de Oana Olaru
Tania Popa este, la ora actuală, una dintre cele mai apreciate actrițe din România. Născută pe 19 ianuarie 1973, la Căușeni, RSS Moldovenească, este cunoscută drept „Rusoaica de la teatru”. Ajutată de Florin Zamfirescu, obține o bursă și urmează, între 1990 şi 1994, cursurile UNATC. La finalizarea studiilor devine cea mai tânără actriță angajată la TNB. În anul 2004, primește Ordinul Meritului Cultural, iar șase ani mai târziu este nominalizată la Premiile Gopo, categoria Cea mai bună actriță în rol secundar, în „Amintiri din Epoca de Aur”. Cariera ei teatrală numără peste 20 de roluri ca protagonistă și un repertoriu impresionant, de la Shakespeare la Goldoni. A jucat în peste 10 filme, unul dintre ele fiind „Patul lui Procust”. Aflată la al treilea mariaj, Tania Popa și-a găsit dragostea la 35 de ani. Povestea de iubire dintre ea şi Veaceslav a început într-un moment în care niciunul nu mai credea în amor, cererea în căsătorie venind foarte rapid. Totul s-a întâmplat într-un cerc restrâns, iar martori oficiali au fost Mihai Mărgineanu şi soția lui, Andreea. Mamă a doi copii, Tania exaltează de emoție când vorbește de Daria (din prima căsătorie) și de Slavik, băiatul din mariajul actual. Stând la Taifasuri, celebra actriță Tania Popa face dezvăluri sincere, pe care nu a avut curajul să le facă de-a lungul celor aproximativ 30 de ani de când și-a pus amprenta pe lumea scenei. Cum arată o zi din viața ei, cine este noul membru al familiei care deja le-a devastat casa sunt doar o parte din curiozitățile la care ne răspunde. Făcând o retrospectivă a vieții și a sacrificiilor făcute pentru carieră, Tania Popa afirmă, vădit emoționată, că ar renunța și mâine la tot, pentru că nu-și mai găsește locul printre oamenii cruzi de la teatru. De ce spune asta și ce piatră are pe inimă frumoasa „rusoaică” descoperiţi în rândurile următoare. Când aflaţi și picanterii din viața de cuplu...
„Câinele nostru a ros plastice, acum depozitează papucii noştri de casă la el în pătuț”
- Cum arată o zi din viața Taniei Popa?
- În mod obișnuit începe foarte devreme. Așa sunt dintotdeauna. Vara chiar pe la 5:00-5:30, de cum se luminează, pe perioadele friguroase, pe la 6:00-7:00. În primul rând, acum am o sarcină și o obligație în plus, avem un nou membru în familie, un cățel absolut adorabil. Eu sunt responsabilă să-l scot dimineața (râde), așa că asta fac în primul rând, după ce îmi beau cafeaua. Sincer, niciodată nu-mi ajunge timpul. Aș fi vrut să fie ziua de vreo 30 de ore lucrătoare, plus vremea pentru odihnă. Tot timpul liber îl petrec în atelierul de croitorie și, din păcate, nu e aşa mult. Sunt gospodină, adică gătesc, fac curățenie, dar sunt norocoasă că mă ajută şi soțul. Noi facem totul împreună! Lucrez la noile proiecte, adică îmi scriu scenariile, traduc împreună cu bărbatul meu următoarele piese. Mă duc la repetiții, care îmi ocupă mult timp, și cam asta este. De regulă, am o zi extraordinar de plină, dar, pe cât posibil, îmi rezerv minimum o oră în care să fac sport, împreună cu soțul meu: mers pe jos, alergat, exerciții, înot… tot ce putem, ce ne permite timpul, dar măcar o oră pe zi facem mișcare. Nu adorm târziu, pentru că nu sunt pasăre de noapte.
- Este primul animăluț pe care îl aveți în casă?
- Pisici am avut de când eram copil, doar că pisica pe care o aveam în casă a plecat acum patru-cinci ani cu fiica mea, când s-a mutat la casa ei. A luat-o că era, spune ea, a ei. Am mai avut și un hamster, însă câine niciodată, cu toate că ne-am dorit dintotdeauna foarte tare.
