de Oana Olaru

Steliana Sima este una dintre cele mai iubite artiste de muzică populară din România. De-a lungul anilor, s-a dovedit a fi apropiată ca nimeni altcineva de valorile strămoșești. Am stat la Taifasuri și ne-a dezvăluit, în exclusivitate, micile plăceri ale vieții după o carieră uriașă. A vorbit despre iubirea pe care o poartă naturii, pe care o cântă în piesele ei, dar și despre cum i s-a schimbat viața de când a devenit bunică. Plăcerea de căpătâi, alături de muzică, a Stelianei Sima este să își petreacă timpul alături de familie, în casa în care a crescut și în care, în copilărie, făcea mai toate năzdrăvăniile cu putință. Artista, acum în vârstă de 57 de ani, ne-a explicat că bogăția se măsoară în iubire, în obiecte cu încărcătură sentimentală, în amintiri neprețuite, nu în bani și avuții.

„Îmi doresc foarte mult să petrec Crăciunul, Revelionul sau Paștele undeva la o mănăstire”

- Pentru că se apropie Sărbătorile de iarnă, v-aș întreba ce veți face de Crăciun, de Revelion?

- Crăciunul îl petrec în familie, iar Revelionul și celelalte sărbători le fac alături de public. Cu cealaltă familie, mai mare, care m-a adoptat. De Crăciun mi-au venit solicitări chiar şi din afara țării, dar le-am refuzat.

- Toată viața ați fost a familiei de Crăciun?

- În primii ani, când eram în ascensiune, mergeam la evenimente, dar după aceea am ales să stau cu cei dragi, că mi s-a părut mult mai important să mă bucur de părinții mei, de familie, cât îi am. Îmi doresc foarte mult și să petrec Crăciunul, Revelionul sau Paștele undeva la o mănăstire, dar nu pot să mă rup de familie.

„Băiatul meu și soția lui sunt părinți-model. Iau lecții de parenting. Universul lor este Vladimir”

- Cu atât mai mult în ultimii ani de când sunteți și bunică…

- Da, mi s-a accentuat. Deși această dorință era oricum destul de profundă.

- În ce măsură fiul dumneavoastră, fiind căsătorit, mai petrece Crăciunul cu dumneavoastră?

- Nu are unde să-l petreacă. Este ori cu noi, mai exact la mama mea, ori la cuscri. În familie petrec și ei.

- Cum l-a schimbat pe fiul dumneavoastră căsătoria, având în vedere că deja sunt câțiva ani de când a ajuns în fața altarului?

- Cătălin şi soţia lui nu prea vor să vorbesc despre ei în interviurile mele. Au rămas aceeași oameni discreți și pentru copilul lor, și pentru ei. Nu vor să fie în față. Au zis că este suficient că sunt eu. Nu vreau să am reproșuri. Nu am pus nici poze cu Vladimir. Părinţii lui au hotărât că va alege el când o să fie mare dacă vrea să apară public sau dacă vrea să rămână în anonimat ca ei. Eu îi respect. Cert este că sunt doi părinți model. Iau lecții de parenting, adică nu e crescut Vladimir, așa, după ureche. Ce zice bunica? Ce zice străbunica? Nu, ei sunt cu cartea și cu toate virgulele. Îi apreciez că sunt doi părinți-model. Ar putea să intre în Cartea Recordurilor. (râde) Ar fi un model pentru foarte mulți părinți.

- L-au dus deja la creşă?

- Nu, că el face 2 anișori în aprilie anul viitor. E micuţ! Ei dedică timpul care trebuie alocat copilului. Totul este pentru copil și tot universul lor se învârte în jurul lui Vladimir. Universul lor este Vladimir, cum de altfel e și al nostru!

„De Sărbători ne îngrămădim cu toţii în bucătărie, pentru că suntem foarte mulţi”

- Am văzut că sunteți foarte atentă cu părinţii dumneavoastră.

- Da! Noi, toate trei surorile, suntem așa. Cred că e meritul mamei și nu numai, dar mama are cel mai greu cuvânt de spus când e vorba despre puii ei. Mama e o cloșcă de-aia care întotdeauna a știut cum să-și întindă aripile și să ne țină pe toate aproape. Şi nu numai pe noi, mai am și două verișoare primare. Am crescut ca surori, deci noi, practic, nu suntem doar trei, ci suntem cinci surori și ăsta este meritul mamei. Pentru că, până să se mărite mama şi să ne aibă pe noi, a crescut-o şi pe una dintre verişoare. A rămas legătura asta foarte strânsă.

