de Cristina Tache
- Fostul solist al formaţiei Real B, care făcea furori la începutul anilor ’90, revine
Fost component al trupei Real B, care în anii ’90 făcea furori cu melodiile „Vino, vino” şi „La închisoare”, Cristian Rizescu a trecut de la manele la muzică de petrecere. Este căutat de amatorii de distracţie din toată ţara şi se împarte între muzică şi familie. După aproape 20 de ani de carieră, se consideră un om împlinit, care a luat de la viaţă tot ce şi-a dorit. Despre Cristian Rizescu, cel din spatele scenei, citiţi în cele ce urmează.
- Cum aţi descoperit muzica şi cine v-a îndreptat paşii către această carieră?
- La mine în familie nu cânta nimeni, dar mama a visat, când era însărcinată cu mine, că eu voi fi chitarist. În clasa I mi-a pus profesor particular de chitară şi am început să învăţ să cânt la acest instrument. Apoi, am făcut clasele V-VIII la Şcoala Populară de Artă din Târgovişte. În acea perioadă cântam muzică folk şi participam la „Cântarea României”. Responsabili pentru faptul că eu cânt acum sunt numai părinţii mei, care m-au împins către această meserie.
Melodia „Vino, vino”, un hit nemuritor
- Care e povestea trupei Real B?
- Formaţia a fost înfiinţată de Iliuţă Bumbeş, dar era cunoscută doar pe plan local, la Găeşti, Dâmboviţa. În 1991, m-am întâlnit cu băieţii, care mi-au propus să înregistrăm o casetă. Am imprimat melodia „Vino, vino” pe bandă de magnetofon şi am scos pe piaţă caseta. În scurt timp am devenit cunoscuţi în toată ţara. Denumirea trupei a fost dată de Iliuţă, pornind de la numele lui - Bumbeş. Am cântat până prin 1994 împreună, iar apoi au plecat chitaristul şi bateristul şi am rămas doar eu cu Iliuţă. Am continuat amândoi sub numele de Real B până în 1998, după care eu am hotărât să încep o carieră solo. Succesul a fost mare pe vremea când cântam cu formaţia, dar am fost surprins să văd că publicul a primit foarte bine piesele vechi, remixate de mine mai apoi. Melodia „Vino, vino”, pe care am interpretat-o alături de Denisa, a devenit un hit nemuritor în rândul iubitorilor de manele. De vreo doi ani am cam renunţat la manele şi m-am axat pe muzică de petrecere, care este foarte iubită de public.
- Cât de mult s-a schimbat viaţa dumneavoastră după ce aţi devenit cunoscut publicului larg?
- Partea bună a fost că am ajuns unde mi-am dorit. Dar au existat şi aspecte negative. Din lipsă de timp, mi-am pierdut prietenii vechi. Mulţi nu au înţeles că nu mă văd cu ei pentru că nu am timp şi au tras concluzia că „m-am ajuns” şi că nu mai vreau să îi bag în seamă. În plus, mi-am pierdut şi intimitatea. Oamenii mă opresc pe stradă să îmi ceară autografe sau să facă poze cu mine. Sunt părţi pozitive, dar şi negative în meseria de cântăreţ.
„Din gelozie nu mi-am mai lăsat soţia să cânte”
- Aveţi o căsnicie ce durează de 16 ani. Cum a suportat soţia ritmul dumneavoastră de viaţă?
- Luminiţa cânta şi ea într-o formaţie locală, din Găeşti, şi am văzut-o la o nuntă. Mi-a plăcut de ea foarte mult, ne-am împrietenit, iar la scurt timp ne-am şi căsătorit. La numai un an de la nuntă, a apărut şi băieţelul nostru, Adrian Sebastian, care acum are 15 ani. Iar în urmă cu zece luni s-a născut fetiţa noastră, Andreea Larisa. Soţia mea a renunţat la muzică, pentru că eu eram gelos. O perioadă a cântat alături de mine, dar pe la nunţi şi petreceri toţi o admirau şi devenisem gelos. După ce l-a născut pe băieţelul nostru a rămas acasă, pentru a se ocupa de casă şi de el. I-a fost destul de greu să accepte meseria mea, dar are nişte nervi de fier şi foarte multă încredere în mine.
- Care este cel mai important lucru în viaţă pentru Cristian Rizescu?
- Pe primul loc este familia. M-am dedicat ani buni muzicii, pentru a-mi face un nume, dar acum pun pe primul plan soţia, copiii, părinţii, sora, prietenii apropiaţi. În fiecare an plec cu familia mea la mare şi la munte, nu ratăm nicio vară. Chiar şi de Revelion, atunci când cânt undeva, soţia mea merge cu mine.
- Ce vis nu v-aţi împlinit până acum?
- În general, am făcut tot ce mi-am dorit. Pot spune că sunt un om împlinit, dar am un vis care nu s-a materializat încă: să îmi deschid o pensiune. Îmi doresc să am un loc al meu, unde să pot şi cânta. Ar fi ceva inedit să cânte patronul la petreceri.
- Ce le transmiteţi fanilor dumneavoastră şi cititorilor revistei Taifasuri?
- În primul rând, să cumpere revista Taifasuri, pentru că oferă cele mai bune cd-uri, cu cei mai cunoscuţi artişti. Din această revistă pot afla totul despre artiştii lor preferaţi. Şi le promit că nu o să îi dezamăgesc niciodată. Celor cărora şi-ar dori să mai asculte manele noi cântate de mine le spun să stea liniştiţi că le pregătesc surprize.
„După ce am terminat liceul, am dat concurs pentru un post de educator la şcoala de corecţie din Găeşti. Am lucrat acolo aproximativ un an cu deţinuţii. De la deţinuţii de acolo am preluat melodia „E greu la închisoare”. Această piesă a rămas un fel de imn al celor certaţi cu legea, pentru că se tot cântă de atunci. Perioada petrecută ca educator la şcoala de corecţie a fost o adevărată lecţie de viaţă pentru mine. Experienţa asta mi-a oferit o perspectivă nouă asupra vieţii”.