de Simona Lazăr
Mignonă, dar plină de umor și de talent, exuberantă pe scenă ca și „pe sticlă”, Anca Miranda Călugăreanu - numele primit la naștere de cea pe care ne-am obișnuit să o numim, simplu, ANDA - a „ars” în fiecare clipă de dragul publicului și al artei spectacolului. S-a „stins” repede, atinsă de aripa unei boli necruțătoare, dar ne-a lăsat în urmă un ocean de sentimente, care ne fac să o rechemăm la „rampa sufletului nostru”, ori de câte ori ni se face dor. Ca și în acest octombrie în care, în ziua de 24, ar fi trebuit să împlinească 76 de ani...
De la Anca Miranda la... Anda
Fetița crescută pe Calea Moșilor, în București, a fost menită dintotdeauna scenei. Încă din școală era dinamică și se implica în serbări și proiecte teatrale. Așa și-o amintea Octavian Ursulescu, din vremea în care urmau amândoi cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din apropiere de Piața Galați, în sectorul 2 al Capitalei. La un moment dat, scena școlii nu i-a mai ajuns, așa că a făcut un pas mai departe. Pe la 16-17 ani s-a prezentat la un concurs pentru postul de solistă la unul dintre Ansamblurile artistice ale Armatei. Concursul era „de formă”, însă prezența comicului Mircea Crișan în comisie a răsturnat rezultatele, care favorizau „o pilă” a conducătorului ansamblurilor. Tânăra fată, armeancă după mamă, a urcat pe scena Armatei și a cules primele ei aplauze. Tot atunci i-a fost fixat și numele de artistă, din contopirea celor două prenume ale ei: Anca și Miranda. Așa a apărut Anda, o stea pe cerul spuzit de stele al artei spectacolului din România. Era la începutul anilor ’60. După primele prezențe pe scena Armatei, calitățile ei vocale sunt apreciate de Cornel Fugaru, care o cheamă să se alăture trupei Sincron. Se îndreaptă fără ezitare spre muzica ușoară, participă la festivalul de la Mamaia și la Cerbul de Aur. Și, mai mult decât atât, e chemată la Televiziunea Română, unde primește roluri în emisiunile de divertisment. Colaborează cu compozitori precum Horia Moculescu și cu realizatori de prestigiu, așa cum era Alexandru Bocăneț. Şi o cale fabuloasă i s-a deschis!
„Ţipeuza” care i-a ţinut piept lui Toma Caragiu
În televiziune a făcut furori în înregistrările alături de Dan Tufaru (soțul ei pe atunci) și Florian Pittiș. Se susțineau colosal de bine unii pe alții. Neașteptat, însă, avem să o ținem minte mai degrabă din „duetele” cu Toma Caragiu. Dar dacă ar fi fost după teribilul actor, Anda nu i-ar fi fost niciodată parteneră. El numea actrițele care cântau „țipeoze”. Nu le agrea. Dan Mihăescu i-a propus lui Caragiu să treacă de la monoloage la înregistrări în doi, iar actorul și-ar fi dorit-o pe Rodica Tapalagă alături. Anda însăși era speriată de apropierea de marele Toma: „Îmi este frică! Mă va strivi! E uriaș”. În ciuda reticențelor amândurora, cuplul „a mers”. A fost un succes, o chimie extraordinară între ei. Așa, Toma și Anda au intrat în casele românilor o dată cu „Călătoria muzicală” din programul Revelionului 1973. Până la moartea actorului, în cutremurul din 1977, Albumele duminicale și Revelioanele le-au aparținut! Au făcut istorie! Apoi, a fost nevoie să se găsească un alt partener de scenă pentru Anda. Și producătorii televiziunii române s-au oprit asupra lui Florin Piersic, care mai făcuse duete, cu Angela Similea, dar și cu... Sofia Vicoveanca! Înregistrarea cu Florin și Anda pentru Revelionul 1990, filmată chiar în zilele ce precedau Revoluția, nu a mai ajuns niciodată pe post...
I se mai spunea „Micul Adamo”
A colaborat cu marii compozitori ai epocii sale. I-am amintit pe Fugaru și pe Moculescu, dar au compus, pentru ea și Ion Cristinoiu, Marius Țeicu și alții. Iar piesele din musicalul „Mitică Popescu” de la Teatrul Mic, compuse de Nicu Alifantis, i s-au potrivit mănușă. Apoi a început să înregistreze, atât pentru televiziune, cât și pentru radio. Titus Andrei își amintește că era în studioul radiodifuziunii când s-au înregistrat cele mai multe dintre piesele care azi fac parte din Fonoteca de Aur a radioului. „N-am noroc”, „Nu te mai gândi”, „Dacă am trăit de două ori”, „Bineînțeles”, „Cheamă-mă” (Cristinoiu), „Ce tânăr ești”, „Cu viața nu glumești”, „Nu mai imita” (Radu Șerban), „Nu-s vorbe-n zbor” (Vasile V. Vasilache), „Suflet de copil” (Edmond Deda). Dar cel mai mare succes îl are cu „O portocală” a lui Marius Țeicu, piesa pe care o fredonăm din când în când cu nostalgia ei. Cu o dicție impecabilă în franceză, Anda nu ezita să preia din repertoriul șansonetiștilor, însă cel mai mult îi plăcea Adamo. Poate de aceea i s-a și spus „Micul Adamo”...