- De Sărbători vă adunați cu toții. Aveţi loc la masă?

- Dacă vezi cum ne îngrămădim, că nu putem să lărgim bucătăria… Când a fost făcută a fost gândită: „Băi, câţi suntem? Păi sunt trei fete, fiecare cu bărbatul ei la un moment dat”. Dar apoi au venit și nepoții, verișoarele și ne cam îngrămădim acolo. Dar știți ce ne place lucrul ăsta!? În bucătărie avem un pat pe care nu am vrut să-l scoatem. Am renovat, am modernizat, dar patul nu l-am dat! Și n-am dărâmat nici soba, chiar dacă avem centrală şi calorifere. Băgăm și-n sobă, ca să fie un pic caldă, să auzim trosnind lemnul. Să ne vezi pe noi întinse ca sarmalele. (râde) Cum ne ridicăm de la masă și stăm la televizor, povestim și râdem. Doamne, cât de frumos e! Cel puțin Crăciunul este de vis!

„Eu împodobesc pomul de iarnă și grupez toate globurile din copilărie într-un loc. Îmi dau o energie aparte”

- Vă amintiți ce cadouri primeați de Moș Crăciun sau Moş Gerilă?

- Hai să-ţi spun cum se derula noaptea de Crăciun. Știam că trebuie să apară Moșul, dar eram confuze cum vine, pe unde vine! Şi făceam cu rândul. Dacă dormea una, să se trezească cealaltă, poate, poate îl prindem. În același timp, aveam și sentimentul că, de fapt, era bunicul sau unchiul Tudor, tatăl verișoarelor de care spuneam. Asta pentru că a venit odată îmbărcat în Moș Crăciun. Atunci a pus-o și pe sora cea mică să spună tabla înmulţirii. Primeam portocale. Mirosul ăla de portocale, din copilărie, niciodată n-o să-l mai regăsesc. De portocală, de cozonac... Erau lămâile, merele, gutuile care parfumau toate odăile casei. Se puneau în geam și stăteau acolo toată iarna. Și știi ce mai punea bunica? Struguri de toamnă. Îi lua cu vrej și-i punea în pod. Îți dai seama câți șoareci umblau peste ei (râde), dar nu era nicio problemă că noi toată iarna aveam struguri. Îi punea în apă și se hidratau. Se fierbeau și boabe de porumb, toată noaptea, la foc pe lampa cu gaz. Dimineața erau înflorite și mâncam „floricele”. Puneau și zahăr peste ele. Mai făceau și bomboane din zahăr. Topeau zahărul și le făceau așa rotocoale și aveam bomboanele noastre din zahăr. Prăjiturile atunci erau cozonacii și „omizile”, acele pișcoturi făcute dintr-un aluat foarte bun, cu untură! Doamne, se topeau în gură... Untura era secretul!

- Împodobeaţi bradul de Crăciun?

- Da! Făceam pom de iarnă cu artificii, cu globuri... Puneam și vată, așa, ca să imite zăpada. Și acum când merg la țară, eu fac pomul de iarnă și aleg un loc unde grupez toate globurile din copilărie care au mai rămas nesparte. Ce energie îți dau acele globuri!... Stau și mă uit la ele şi fiecare ornament îmi amintește că a trecut prin mâinile bunicii, ale bunicului, ale mele, ale mamei, ale tatălui. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Am și muncit, pentru că părinții mei aveau pământ și au muncit dintotdeauna. Ei puneau solarii de pe atunci. Legumicultura la noi este în floare și au fost primii oameni din sat care au avut televizor, mașină, care au făcut casă cu etaj. Când spunea bunica „Trezirea, că soarele deja e sus! Hai la roșii că s-au încins...”. Făceam și năzbâtii, am luat și bătaie.

„O năzbâtie? Am cules căpşunile şi le-am pus în poala rochiţei albe”

- Ce fel de năzbâtii?