- Nu e greu să îngrijiți un animal în casă, dacă nu aveți curte?
- Nu, este de talie mică și, dacă știi să-l educi, ca să nu-ți complici foarte tare viața, nu e atât de greu. Dragostea și privirea pe care ți le oferă un câine cred că un om nu prea e capabil, fără nicio condiție, să fie atât de devotat, de tandru și de iubitor.
- Nu v-a devastat nimic prin casă până acum?
- Eee, să trecem peste capitolul acesta (râde), pentru că încă e dureros. El abia a făcut 1 an și să zicem că mai are timp să înveţe.
- Din experiența celor care au animăluțe în casă, înțeleg că devastează puțin locuința.
- Nu foarte grav. A început cu ros plastice. Acum a rămas doar cu depozitatul papucilor de casă la el în pătuț. Noi știm, când intrăm în casă, nici nu-i mai căutăm, mergem direct la pătuțul lui și ne luăm de acolo papucii.
- Nu-i roade, doar îi plimbă?
- Îi place să doarmă pe ei, să le simtă mirosul, să-i mestece, dar fără să-i rupă. L-am obișnuit că are sarcina să păzească locuința și trebuie să stea și singur câteva ore fără noi fizic și atunci, probabil, îi place să ne simtă mirosul.
- Băiatul ce spune de prietenul blănos?
- Sunt ca doi copii jucăuși, zăpăciți. Se bat, se ceartă, dorm împreună. Adică este cu totul altă relație. Chiar mi-am dorit un animal în casă pentru băiat. Anul acesta, în februarie, a făcut 14 ani. Te bazezi pe el, îl responsabilizează și mai mult. Face şi judo de la 6 ani, dar acum este perioada adolescenței și e destul de greu.
„Mi se pare extrem de important să fii prieten cu copilul tău, nu părinte”
- Și cum vă descurcați cu un fiu adolescent?
- Este foarte greu! Și cu fata am trecut prin perioada asta dificilă. Dintotdeauna am încercat, cu toate că timpul a fost limitat, pentru că eu stau foarte prost cu orele libere. Acum îl am pe bărbatul meu, care e mai organizat decât mine, ca să zic așa, nu că ar fi mai liber, dar dintotdeauna am încercat pe ambii copii să-i creștem destul de independenți. Le-am dat libertate și am făcut foarte bine. Drept dovadă, Daria, de la 18 ani, imediat cum a terminat liceul, este la casa ei și se descurcă mai mult decât bine. Așa este și cu al doilea, dar, na, acum nu știu, e băiat, e cu jocurile...
- A fost diferită creșterea fetei față de cum este cea a băiatulul?
- Da, foarte diferit! Fetele se maturizează mai repede, asta o spun din proprie experiență. Cel puțin Daria, pentru că e diferență între ei de 10 ani, a fost ca o mămică pentru fratele ei, noi fiind plecați tot timpul. Săraca, ea rămânea responsabilă. Nu era nici ea foarte mare când se ocupa de el, așa că… eu am simțit diferit.
- Vă mai certați cu el din când în când? De la ce-l mai dojeniți?
- Eu dintotdeauna am zis că lucrurile se pot rezolva și cu vorba bună, o vorbă mai severă, dar nu cu țipete, nu cu scandal, nu cu ceartă. Nu mi se pare deloc complicat să-i explici, în loc să urli, și mi se pare extrem de important să fii prieten cu copilul, nu părinte… Cum este vorba aceea: „Eu sunt ăla mai mare, eu dictez” sau „Eu te-am făcut, eu te omor”... Nu!
„Pe fiică-mea am crescut-o singură până la 8 ani şi mi-a reproşat că nu am fost mereu lângă ea”
- V-a reproșat vreodată că nu ați fost suficient de mult timp lângă el, fiind plecată mereu la spectacole, cu treabă?