A urmat un curs la... „academia de clovni”!
Anda era menită să fie „un artist total”. Cânta, juca, dansa! În paranteză fie spus, era atât de perseverentă și de dornică să se perfecționeze, încât, la un moment dat, iubind „clauneria”, se duce la Paris și urmează un curs la... „academia de clovni”, unde învață să folosească pe scenă fiecare fibră, fiecare mișcare, chiar și o zbatere de ochi ori un surâs. Când, dezamăgită de jocurile de culise ale festivalurilor din România, renunță la muzica ușoară, se îndreaptă către folk. Își cumpără o chitară și învață să cânte la ea. Preia cântece compuse de alții, de Nicu Alifantis de exemplu, dar compune și propriile melodii. Cu dragostea asta pentru folk „trece” dintr-un regim politic în celălalt (din comunism, prin Revoluție, în democrația fragilei Românii a începuturilor anilor ’90). Se alătură artiștilor români care fac turnee externe, în comunitățile românești. În Canada și Statele Unite. În Israel. Turnee lungi, istovitoare, dar care îi aduc o imensă bucurie. La întoarcerea din Israel, unde jucase alături de inegalabilul cuplu Alexandru Arșinel - Stela Popescu, se simte slăbită. Atunci memoria celor care i-au fost alături marchează „începutul sfârșitului”.
„Avea o carismă incredibilă, o drăgălaşă”
De-a lungul zecilor de ani care s-au scurs de la plecarea Andei dintre noi (la 15 august 2022 s-au împlinit exact trei decenii), cei care i-au fost prieteni în viața reală și parteneri de scenă au lăsat mărturii tulburătoare despre cum era Anda... A fost „un om cu o tenacitate fenomenală, și cu o carismă incredibilă, un personaj extrem de ludic”, spunea Horațiu Mălăele, care și azi, la atâta vreme de la dispariția ei, încă nu știe să spună de ce și cum sufletul actriței a început a se zbate și, în cele din urmă, și-a luat zborul din colivia de durere a bolii. Despre boală, colegii de scenă au aflat târziu. Prea târziu. Interpretul de muzică ușoară Adrian Daminescu, armean - așa cum şi Anda era, după mamă - mărturisea că au aflat despre existența „unui chist” când deja boala era înaintată și „a răbufnit dintr-o dată”. Pune pe seama originii ei câteva trăsături de caracter: „Un om discret, chiar introvertit, foarte cuminte”, pe de o parte, și de o seriozitate și un profesionalism duse la extrem. Totodată, era „drăgălașă, dulce, extraordinară”. Și tocmai această „drăgălășenie” a ei a făcut-o să devină un idol pentru publicul acelei epoci. Atât de iubită încât și azi, când o revedem la televizor, chiar dacă e un scheci umoristic, nu putem să râdem fără a avea și o lacrimă în colțul ochilor...
Memorie fantastică, își învăța rolurile în bucătărie!
Uriașul prozator și dramaturg Dinu Săraru, director, pentru o vreme, la Teatrul Mic, a văzut la Anda Călugăreanu potențialul ei scenic și a adus-o pentru un musical excepțional: „Mitică Popescu”, după piesa omonimă a lui Camil Petrescu. Acolo, în teatrul din Sărindari, pe muzica lui Nicu Alifantis, spectacolul făcea mereu săli pline, iar „Anduța”, despre care Săraru spunea că era „un copil-minune în muzică și teatru” se simțea în elementul ei, cu dragostea spectatorilor înconjurând-o și parfumându-i existența. Scriitorul spunea despre ea că avea „o fermecătoare, neisto- vită adolescență”. Micuță de statură, lăsa, este adevărat, imaginea aceasta a unei vârste ingenue perpetuu, părea că nu voia să se maturizeze, deși aborda arta cu maturitate. Da, „jocul” ei nu era „joacă”. Deși părea să îi iese totul „din poignée”, în spatele acestei „ușurințe” se ascundeau de fapt două lucruri (aproape oximoronice): multă muncă și un har al improvizaţiei. Pe de altă parte, colegii de breaslă spuneau că avea o memorie fantastică, își învăța rolurile în bucătărie, în timp ce gătea pentru fiică și/sau soț. Dar, odată textul asimilat, lucra cu ea însăși pentru ca toate celelalte elemente ale actului teatral să iasă perfect, pe scenă sau la filmări. Viața i-a fost când veselă, când tristă, dar nimic din trăirile ei reale nu lăsa să se vadă când juca. Părea că trăiește doar (cât se afla) în lumina reflectoarelor!
