de Silviu Ghering

Îl cunoaște o țară întreagă, a cântat peste mări și țări, iar numele lui s-a auzit în toată lumea, recomandat fiind de vocea și de muzica lui, descoperite la Săpânța, locul copilăriei de poveste care-i oferă și acum cele mai mari emoții. Nu degeaba este atât de iubit de români! Gheorghe Turda, căci despre el este vorba, este unul dintre cântăreții de muzică populară de top ai României, care cântă de când se știe… Nici nu își mai amintește de când. Nu a uitat, însă, primul contact cu vioara, instrumentul cu care se identifică și pe care îl îndrăgește atât de tare. Într-un interviu exclusiv pentru www.fanatik.ro, artistul a dezvăluit detalii neștiute despre copilăria lui, despre cum a descoperit pasiunea pentru muzica populară, ce voia să devină la maturitate, ce relație a avut cu părinții și fratele, dar mai ales despre cele mai grele încercări ale vieții. Când a simțit cu adevărat că nu mai poate și ce l-a motivat să o ia de la capăt. Gheorghe Turda este un om iubit și iubește la rândul său. Toată viața a făcut-o, dar, din păcate, multe dintre cele mai dragi persoane din viața sa l-au părăsit înainte de vreme. O poveste presărată cu împliniri, mult succes, dar încercări și lecții ce merită învățate.

„La 6 ani și jumătate am descoperit o vioară în cămara bunicilor și am furat-o”

- Domnule Gheorghe Turda, cum a fost copilăria la Săpânța? Ce amintiri aveți de atunci?

- De mic copil eram fascinat de trilurile viorii ceterașului din Săpânța, nu exista nuntă sau petrecere unde să nu participe. Am primit și bătaie de la mama din cauza asta, pentru că m-a trimis la vecini să iau niște oale în care se coace pâinea și când am auzit ceterașul la biserică, unde era o nuntă, am uitat pe loc ordinul dat de mama. M-am dus imediat la nuntă să cânt și eu cu muzicanții, iar când am venit acasă, m-a pedepsit și a vrut să mă bată cu cureaua, dar m-am ascuns sub pat. La 6 ani și jumătate am decoperit o vioară în cămara bunicilor și am furat-o. După trei luni, bunica a aflat și s-a văitat zile în șir: „Vai de mine și de mine, în viața mea n-am avut pui de țigan în familie, dar acum avem”. Bunica mi-a lăsat vioara până la urmă și, autodidact cum sunt, după alte trei luni, știam să îngân vreo trei piese de unul singur. M-a dus, deci, la ceterașul satului care, în loc să mă învețe să cânt mai bine, a zis că vioara nu cântă dacă nu-i dai pe arcuș cu slănină. Am furat o bucată de slănină și… am stricat vioara, dar tata mi-a reparat-o și am continuat să cânt.

- Ce relație ați avut cu părinții dumneavoastră?

- Am avut o relație excepțională și cu părinții, și cu bunicii. Prin presă a apărut că bunicul meu a fost preot, dar este o eroare, unchiul meu este cel care a fost cantor la biserică. De la el am moștenit darul de a interpreta muzică religioasă. Eram ascultător și ordonat. De la părinții mei am învățat să fiu corect, să nu mint și să nu înșel, să fiu punctual și gospodar, în primul rând. Toți copiii primeau pedepse dacă nu făceau treabă pe lângă casă, numai eu nu primeam, că eram foarte cuminte. Mai încoace, când m-am făcut mai mare, am devenit băiatul mamii pentru că era îndrăgostită de cântecele mele. Țin minte că eram student la Conservator, veneam acasă și-mi plăcea să dau la coasă. Și acum cosesc la mine în grădină. Nu aveam antrenament, pe atunci, dar tata era mândru de feciorii lui, eu și fratele meu. Și mă mai zorea: „Haide, domnule, dă-i să meargă coasa, aici nu-i ca la Conservator la pian!”

- Cum vă înțelegeați cu fratele? Ce amintiri aveți legate de el?

- Fratele meu a murit acum patru ani... era primarul Săpânței... și am avut o relație frumoasă, ca între frați. Nenorocirea a fost că s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni și așa l-am pierdut. Când eram mici, sigur că ne mai trăgeam de păr și pe sora noastră de codițe, dar ne împăcam.

„Toți aveam sarcinile noastre și, de obicei, mergeam cu vitele la păscut”

- Mergeați la muncile câmpului?

- În familie, toți aveam sarcinile noastre, mergeam cu vitele la păscut, de obicei. Și aveam o văcuță năzdrăvană care a plecat din munte și pe care am găsit-o a două zi la malul Tisei, de unde nu mai putea să meargă. De fapt ea a plecat să mănânce porumb și am pierdut-o. Îmi aduc aminte că ne-au certat părinții rău, dar ne-a apărat preotul din sat.

- Puteți adopta aproape orice stil muzical, dar care vă place cel mai tare?