- El nu prea, pentru că, de când s-a născut, există și un tată, și chiar ne-am împărțit sarcinile. Adică a fost mult, mult mai ușor! Cu Daria, da, într-adevăr, pentru că am crescut-o singură până la 8 ani și atunci când s-a făcut mare mi-a reproșat. Oricum, nu trebuia să-mi reproșeze, știam eu! Este un lucru pe care îl regret extraordinar de tare. Acum mi se pare că nu a meritat sacrificiul. Doar că nu aveam de ales. Trebuia să țin casa, familia, sora, mama, copilul. Nu exista cale de mijloc. Asta-i tot. Așa mi se părea normal atunci.
- În ceea ce privește relația cu Daria, deja mutată la casa ei, cum sunteți acum?
- Suntem bine, chiar mult mai bine ca atunci când stăteam în aceeași casă. Atunci erau certuri. „Capricoarne” amândouă, era bătaie mare. (râde) Dar acum suntem exact cum cred că trebuie să fie relația mamă-fiică. Poate să-mi spună orice.
- Probabil când locuiați împreună erau și tensiuni mai mari pentru că dumneavoastră o supravegheați, nu îi dădeați voie să facă anumite lucruri…
- Nu neapărat! A fost extrem de independentă. Mama a fost lângă mine. Adică, noi am locuit în aceeași casă. Chiar pot să spun că am doi copii extrem de educați și de civilizaţi, și, cum zice moldoveanul, nu mă fac de râs în lume. Sunt foarte mândră de cum sunt ei ca oameni. Și, chiar dacă greșesc, tot timpul i-am încurajat să greșească, dacă tot sunt tineri, ca să spun așa, să învețe din erori, că sunt mult mai importante decât să-ți dea cineva sfaturi.
„Copiii mei îşi gătesc singuri de când erau mici”
- V-ați ferit? V-a fost teamă să le dați sfaturi?
- Nu, dar am simțit că vor singuri să-și dovedească lor că au sau nu dreptate. Adică, prin propria experiență! Amândoi sunt extrem de puternici, au personalități puternice. Nu-s deloc mămoși, să zici că fără noi nu fac niciun pas. Nu, sunt copii care își gătesc singuri, se descurcă singuri. Fiul meu nu mă lasă să-mi car sacoșa de la magazin de câțiva ani buni și el de-abia a făcut 14 ani. Fiica mea gătește de la 7 ani, la modul că aș fi putut să o las singură o săptămână că ea nu murea de foame.
- Pe ea spuneați că ați crescut-o singură, regretați că ați luat acea decizie, de a vă asuma singură creșterea?
- Nu prea regret nimic din ce am făcut! Pentru că au fost experiențe și doar din experiențe înveți. Doar învățând devii mai bun tu în ochii tăi, nu în ai altora. Că, de fapt, e important să fii tu împăcat cu tine.
- Mai păstrați legătura cu tatăl Dariei?
- Nu am intervenit deloc în relația Dariei cu tatăl ei. Așa mi s-a părut corect. Aici chiar am fost sfătuită de prieteni și așa va rămâne.
- Dar ea păstrează legătura, comunică?
- Evident, e tatăl ei. Acum, fiind mare, nu mai are treabă cu mine. Când era mică ne mai trebuiau declarații... când plecam în vacanță, dar acum nu mai e cazul și sunt încântată că este așa! Nu vreau să discut mai mult despre el că nu merită. E frumos așa cum este acum. Ea a crescut de la 8 ani cu actualul meu soț. El a fost figura paternă din casă. Noi suntem o familie cu toții!
- A simțit că a găsit un tată în actualul soț?
- Niciodată n-am întrebat-o lucrul acesta, dar, atât timp cât și acum îl sună și îl întreabă de una, de alta sau îl roagă să o ajute cu diverse, mi se pare că așa e.
- I-a spus vreodată tată?
- Nu, nu a fost cazul, că era destul de mare.
- În ceea ce o privește pe ea, vă va face bunicuță curând?
- Nu… ea acum termină facultatea. A mai făcut înainte ceva, nu i-a plăcut, a început altceva, adică a fost în căutări. În sfârșit, finalizează facultatea pe care și-a dorit-o, dar presimt că o să mai facă și altceva. Îi place să experimenteze, ca și mie, se plictisește de același lucru încontinuu. Deocamdată doreşte să se lămurească ce vrea să facă în viață și, probabil, după aceea se va gândi și la o familie. Nu merge pe modelul meu, „Aoleo, am terminat școala, rămân fată bătrână, hai repede să fac copiii”. Este modernă și artistă.