- În primul rând, de mică am avut această iubire față de animale, dar mă manifestam până la un punct, pentru că erau părinții și spuneau „Atât, n-ai voie mai mult, n-ai voie să pupi cățelul, pisicul”. După aceea, când am devenit independentă, m-am manifestat așa cum am simțit eu. Din cauza unui obicei foarte tâmpit, care și acum se mai practică, bunica urmărea pisicuța când făta și lua puii. Îi arunca imediat, ca să nu fie mulți. Noi am urmărit-o pe bunica unde îi ducea și am luat toți pisicii, erau şapte. I-am urcat în pod, le-am făcut culcuș, că știam că bunica nu urcă acolo că era mai greu. S-au făcut pisicuții mari și ne trezim, la un moment dat, cu pisoii după ea. Când voia să mai facă următoarea figură, ea ne urmărea pe noi și noi pe ea. Și nu-i ieșea pasența. (râde) Eu de mică stăteam până la 12:00 în pat și chemam toți pisicii, plini de purici, sub plapumă și îi ascundeam. Maica venea și îmi spunea: „Scoală-te, că nu te mai măriți, cine te mai ia pe tine?”. Că atunci trebuia să fii vrednic, ori să mături bătătura, ori să coși, ori să te duci în grădină. Și când venea și dădea colțul plăpumii și vedea cum fug... Doamne ce nebunie era. (râde) Am iubit-o foarte mult pe maica. Eu semăn foarte mult cu ea. Sunt copie la indigo. Și țipa „Ce-ai făcut aici? M-ai umplut de purici”. Dar știam că nu mă bătea maica, fiindcă mă iubea foarte mult.

- Dar era cineva din familie care vă altoia?

- M-a bătut mama când n-am învățat alfabetul, pentru că m-am încăpățânat. Și m-a mai bătut tata o dată. Trebuia să ne ducem ori la o nuntă, ori la horă în sat. Sâmbăta și duminica mergea toată lumea, de la mic la mare. Îmi luase o rochiță nouă, albă. Noi, copiii, ne mai duceam la furat de căpșuni. Și după ora prânzului, Maniu, așa îl chema pe paznic, se ducea să mănânce acasă și rămânea tarlaua de căpșuni nepăzită. Eram foarte mulți copii și când ne-am văzut pe ditamai tarlaua de căpşuni... Și eu în ce să pun căpșunile, dacă tot eram acolo? Mi-am luat rochița în gură și am început să pun în poală. Căpșunile s-au storcit. Îmi curgea pe picioare, pe chiloței. Când am ajuns acasă, veselă că am adus căpșuni, tata sigur că n-a reacționat cum trebuie. Că dacă eram în vremurile de astăzi, îți dai seama, mamă, mamă, ce critici și-ar fi luat, dar pe vremea aia a scos o blăniță de viță-de-vie și a încins-o pe spatele meu. Noroc că m-a salvat bunica. Am primit cei șapte ani de acasă, m-au învățat să fiu și om. M-au învățat să am şi credință. Mi-au insuflat foarte multe valori și principii la care m-am raportat toată viața mea.

- Ca de exemplu...

- Din orice activitate făceam, învățam câte o pildă. De exemplu, se punea masa. Mama ne spunea „Când vă duceți la cineva în casă, omul te omenește, îți pune masa, dar poate  are sau nu are și ți-a dat ţie ultima îmbucătură. Tu nu-i mănânci ultimul dumicat, mănânci omenește să nu-l refuzi, nu să mori pe masa lui”. Ce lecție de viață poate să fie asta! Nu mănânci niciodată tot din farfurie. Doar acasă mănânci tot, așa ni se spunea, ca să crești mare. Așa cum se prezintă Sfânta Evanghelie în fiecare duminică, slujba având o pildă, așa era și acolo, la noi.

- Ce ați învățat de la maica (bunica) dumneavoastră?

- Maica m-a învățat să cos. Înainte, femeile își coseau iile pentru că atunci când mergeau la horă trebuiau să arate că sunt bogate, că sunt frumos îmbrăcate. Și apoi era musai să ne facem și noi zestre. Adică ce înseamnă zestre - să coasem fețe de masă, fețe de pernă, cearşafuri. Să țesem covoare. Stăteam noaptea și țeseam covoare și îi spunea bunicii - pită, pânză, pită, pânză, două pite, două pânze, când alegea și apoi trăgea cu spata. Bunica la cusut niciodată nu venea să se uite pe față. Dosul trebuia să fie ca fața, altfel mă certa: „Ce sunt șarampoaiele astea. Dacă zboară aici păsărica, se împiedică în șarampoaiele astea”. Tu știi de câte ori intru pe scenă cu iile de la bunica?...