- Folclorul este muzica mea de suflet. În 1987, am avut un turneu cu „Rapsodia Română” care era în paralel cu un turneu a lui Michael Jackson, deci eram concurent direct cu el. La spectacolul nostru a fost prezent prințul moștenitor al Japoniei, așa am fost de buni. Apoi am dat un interviu și m-au întrebat de ce am rămas la folclor și nu am continuat cu opera. Le-am zis că mi-a plăcut pălinca de Săpânța mai mult decât berea lui Mozart. A rămas un citat celebru.

- Cum a fost perioada în care ați colindat peste tot cu „Rapsodia Română”? Vă aduceți aminte o întâmplare de pe scenă?

- Am fost prim solist la „Rapsodia Română” din 1970 până în 1990, și am avut cele mai frumoase succese în România și în străinătate… Am cântat în toată lumea, Cuba, Alaska, America, în 50 din cele 52 de state. Din 1979, alături de ansamblul „Doina Studenților”, am ajuns la Washington, împreună cu Ion Dolănescu, la „Kennedy Center”, și ne-au spus că trebuie să cântăm fără stație de amplificare. A doua zi, Dolănescu a zis că el nu cântă fără microfon și atunci am cântat eu o doină. A doua zi presa a scris: „A apărut pe scena Kennedy Center - Tom Jones din Carpați. L-a egalat, ba chiar l-a întrecut pe Tom Jones prin amplitudinea glasului”.

„Voiam să mă fac preot”

- Totuși, dacă nu ar fi fost muzica, ce altă carieră v-ar fi plăcut?

- Eu voiam să mă fac preot. Când am dat admiterea la Conservator, m-am pregătit în paralel și pentru Teologie. Așa era pe vremea aia, dacă nu intrai din prima la Conservator, scoteai dosarul și dădeai examen la Teologie. Dar Dumnezeu m-a ajutat și am intrat cu notă foarte mare, din 80 de candidați eu am fost al 12-lea admis.

- Ați cântat în toată lumea. Cum v-ați descurcat să interpretați în limbi străine, altele decât româna?

- În țările în care mergeam, am fost obligat să cânt câte un cântec tradițional. În China, țin minte că trebuia să învăț o melodie și cuvintele le învățam fonetic. Aveam o traducătoare frumoasă, Maria o chema, și-i plăceau românii cu ochii albaștri. Aveam un succes extraordinar, aplauda toată sala și ea m-a întrebat dacă știu ce am cântat. Era un cântec despre o fată virtuoasă și cuminte, dar eu am greșit o literă și a ieșit că era o fată de moravuri ușoare. De aia aplaudau chinezii în sală ceva nemaivăzut. Cel mai greu de cântat a fost în coreană. Ne-a prins o furtună de praf și pe colegii mei i-a afectat mult, n-au mai putut cânta, singurul care a rezistat am fost eu și a trebuit să învăț să cânt în coreeană într-o noapte.

- Ați fost vreodată cenzurat, obligat să vă întrerupeți cariera?

- Pe vremea comunismului eram urmăriți până în ultima clipă, venea securistul zilnic la noi să verifice să nu vindem ceva de prin casă. Îi mai dădeam o palincă, mai verifica, până la urmă am primit viza amândoi, și eu și soția.

„Soția mea era o fată înaltă și frumoasă, un corp superb”

- Că tot ați menționat-o pe soția dumneavoastră… Vă mai amintiți cum ați cunoscut-o?

- Eram student, în 1970, când m-au depistat marii specialiști în folclor și m-au trimis la un concurs la București, unde am luat locul întâi. Au zis că trebuie să ajung la marele ansamblu „Rapsodia Română” din București, cu repartiție guvernamentală. Înainte de a pleca în turneu prin țară, cu ansamblul, am mers la Brașov. Atunci una dintre colegele mele, tot Elisabeta o chema, mi-a prezentat-o pe balerina Elisabeta Popescu, o fată înaltă și frumoasă, un corp superb și foarte serioasă în ceea ce făcea. Ne-am văzut, ne-am plăcut și după niște ani am devenit prieteni și am avut o relație foarte serioasă care a dus la o căsătorie în anul 1977, în data de 21 mai. Și astăzi, când mă gândesc la ea, îi spun „draga mea Beti”.

- Cum este tatăl Ghoerghe Turda? Cum erau Anca și Voichița când erau mici?

- Apropo de Voichița… Când Anca avea vreo 3 ani și jumătate, soția era gravidă cu Voichița, și îi citea poveștile cu Ștefan cel Mare și cu Maria Voichița. Și Anca a spus: „Mami, pe frățioara mea vreau s-o cheme Voichița”, și așa am botezat-o. Eu nu aveam foarte mult timp pentru fete, soția a avut grijă de ele și le-a educat foarte frumos, amândouă au făcut pian și facultățile pe care și le-au ales. Au primit o educație foarte frumoasă și sănătoasă și am fost atenți cu ele. Nu le pedepseam, dar și ele mai făceau boacăne. Când veneam din turnee mă întrebau „Tati, iar pleci?”.

- A existat vreodată un moment în viața dumneavoastră când ați spus „Nu mai pot”?