- Vă urmează în carieră, pe aceeași direcție a mers la facultate?
- Doamne ferește! Nu actriță, dar e artistă. Termină Foto-Video la Facultatea de Arte. Îi place foarte tare, e chiar bună. E extrem de serioasă. Când se apucă de ceva, niciodată nu face lucru de mântuială.
„Ce fac eu este o meserie înfiorător de grea”
- Văd că niciunul dintre copii nu vă urmează în cariera actoricească.
- Din fericire! În primul rând, îmi doresc numai binele copiilor mei, la modul cel mai serios! Ce fac eu este o meserie înfiorător de grea. Dacă aș fi cu mintea de acum, în anul când mă gândeam unde să dau, la ce facultate... Niciodată nu aș mai da la actorie, dar acum este prea târziu.
- Niciodată nu e prea târziu, dar aveți o carieră de atâția ani...
- Pentru mine este târziu! Am muncit foarte, foarte mult. Fac 30 de ani de când profesez și mi-aș bate joc de mine, de munca mea, dacă aș renunța acum. Aș deturna toată cariera...
- Mi-ați putea spune trei argumente pro și trei contra acestei profesii?
- Contra: lumea! Lumea din care fac parte, lumea din jurul meu, artistică mă refer. În mare parte, acolo este problema. E prea multă luptă, încrâncenare, mâncătorie, bârfă și poate oricine să zică „Peste tot e așa”. Dar noi pe scenă lucrăm cu sentimente, cu sufletul și ne strică rău de tot lupta, ura și invidia asta între noi. Cel puțin pe mine. Doi la mână, sunt prea mari sacrificiile. Ca să reușești să ai o carieră, să ai un nume, să fii cunoscut, să fii tu mulțumit de cariera ta, trebuie să faci foarte multe sacrificii. Nu poți să fii tot timpul și cu familia, și pe scenă. Să nu uiți de toate zilele de naștere, de petreceri, de vacanță și de tot, și, totodată, să fii pe scenă, la filmări, la emisiuni... Nu există! Trebuie să faci ori una, ori alta mai mult. Sunt sacrificii foarte mari. Punctul trei: ne deteriorăm și pe nimeni nu interesează lucrul ăsta. Este și o vorbă, ca să se înțeleagă mai bine ce vreau să spun: noi, actorii, nu venim la teatru doar dacă am murit și am anunțat din timp. Adică nu contează că suntem bolnavi, că avem febră, că a murit cineva drag acasă, că am căzut pe scenă, că suntem în cârje, că avem probleme cu mâna, ochiul, capul, spatele… noi suntem pe scenă. Acestea sunt cele trei argumente împotriva acestei meserii. Iar pro, unul singur am, eu spun doar din punctul meu de vedere. Cel mai frumos moment pentru mine este sfârșitul de spectacol, când se aprind luminile, încep aplauzele și văd publicul din sală. Cine n-a înțeles asta, ar trebui să se gândească. Vorbesc despre colegii mei artiști… Tot ce facem noi nu este pentru noi, pentru orgoliul sau pentru mândria noastră, pentru familie… Nu! Este pentru publicul din fața noastră, care ne urmărește, dă bani pentru a vedea un spectacol de teatru, un film, ca să ne urmărească pe noi, altfel nu avem niciun sens în această lume. Și mai este ceva: cât sunt pe scenă sau în momentul când efectiv îmi execut meseria sunt foarte încântată și-mi place, chit că este ușor sau greu rolul. După care, noroc că am familia, că, într-adevăr, mie în momentul de față îmi este cel mai bine acasă și la atelierul de croitorie.
- Apropo de primul argument pe care mi l-ați dat contra meseriei, ați simțit de multe ori că ați fost trădată? Ați avut prieteni falși pe lângă dumneavoastră, doar când ei au avut nevoie?