Monologul lui Puck i-a definit viaţa
Pare de necrezut, dar actrița care a marcat timp de decenii scena și micul ecran nu a intrat „din prima” la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie (IATC) din București. Făcea deja furori în rolurile pe care le interpreta, dar când ajungea în fața comisiei de admitere, era „picată” fără drept de apel. O dată, de două ori, de opt ori! O motivație ar fi fost faptul că nu era destul de... înaltă. Și nici nu se încadra în standardele de frumusețe. Hmmm! Azi toți știu că, în epocă, concursul la IATC era „strâns” pentru că locurile erau ocupate de „cine trebuie”. Mai rămâneau puține opțiuni pentru cei cu adevărat talentați. A noua oară, Anda s-a numărat printre aleși. „Cred că se plictisiseră cei din comisie să o revadă an de an, și-au dat seama că va reveni și de o sută de ori, că e tenace și nu se lasă”, spunea la un moment dat cineva din anturajul ei. Anda a vrut să fie actriță completă. Cu „patalama” la mână. Nu doar, veșnic angajatul din „corp ansamblu” care face roluri (chiar principale) de neuitat. Voia să joace și comedii, și drame, și... tragedii! Voia să cânte, să recite. De fapt, iubea enorm un monolog shakespearian, cel al lui Puck din „Visul unei nopți de vară”, care definește „actorul prin excelență”. Era „definiția” propriei sale vieți și o rostea de fiecare dată când avea prilejul, la finalul unui spectacol sau în anturajul său. „Suntem umbre călătoare,/ De-am adus vreo supărare/ Să gândiți că ați visat/ Tot ce vi s-a-nfățișat,/ Iară searbăda poveste/ Ce în visurile-aceste/ Am istorisit aici,/ A fost vis, veți spune./ Oameni buni,/ Nu ne osândiți,/ Îngăduitori să fiți,/ Că vom drege altădată/ Tot ce-acuma am stricat,/ Iar eu, Puck, cinstit vă spun/ Dacă am scăpat acum/ De sudălmi, fluierături/ Voi aduce, uite, jur,/ Altceva mult mai frumos/ Și Puck nu e mincinos./ Tuturora noapte bună,/ Dați-mi toți câte o mână/ Și prieteni buni vom fi./ Într-o altă bună zi/ Vom plăti cum se cuvine/ Gândul voitor de bine”.
Oache şi Omide
Anda, copilul-minune, iubea enorm copiii. Este și motivul pentru care acceptă să fie, de exemplu, vocea lui Oache, în filmul miracol „Maria Mirabela” (cu textele lui Grigore Vieru și muzica lui Evghenie Doga). Dar nu s-a limitat la atât. A realizat o emisiune specială, având drept partener o păpușă-omidă (în genul celor din Păpușile Muppets), numită... Omide. „Club Anda”, pentru că acesta este numele emisiunii, i-a adus o mulțime de fani printre cei mici. Din păcate, totul s-a încheiat brusc, o dată cu boala actriței.
Familia, o piatră de încercare
Pe cât de devotată era Anda publicului său, tot pe atât se dăruia familiei sale. S-a căsătorit mai întâi cu un coleg de scenă, alături de care ne-o amintim și în emisiuni de divertisment de la televiziunea națională. Dan Tufaru și Anda Călugăreanu păreau sortiți pentru un „pas de deux” perpetuu. Erau tineri și exuberanți, frumoși și iubiți de public. Alături de Florian Pittiș, cei doi au format un „trio” muzical și umoristic formidabil, care strălucea în emisiunile create de genialul Alexandru Bocăneț (ah! albumele duminicale de altădată, cu câtă bucurie le așteptam, așa, în alb-negru, să ne coloreze viața!). Cei doi au avut împreună o fetiță, născută prematur, pe care au botezat-o Ioana. Din păcate, nu au gustat împreună fericirea de a fi părinți decât foarte puțin. Într-o seară, actorul s-a întors acasă și i-a spus Andei doar atât: „Fă-mi bagajul, pentru că plec!”. „Fugea” cu o altă actriță, blonda nărăvașă a televiziunii, Vasilica Tastaman. Mai în vârstă cu aproape zece ani decât actorul, Vasilica tocmai ieșise din căsnicia cu un uriaș antrenor de fotbal: Emeric Ienei. În urma lui Dan Tufaru, Anda s-a aruncat în brațele disperării. Acasă suferea. Pe scenă, ca un clovn profesionist, ascundea sub machiaj durerea și făcea publicul să râdă. A salvat-o, în cele din urmă, căsnicia cu Alexandru Medeleanu. A salvat-o de ea însăși, de disperarea care o copleșise. Dar după numai câțiva ani iubirea și siguranța pe care i le-a oferit nu au fost de ajuns. Medeleanu mărturisea, într-un interviu, că se simțea „inutil” în fața durerii care îi cuprinsese corpul. Mica pată cât o monedă descope- rită pe unul dintre plămâni era de fapt semnul unui cancer devastator și rapid. Înfrântă de durere, Anda a încercat chiar să se sinucidă, familia salvând-o în ultimul moment. Prinsă în ghearele cancerului, s-a stins în cele din urmă în brațele soțului ei pe 15 august 1992...