„Am un costum de când era bunica fată mare. Când mă îmbrac cu el, atât de frumos mă înnobilează şi îmi dă aşa o eleganţă…“

- Câte costume populare aveți, fie lăsate de la bunica, fie procurate din alte părți?

- De la bunica mea mai am unul singur. Este costumul ei de fată și spunea „Când oi muri, mă îmbrăcați cu acest costum popular”. Dar când am venit eu pe lume și a văzut că am aptitudini de a cânta, a zis „Nu mă mai îngropați cu el, să-i rămână fetii!”. Ţin foarte mult la acest costum. Când mă îmbrac cu el, atât de frumos mă înnobilează și îmi dă așa o eleganță. E vechi, de când era bunica fată mare. Cămăși nu știu câte am, oricum destule.

- Le-ați cumpărat pe toate sau ați mai și primit?

- Să știi că toate mi-au fost dăruite fie de la oamenii din sat, fie de la admiratori din zona noastră. Multe dintre ele ar trebui să le recondiționez. Îmi pare rău că am un cojoc roșu de Vădastra și mi l-au mâncat moliile. Ăla este o valoare și aș vrea să-l recondiționez. Am vreo două zechii, haine mai lungi.

- O avere în costume populare, atât financiar, dar și emoţional…

- Da, dacă te gândești și la bijuteriile pe care le am... Salba cu șase sau șapte galbeni...

- Cu cât ați cumpărat galbenul, mai știți?

- Când l-am luat eu acum mult timp, un galben era în jur de 4.000 de lei. Acum sunt galbeni și galbeni.

- Ai dumneavoastră sigur valorează mai mult acum decât atunci când i-ați achiziţionat.

- Da, cred că da! Și mai am de la bunica mea moștenire toarțele, icușarii. Bănuții pe care îi port la ținutele populare. Costumele, într-adevăr, sunt o avere, cine știe să le evalueze și să le prețuiască... Sunt exact ca obiectele de antichitate. Unicat! Eu îmi dau seama imediat că nu e original, pentru că înainte cusătura era pe fir și cusătură pe muscă. Și se făcea pe un singur fir de pânză. Acum se fac pe trei-patru fire de pânză. Ca să faci o floricică mică, elegantă, rafinată, e imposibil pe trei-patru rânduri de pânză, iese foarte mare. Eu port numai costume originale, chiar dacă unele mă mai îngrașă. Pânza este mai groasă și din cauza asta nu-ți mai dă suplețea aia. Dar, de fapt, nu eu trebuie să fiu suplă, că nu mă duc să fac pe manechinul. Eu mă duc acolo să prezint o piesă populară, una autentică!

„Am căutat să surprind tot ce ne înconjoară și tot ce există pe planeta asta”

- Spuneați de melodiile dumneavoastră și știu că în multe dintre ele se regăsesc teme precum animalele și dragostea pe care le-ați purtat-o și încă le-o purtați.

- Așa este! Am pus în cântecele mele de la firul de iarbă, de la brazda de pământ, de la coarnele plugului cu care se ara pământul, de la mâinile bătucite ale tatălui meu și ale bunicilor mei când scurmau în pământ până la sentimentul de bătrâni, de copii, de necuvântătoare. Am căutat să surprind tot ce ne înconjoară și tot ce există pe planeta asta. Toate sunt binecuvântări ale Bunului Dumnezeu. Și dacă sunt binecuvântări, și eu sunt una dintre binecuvântările lui Dumnezeu, îi mulțumesc pentru glasul pe care mi l-a dat.

- Cu toții știm că sunt inedite piesele din repertoriul dumneavoastră și îndrăgite.

- Da, asta pentru că am așezat într-un mod atât de firesc, de sincer fiecare sentiment pe care l-am trăit. Așa cum l-am simțit, așa cum, de exemplu, port un dialog cu un fir de iarbă, cu o floare, așa cum port un dialog cu un animal, cu un necuvântător, așa cum port un dialog cu mama, cu tata și așa cum port eu în rugăciunea mea dialogul cu Dumnezeu.  Nu l-am complicat, nu l-am sofisticat!  Toate aceste dialoguri sunt frumoase și simplu de înțeles când le așezi în cântec! Eu am știut să fac și lucrul acesta, pentru că așa m-a înzestrat Dumnezeu cu această calitate de a crea. În cântec dintotdeauna, de când mă știu, am fost o carte deschisă, sinceră. Cine vrea să o cunoască pe Steliana Sima, nu trebuie să se raporteze la omul pe care îl vede pe stradă, în trening sau în blugi şi adidași, ci trebuie să-i asculte cântecele, pentru că eu acolo mă confesez. Cântecele sunt scrise din suflet, iar sufletul nu minte niciodată! Rațiunea te mai face să minți...