- Ooo, da! A contat mai mult nu prietenia, nu demnitatea, nu onoarea și cuvântul dat, ci au primat multe alte lucruri: să ajungă mai în față, să câștige mai mulți bani, să-și facă loc în altă parte, cum să nu? Sigur că da! Păi, acestea sunt marile mele dezamăgiri, din cauza cărora am fost pe punctul de a mă lăsa de meserie, să nu o mai fac niciodată. Este atât de frumoasă din afară, dar atât de grea, de dură și de urâtă dinăuntru.
- Este greu să-mi dați un exemplu concret de oameni care v-au trădat?
- Nu mi-e greu, dar nu vreau, pentru că au trecut ani întregi în care m-am luptat eu cu mine ca să-i uit, să-i iert, să trec peste dezamăgiri. Pentru că plângeam, de dimineaţă și până seara, de frustrare, de durere, de dezamăgire și chiar m-am luptat mult, fără terapie, să trec peste lucrurile acestea și să merg mai departe.
- Să fii dispus să renunți la o carieră de 30 de ani, asta ascunde o durere imensă…
- Eu știu! Am fost de foarte multe ori sfătuită să vorbesc despre lucrurile acestea... Prefer să rămân eu victima. Să fiu eu aia care lasă armele jos, pentru că așa am mai multă liniște în suflet. Eu sunt un om care nu suportă conflictele. Am nevoie vitală de liniște și de pace în jur. Chiar dacă par o războinică, sunt, dar în sensul bun, nu să-mi rezolv eu frustrările: „Vai, un fost prieten m-a trădat”. Eu cred că e pierderea lui, nu a mea. Mai am un pic și ies la pensie, nu mai merită.
„La evenimente mă îmbrac doar cu haine create de mine. De câţiva ani fac şi costume de teatru, chiar şi de epocă“
- Aș vrea să-mi povestiți, că tot mi-ați spus de pensie, de timp liber, de atelier. Ce înseamnă acest atelier, cum v-a venit ideea și ce faceți concret dumneavoastră, că îmi spuneți că sunteți zilnic acolo.
- A fost dragoste la prima vedere. În clasa a V-a am intrat prima dată într-un astfel de atelier și efectiv m-am îndrăgostit de ce am văzut că a ieșit din mâinile mele la primul curs. Din asta mi-am dorit să fac o carieră, dar așa au fost timpurile. La 17 ani n-am avut suficient creier să mă impun în fața familiei. Școala de design vestimentar era mult prea departe, la Sankt Petersburg. Dar în clasa a VII-a am reușit să-i conving pe părinţii mei să-mi cumpăre o mașină de cusut și de atunci a început toată nebunia asta. Sigur, la început furam rochiile mamei și i le modificam, după aceea mergeam în magazinele astea de second hand, unde căutam haine mari, draperii sau cuverturi, le cumpăram, pentru că erau foarte ieftine, și îmi făceam haine. Inclusiv când am venit în România mi-am adus mașina de cusut. Niciodată nu m-am oprit din a-mi crea singură ţinutele. După aceea am început să le fac şi prietenelor şi uite aşa s-a dezvoltat toată treaba asta. Ușor, ușor mi-am cumpărat mai multe mașini de cusut, mai performante. De mai bine de 15 ani am şi un spațiu, care este aproape de casă, pentru că am zile în care stau şi până la 12:00 noaptea sau merg de la 6:00 dimineața, asta când am o comandă rapidă.
- Le faceți dumneavoastră sau aveți și angajați cu care colaborați?
- Nu, sunt doar eu. Eu cu mâinile mele. Este ca o terapia ceea ce fac. Bărbatul meu s-a luat de mine că, în loc să mă odihnesc, vin și pierd timp, că sunt mereu pe fugă, că nu mă organizez cum trebuie. Și i-am zis: mai bine așa, decât să plătesc un terapeut să mă duc la ședințe de psihologie, ca să-mi refac nervii după ce vin de la repetiții. (râde) Acolo este paradisul meu.
- Creați dumneavoastră de la zero sau doar faceți modificări?