- Nici când am avut necazuri personale sau cu anumiți colegi, niciodată nu am spus că nu mai pot. Am muncit mult… Când am format Ansamblul „Ciocârlia” am ales 64 de artiști să cânte acolo. Am condus ansamblul timp de 28 de ani și acum are doar 12 cântăreți.

„În Thailanda, am intrat în lift şi mi-a căzut tavanul în cap”

- Care a fost cea mai grea, apăsătoare perioadă?

- Am avut o mare cumpănă în viață, în America, dar, din fericire, am scăpat cu viață. Mi s-a înscenat ceva cum a fost la Teo Peter (n.r. - fondatorul trupei Compact, decedat la 4 decembrie 2004, în urma unui accident rutier tragic). Taxiul în care mă aflam a fost lovit de un soldat american, aflat în stare de ebrietate… Am scăpat de moarte ca prin minune. Când m-au scos din centuri, după ce s-a răsturnat mașina, am strigat: „Ajută-mă, Doamne!”. Și am văzut-o pe mama, ca într-un vis, și am rugat-o să mă scoată din ghearele morții. S-a întâmplat în 1994, la campionatul de fotbal de la Chicago.

- Succesul de care vă bucurați cred că a fost presărat și cu eșecuri și greșeli… Ce nu ați mai repeta din trecut?

- Aș încerca să fiu mai atent în relațiile interumane. Mi-am sacrificat foarte mult timp cu colegii mei, în detrimentul familiei. Îmi spunea soția mea: „Cât la sută îți atribui timp pentru familie și cât pentru alții?”. Și eu îi spuneam că 60% pentru alții și 40% pentru familie. Dar nu regret, că am făcut mult bine în viață și Dumnezeu mă va ajuta să compensez timpul pierdut pentru alții.

- Unde vă place să vă încărcați bateriile? Care este destinația de vacanță preferată?

- Nu de mult, înainte de pandemie, am fost într-o excursie în Vietnam, Cambodgia și Thailanda, cu niște prieteni de-ai mei. Iar în Thailanda mi s-a întâmplat ceva interesant. Am mers să vedem niște temple, iar când am ajuns la hotel, toți doreau să meargă să se schimbe ca să luăm masa. Am intrat în lift și mi-a căzut în cap tavanul de la cușca liftului, m-a lovit destul de tare, dar nu mi-am spart capul.

„Am fost prim solist la «Rapsodia Română» din 1970 până în 1990 și am avut cele mai frumoase succese în România și în străinătate… Am cântat în toată lumea, Cuba, Alaska, în America, în 50 din cele 52 de state“

„Eu nu aveam foarte mult timp pentru fete, soția a avut grijă de ele și le-a educat foarte frumos. Au primit o educație foarte frumoasă și sănătoasă și am fost atenți cu ele. Nu le pedepseam, dar și ele mai făceau boacăne. Când veneam din turnee mă întrebau «Tati, iar pleci?»”

„Vreau să fac un film despre tradiţiile şi folclorul maramureşean de la Săpânţa“

- Ce planuri aveți pentru acest sfârșit de an?

- Aș vrea să-mi finalizez niște proiecte începute. O culegere de cântece și o carte despre mine care este în lucru și va apărea în acest an. Mai vreau să fac un film despre tradițiile și folclorul maramureșean de la Săpânța. Acum lucrez la un scenariu de film care se va numi „În cimitir la Săpânța moartea și-a pierdut sămânța” și va reprezenta lucrarea mea de doctorat. Va fi o lucrare despre cultul morții la români. Și, de asemenea, noi înregistrări la Electrecord cu orchestra deosebită de la „Ciocârlia”. Vreau să dau lumii cele mai frumoase piese pe care încă nu le-am difuzat.

„De la unchiul meu am moștenit darul de a interpreta muzică religioasă, iar de la părinții mei am învățat să fiu corect, să nu mint și să nu înșel, să fiu punctual și gospodar“

„Am scăpat de moarte ca prin minune. Când m-au scos din centuri, după ce s-a răsturnat mașina, am strigat: «Ajută-mă, Doamne!». S-a întâmplat în 1994, la campionatul de fotbal de la Chicago“

„Singurătatea ucide, pot să spun sigur“

- Sunteți un bărbat curtat de multe femei. Există în prezent cineva în viața dumneavoastră?

- Singurătatea ucide, asta pot să spun sigur. După ce a plecat Beti, nu am luat decizia să vină cineva lângă mine. Mă refer și la prima relație și la a doua. Eu sunt un tip sociabil, un om care aparține tuturor, toți vor să stea lângă Gheorghe Turda. Și când a apărut prima relație mi-a fost foarte greu să decid, am făcut pasul, dar nu a mers. Am repetat a doua oară și tot nu a mers. Acum sunt foarte bine, m-am lecuit din toate punctele de vedere, sunt foarte circumspect și nu mă mai interesează nicio relație. Am o familie foarte frumoasă, două fete, doi gineri, trei nepoți, ce să-mi mai trebuiască altceva? Poate o relație plină de înțelegere și de armonie, dar cine va dori să vină lângă mine nu va putea, pentru că relația pe care am avut-o cu soția mea nu o poate înlocui nimeni.