- Cui veți lăsa toată această moștenire - piesele, costumele?

- În primul rând eu am un copil, un singur copil. Poate dintre copiii lui, lui Vladimir și, probabil, se vor mai naște și alții, cum o binecuvânta Dumnezeu. Poate că unii dintre nepoţi vor avea și talent și orientare către ceea ce înseamnă folclor și tradițiile noastre populare. Le rămân lor, iar cântecele nu sunt ale mele, nu sunt ale copilului meu, ci sunt ale tuturor. Cred că sunt moștenire pentru tot ceea ce înseamnă român. Pentru ei le-am creat și rămân ale lor, pentru totdeauna.

„Văd dincolo de partea materială”

- Ce frumos ați spus acest lucru, mă așteptam să fiți profundă pentru că văd că sunteți foarte credincioasă și normal că vedeți totul cu sufletul, nu material.

- Văd dincolo de partea materială, de aceea nici nu mă sperie zvonurile că se măresc facturi, că nu mai avem curent. Și dacă îmi iei curentul, lasă că stau la o lampă și tot trăiesc clipe frumoase! Atât timp cât am viața dată de Dumnezeu, pe care nu poate să mi-o ia nimeni, doar Cel de Sus. Trebuie să învățăm să ne adaptăm! Cât o să mâncăm, cât o să muncim să agonisim? Că eu tot într-un pat dorm. Atenție, indiferent cât aș avea casa de mare, cu camere în care nici nu intru, tot într-un pat dorm. De ce să-mi trebuiască mai mult? Eu mă adaptez foarte repede.

- Nu vă este teamă că se scumpesc toate?

- Cât o să plătesc la energie dacă acum plătesc 150 de lei, să zic... Cât o să mi-o facă dacă eu nu consum mai mult de atât? Iar faptul că nu o să am din ce mă întreține… păi de ce să-mi fie frică? Numai să nu-mi iei dreptul la muncă! Dacă mi-ai luat acest drept, cum să îmi câștig existența? Dacă sunt sănătoasă, am două mâini, am două picioare și am glasul cu mine, atunci nu îmi fac griji că nu pot să-mi scot colțul de pâine! Și dacă nu mai am glasul, aș face orice muncă! De exemplu, cum iubesc animalele, pot să mă duc la un cabinet veterinar! Merg acolo și dau cu mopul, pot să muncesc o brazdă de pământ, să sădesc o roșie.

- Nu vă este rușine?

- Ba dimpotrivă! Sunt mândră că pot să fac acest lucru. Și ce dacă sunt Steliana Sima?! Eu sunt un om ca toți oamenii.

- Dacă nu erați artistă, dacă n-ați fi încântat lumea cu glasul dumneavoastră, ce v-ați fi dorit să profesați?

- După cum știți și voi, eu mi-am împărțit viața între activitatea artistică și cea de ofițer de poliție. Dar calitatea mea de ofițer de poliție, având în vedere structura din care făcea parte, a fost legată tot de latura artistică. Adică am putut să coordonez, nu numai să cânt. Da, sunt un om care face față oriunde îl pui! Și știi de ce? Pentru că sunt un om disciplinat, care dorește să muncească și care are credință în suflet. Eu, când mă duc la mănăstire, mă duc la animăluțe, le fac curățenie, vorbesc cu ele. Mă duc la grajd. M-am dus la mănăstire, am dat cu sapa la roșii sau la porumb! M-am dus la muncile astea de jos, mai din popor. Când merg acasă, la părinți, nu mă recunoști! Îmi iau ținuta de „scandal”, între ghilimele, și să mă vezi făcând curățenie la porci, cu lopata și cu roaba. Cu furtunul să îi spăl și să le fac baie porcilor. Am învățat din familie să muncesc, la noi nu s-a trândăvit. N-am tolerat oamenii care n-au vrut să muncească. Dar, dacă tu, și aici fac o paranteză, dacă tu nu muncești, spui că ai trei-patru-cinci copii și n-ai bani să-i duci la școală, n-ai bani de mâncare, n-ai unde să muncești, dar în schimb ai bani să-ți iei un telefon performant, să îți plătești internetul… Ai bani să mă suni pe mine, să spui că m-ai văzut pe Facebook și dacă pot să te ajut? Să nu se înțeleagă că nu fac și acte de milostenie și de caritate. Dar să văd eu unde, ce și cum. Pentru animale, de exemplu, niciodată nu mă uit cât costă, al cui este! Nu, putere să-mi dea Dumnezeu și să pot să susțin eu ce are nevoie animalul ăla. Dar la om analizez. Dacă tu îți permiți să ai toate astea și vii la mine să cerșești… dar nu vine unul să zică „Aș vrea să vă ajut și eu, nu am bani... Aveți vreo muncă sau ceva pentru mine, să fac și eu un ban?” Nici nu-ți dai seama cât ar avea de câștigat de la mine…

