te regăseşti cel mai bine?
- Sincer, îmi place muzica, să cânt, dar acum mă redescopăr în stilul de petrecere, este mai actual și mă simt mai apropiată de tineri, de oamenii din jurul meu. Când mă apuc să fac melodii de petrecere oamenii cântă și dansează cot la cot cu mine, simt că sunt folositoare. Chiar dacă muzica populară este prima mea dragoste, acum mă regăsesc în acest stil fain.
- Ce proiecte ai pentru ultimele luni ale lui 2022?
- Mai multe... Am lansat un colaj de muzică populară şi o piesă nouă cu un clip foarte frumos alături de Rareș și de copii. Iar, în curând, voi face un colaj de muzică pe petrecere, am o colaborare senzațională despre care nu pot vorbi încă. (râde)
- După opinia ta, ce îi lipsește industriei muzicale românești în acest moment?
- Calitatea. Oamenii vor să facă bani, nu calitate. Vor să aibă succes peste noapte! Ei se bucură doar dacă sunt pe locul întâi în trending. La fel este în orice domeniu, nu numai în muzică. Din păcate...
„Părinții mei nu l-au plăcut pe Rareș. L-au văzut ca pe un vagabond!”
- Pe Rareș cum l-ai cunoscut? Ai simiţit de atunci că va deveni marea ta dragoste?
- Din prima am ştiut asta! Abia intrasem la liceu și eram în autogară. El a trecut pe lângă mine și era atât de frumos încât m-a fermecat. Probabil nu mă crede nimeni, dar m-am îndrăgostit pe moment, din prima clipă mi-a plăcut la maxim! Am început să ieșim și să povestim. El a mers la facultate, era mai mare decât mine cu patru ani. Atunci, la prima întâlnire, după vreo 10 minute, mi-a spus că se va însura cu mine... Ai mei nu au fost de acord. Rareș este o fire foarte sociabilă, dar tăios în vorbe și părinţii l-au văzut ca pe un vagabond, un băiat ce vrea doar să-mi fure mințile. Deloc nu l-au plăcut, cu toate că ai mei şi ai lui Rareș erau prieteni, se mai vizitau. Dar ne-am căsătorit, am făcut copii şi n-au mai zis nimic. Asta e...
- Ce fel de mamă ești? Cum te descurci cu cei mici?
- Adevărul este că fac copiii din mine orice. Rareș, în schimb, este puțin mai dur. Îmi place să le acord o oarecare libertate. Eu cânt mereu și nu pot să-i văd cât îmi doresc, așa că, parcă, mi-e milă să-i cert sau să-i bat, nu vreau să aibă amintiri din copilărie cu mama care îi cicălea mereu. Îi las să facă orice, cu anumite limite, încerc să fiu mereu înțelegătoare.
- Cum arată o zi în familia voastră, atunci când sunteți împreună?
- O zi din viața noastră arată mereu fain, ei se trezesc primii și Rareș le face micul dejun. Apoi mai dormim două ore cât timp mănâncă ei și se uită la desene. Au învățat de mici că trebuie să ne lase să dormim mai mult. După ce ne trezim, începe nebunia, se bat și fac toate trăsnăile. Îi plimbăm cu ATV-ul, punem slănină prăjită pe bețe, stăm în natură și ne bucurăm să vedem o căprioară sau un iepuraș.
„Soacra mea m-a ajutat şi datorită ei nu am intrat în depresie”
- Ai trecut vreodată prin depresia postnatală?
- În primul rând, eu știam că există această depresie postnatală și mereu mi-am impus, încă din timpul sarcinii, să nu cumva să mă las să cad într-o stare urâtă. Mi-a fost greu după ce am născut al doilea copil, deja eram mai cunoscută, așa că m-am dus la cântat la o săptămână după naştere... Băiatul avea 1 an și 4 luni, pe fetiță o alăptăm, cântam... A fost foarte solicitant, așa că, din nefericire, am cedat după primele săptămâni. Veneam de la nunți, eram terminată și plângeam, mă gândeam ce mi-au trebuit mie copii la vârsta asta, cum o să mă descurc, aveam senzația că nu se mai termină... Rareș ieșea cu două cărucioare la plimbare numai să mă lase să dorm. Așa că, m-am dus și m-am plâns soacrei mele. A înțeles situația și ne-a propus să ne mutăm la ea și asta a fost salvarea mea! Nu am intrat în depresie datorită soacrei mele. Aveam 25 de ani, simțeam succesul pentru prima dată. Ea dormea cu Irinuca, socrul cu Edi, eu cu Rareș în dormitor ca să ne putem odihni cum trebuie.
- Ai vreun regret în plan personal?
- Nu, chiar mă simt împlinită total. Am copii sănătoși și frumoși, o carieră în ascensiune, oameni care mă iubesc, familie numeroasă, muncim acum la casa noastră... Deci, nu am niciun regret. (zâmbeşte larg)
- Ce nu ai face niciodată, nici pentru un milion de euro?
- Sunt multe lucruri pe care nu le-aș face. Cele care țin de moralitate, vreau să fiu un om bun și integru. Nu m-aș vinde niciodată, vreau să rămân așa cum sunt, nu vreau operații estetice. Nu vreau să mă prostituez, să-mi pătez cinstea și omenia pentru nimic în lume!
„Nu am depăşit niciodată 45 de kilograme!“
- Eşti una dintre cele mai carismatice artiste de pe meleagurile noastre, şi cu o siluetă de invidiat. Cum reuşeşti?
- Așa am fost de când mă știu, de la muncă arăt așa, cred. Lumea și acum îmi mai zice că am slăbit. Dar oamenii mă știu și când eram gravidă, cu burtică. În mod normal, nu am depășit niciodată 45 de kilograme!
- Ai simțit vreodată că frumusețea ta reprezintă un atu, că oamenii devin mai cooperanți, mai amabili?
- Da, contează foarte mult. Sunt atentă mereu să fiu bună, să fiu modestă, sinceră... Tuturor le place să le vorbești de la egal la egal, să fii pe stilul lor. Omenos...
„Ne-am pierdut fiica în Maldive“
- Ai vreo destinație preferată de vacanță?
- Mi-a plăcut foarte mult în Punta Cana, pentru că a fost prima vacanță, cu toată familia, într-un loc exotic.
- Povesteşte-ne o întâmplare sau o peripeție dintr-o vacanță...
- Momentul pe care nu-l pot uita s-a întâmplat în Maldive, când ne-am pierdut fata timp de 30 de minute. Trebuia să filmăm un clip, eu mă machiam, Rareș aranja aparatele, ea a ieșit și s-a dus, micuţa, la altă piscină. Ne-am speriat îngrozitor pentru că nu o găseam. Când am dat de ea, în sfârşit, stătea liniștită și ne aștepta. Au fost nişte momente teribile... De altfel, copiii mei sunt foarte descurcăreți. (râde)