- Creez de la zero, cel puțin pentru mine. La premiere sau la evenimente mă îmbrac doar cu ţinute create de mine. Foarte rar fac și haine de zi cu zi. Pe comandă, în mod special, fac rochii de mireasă și de ocazii. De câțiva ani, fac și costume de teatru, chiar și de epocă. Când o prietenă îmi arată vreo poză și mă întreabă: „Crezi că ai putea să faci așa ceva?”, îi spun că nu prea există să nu pot. (râde) Niciodată nu zic că nu pot. Am o răbdare de fier. Eu pot să desfac o rochie de la zero, dacă la sfârșit mi se pare că nu e ceva cum vreau. Cos pietre, paiete, cristale.
- Faceți și bănuți din această mică afacere?
- Evident că eu câștig din asta, dar niciodată nu au primat banii. Este o pasiune din care și câștig bani, dar nu este un business din acela încrâncenat.
Vacanţe cu maşina, nu turism select
- Şi pe ce vă place să îi cheltuiţi? Vacanţe cumva?
- Vai, sunt o mare pasiune a mea și a soțului meu, că avem foarte multe puncte comune. Cred că de asta și rezistă căsnicia noastră. Suntem pasionați de călătorii cu mașina, mers mii de kilometri. Și mai avem o pasiune, să ne demonstrăm că putem, relativ cu bani puțini, să vizităm țări fabuloase. Iubim să descoperim locuri, tradiții, localnici. Nouă ne place viața lor, așa cum este, nu turismul select.
- Puteți să-mi dați exemplu de trei locații care v-au rămas la suflet?
- De departe, Hawaii este o destinație unde cred că noi am vrea să îmbătrânim. Acolo am vrea să fim arși și dați la rechini. (râde) Apoi, Asia este o destinație fascinantă. Cu siguranță, America merită vizitată. Nu cred că aș putea să locuiesc acolo, dar categoric merită să mergi o dată în viață. New York și Las Vegas mi-au rămas pe retină, ca să zic așa. Noi mai avem o zonă total neexplorată: nordul Europei. Vrem să o străbatem cu mașina o lună întreagă, să vedem tot. Sunt disperată să ies mai repede la pensie, să începem să vedem ce n-am văzut, că lumea are atâtea locuri, că nu-ți ajung 30 de vieți.
„Cârcotașii nu mi-au dat niciun an alături de soțul meu mai tânăr cu 11 ani, frumos și deștept”
- L-ați adus în discuție adesea pe soțul dumneavoastră... Care este secretul unei relații de durată? Vă întreb asta pentru că vedem că generația noastră renunță repede la o căsnicie.
- Eu cred că partenerul de viață, real, trebuie să-ți fie cel mai bun prieten. Să existe respect reciproc și încredere, pentru că dragostea și îndrăgosteala se transformă în obișnuință. Pentru mine, soțul meu este cel mai bun prieten, în care am încredere totală. El cu siguranță este omul care îmi dorește cu adevărat binele, chiar și atunci când ne certăm și-mi zice că n-am făcut ceva cum trebuie la vreun contract.
- Nu v-a fost niciodată teamă să nu fiți înșelată, trădată de cel de lângă dumneavoastră?
- Nu mi-a dat niciodată nici cel mai mic motiv. Noi ne petrecem extrem de mult timp împreună, suntem cumva dependenți unul de altul, cu toate că avem treburi diferite. Ne este foarte greu când suntem despărțiți. De exemplu, când am fost la emisiunea „Sunt celebru, scoate-mă de aici!”, 40 de zile, eu am slăbit opt kilograme acolo că n-am mâncat, am suferit de-aia, de-aia, iar el aici, acasă, a slăbit 10 kilograme doar pentru că nu eram împreună. În primăvara aceasta se împlinesc 15 ani de când ne-am cunoscut și ne-am căsătorit. Deși cârcotașii nu mi-au dat niciun an alături de soțul meu mai tânăr cu 11 ani, frumos și deștept.
- Nu v-au descurajat acele vorbe?
- Sincer, nu m-am gândit. Totul s-a petrecut atât de repede, că nu mi-am dat seama. Iar după aceea viața a continuat exact cum e acum și am realizat că a fost cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac pe negândite.