„Am pus în cântecele mele de la firul de iarbă, de la brazda de pământ, de la coarnele plugului cu care se brăzda pământul, de la mâinile bătucite ale tatălui meu şi ale bunicilor mei când scurmau în pământ, până la sentimentul de bătrâni, de copil, de necuvântătoare“

Steliana Sima este şi bunică pentru Vladimir, şi slujitoare de folclor adevărat, şi ofiţer de poliţie, şi copila care împodobeşte încă bradul de Crăciun în casa părintească din Cilieni (Olt), în mijlocul unei familii numeroase pentru care spune că ar face orice

„Cântecele nu sunt ale mele, nu sunt ale copilului meu, ci sunt ale tuturor. Cred că sunt moștenire pentru tot ceea ce înseamnă român. Pentru ei le-am creat și rămân ale lor, pentru totdeauna“

„Am lansat CD-ul «Îmi văzui băiatul mire» cu revista Taifasuri“

- Ce urmează din punct de vedere profesional pentru dumneavoastră?

- Am lansat CD-ul „Îmi văzui băiatul mire” prin intermediul revistei Taifasuri. Pentru că am fost soacră mare și în perioada aia încă lucram la material. Atunci am zis că așa o să pun titlu CD-ului. Este și un cântec dedicat soacrelor mari, iar în celelalte piese am surprins foarte multe trăiri ale mele. Nu m-am dezis nici în acest album de Steliana Sima, cea pe care o știe lumea. Adică nu m-am lăsat luată de valul comercialului. Românii așteaptă de la mine frumosul și frumosul l-am dăruit și eu în cântec. Nu pot rămâne toate cele 15 piese în memoria oamenilor, dar de fiecare dată pe un album, măcar trei-patru au fost șlagăre, ceea ce înseamnă foarte mult. Sunt situații în care ai un șlagăr și trăiești toată viața cu el. „Unde-i satul de-altă dată?”, „Mi-a ghicit o vrăjitoare”, „Hora de la Cilieni”, melodii despre căței, cel cu sora cu străinătate, sunt doar patru care au prins foarte bine! Fiecare piesă este ca și copilul meu și atunci nu pot să îi dai unuia mai puțin și altuia mai mult. Am lucrat cu sufletul, fără să conștientizez, până la un punct al vieții mele. De când am conștientizat ce înseamnă suflet, ce înseamnă rațiune, am învățat să funcționez și după rațiune, că nu aveam ce face, dar am constatat că totuși sufletul nu te minte niciodată! Am încercat să-mi simplific viața, nu să mi-o complic. Mă raportez la oamenii frumoși.

- Ce înseamnă frumos?

- Nu încerc să-l dezbrac, să găsesc negativul, partea întunecată din om. Vreau să mă raportez doar la ce văd, la omul frumos din fața mea. Dacă-l simt cumva mai negativ, ies ușor din câmpul lui sau îl scot din câmpul meu. Nu vreau să-mi scadă vibrația, vreau să rămân la vibrația mea. Am muncit mult ca să pot să evoluez spiritual. Am trecut în viață prin multe obstacole, dar toate astea m-au călit, m-au ajutat să mă ridic, să devin mai puternică, să-mi ridic vibrația. Tot ce e negativ, nu mai suport! Dacă vrea să spună cineva ceva urât despre mine, nu vreau să știu. Îmi poate face rău, că nu e adevărat, n-are nicio legătură. Sau poate e adevărat, dar nu e problema lui. Și atunci nu vreau să știu. E strict problema lui ce crede!