- Ați fost vreodată geloși? Dumneavoastră poate, că el e mai tânăr?
- Mici gelozii, dar mai mult din partea lui. Cu toate că i-am zis că e absurd, ar trebui eu să fiu pe el. Am învățat de-a lungul anilor că preferăm să ne certăm decât să ținem ceva ascuns, să nu spunem, cred că de asta și funcționează relația noastră.
- Sunteți romantici unul cu celălalt? Mai faceți gesturi tandre?
- Da, tot timpul avem vacanțe în care plecăm fără copii, unde să fim doar noi doi, unde putem să fim cât vrem de pasionali și să ne facem de cap. Să reaprindem focul care nu se stinge, ci se estompează din cauza lipsei timpului, muncii, tăvălugului. Ne spunem „Te iubesc!”, mai ales în momente importante. Soțul meu, care pare destul de serios, de rigid și foarte ordonat, organizează momente romantice de mă topește. Găsesc mereu buchete de trandafiri prin casă, pentru că ştie că îmi plac. Nu există să mă uit undeva și să sesizeze că mi-a plăcut ceva, chiar dacă nu am neapărată nevoie. El îmi spune: „Dacă ție ți-a plăcut, o luăm!”. E treaba bărbatului să facă gesturi romantice...
- Dar dumneavoastră nu aveți niciun as în mânecă atunci când vine vorba de romantism?
- Dacă vreau să-l zăpăcesc, o lenjerie intimă nouă nu dă greș. Un furou nou, o lumină difuză. Încep cu un film şi un vin bun… Dacă bărbatul te iubește cu adevărat, atât de simplu este să reaprinzi flacăra...
- Privitor la ponturile de înfrumusețare, de ce țineți cont cu sfințenie, în afară de ora de mișcare zilnică de care povesteați?
- Destul de târziu am început să folosesc creme, iar acum am o chestie, să mă duc să mai cumpăr ceva, poate pentru că nu am avut până acum. Eu tot timpul am fost pentru naturalețe. Nu îmi este teamă să-mi arăt fața nemachiată, pe lângă faptul că am probleme. Sunt alergică aproape la toate fardurile. Din fericire, ridurile mele sunt de expresie. Cred că am gene bune! (râde) Am învățat că hidratarea este extraordinar de importantă. Mi-am forțat corpul să ceară apă. Eu am făcut sport de performanță în tinerețe și dintotdeauna mi-a plăcut să fiu activă, chiar dacă nu-s neapărat trasă prin inel, pentru că îmi place și să trăiesc, ca să zic așa. Însă, de reținut, chiar dacă nu sunteți pasionați de sport, măcar apelați la mersul pe jos, care este absolut necesar. O jumătate de oră de mers pe jos, pe zi, face minuni.
Proiectul de suflet: propriul film
- Ce v-ați propus pentru acest an?
- Foarte multe! Pe plan actoricesc, în primul rând vreau să finalizez proiectul la care lucrez de ani buni: propriul film. Pe care îl produc, îl regizez şi la care am scris scenariul. Chiar dacă nu se va lansa anul acesta, vreau să fie măcar produs integral. Am și trei piese de teatru noi pe care vreau să le fac. Mai nou, m-am apucat și de montat spectacole. Dacă nu îmi ieșea primul, mă lăsam păgubașă, dar a mers extraordinar de bine. Publicul chiar apreciază. Mai am de lucru la ele, la scenariu, la tradus, că unele sunt în limba rusă. Îmi mai doresc de mulți ani, și nu cred că voi reuși în 2023, să termin o colecție de haine și să o lansez pe podium, dar, cu siguranță voi face un drum în afara țării ca să îmi aduc materiale. Aici deja am primit și acordul soțului. Privitor la vacanță, vrem să facem o călătorie cu mașina până în Portugalia. Este o țară pe care nu am văzut-o până acum și îmi doresc enorm să o explorez la vară. Va fi o lună plină, cu oprit în mai multe țări care ne ies în drum. Obiectivele din țară de la noi se ivesc de azi pe mâine, nu le mai pun.