de Elena Schiffer
Născută sub o stea norocoasă, a doua zi de Crăciun, în urmă cu 35 de ani, Elena Gabriela Udrea, ministrul Turismului, păşeşte apăsat, cu hotărâre şi perseverenţă pe drumul hărăzit de Cel de Sus. Ambiţioasă, provenită dintr-o familie de oameni simpli şi muncitori, a luptat întotdeauna pentru a fi cea mai bună. A terminat Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu”, şcoală de elită din Buzău, şi a ajuns în Bucureşti, construindu-şi cariera pas cu pas. A devenit avocat, apoi a vrut să schimbe lumea, să aducă prospeţime şi să îndrepte lucruri, pe măsura puterilor, în societatea românească ca mulţi alţi tineri entuziaşti. Şi i-a reuşit!
„Fac doar lucruri în care cred”
Am vrut să pătrundem dincolo de imaginea omului politic şi să descoperim sensibilităţile, durerile, bucuriile femeii Elena Udrea. Ne-am întâlnit într-o seară de noiembrie şi aşteptam cu teamă să intervievez o femeie-politician dură, cu răspunsuri acide, dar, spre marea mea uşurare, am descoperit un om deschis şi cald, cu zâmbetul pe buze, cu care povesteam despre copilărie şi despre viaţa cotidiană aşa cum o fac cu prieteni vechi... Am spart gheaţa cu o întrebare destul de abruptă, încercând să-i sondez sufletul, să aflu cum s-ar caracteriza pe sine: „Dacă ar fi să mă definesc printr-un verb, acela ar fi «a arde». Mă consum pentru tot şi nu realizez nimic fără a pune suflet şi pasiune. Oricum, eu nu fac decât lucruri în care cred. Tocmai de aceea mi-am ales ca motto dictonul lui Cicero «Omnia mea mecum porto», ceea ce înseamnă «Tot ceea ce am duc cu mine (şi nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin)» Tot ceea ce arăt că sunt asta sunt şi nu am de gând să ascund niciodată nimic.” Directă şi sinceră, am conchis după acest simplu exerciţiu de sinceritate şi de introspecţie, apoi curiozitatea m-a îndemnat să descopăr mai multe despre copilărie, familie... „De Sărbători, mergeam acasă la părinţii mamei din Bucovina, pentru că acolo se respectau altfel tradiţiile. Ne strângeam toată familia la tăiatul porcului, iar bunicul, după ce pârlea godacul cu paie şi îl curăţa, punea un sac de pânză şi ne urca pe mine şi pe fratele meu mai mare, Adrian, pe el, dându-ne şoriciul din frunte, pentru ca noi să fim «fruncea». Bunica făcea cozonaci, împodobeam bradul... Era o atmosferă extraordinară, desprinsă parcă din poveşti. Poate şi din acest motiv iubesc să fac Sărbătorile în ţară, iar anul acesta le voi petrece în Maramureş”, povesteşte, cu nostalgie şi privire întoarsă în trecut la acei ani ai inocenţei, doamna ministru.
„Doream să îmi depăşesc condiţia”
Pe măsură ce trecea timpul, fetiţa ingenuă şi cuminte visa să devină ba medic ori profesor, ba inginer, dar cineva acolo Sus a hotărât altceva. „Cert este că de atunci îmi doream foarte mult să îmi depăşesc condiţia socială a familiei mele, oameni simpli, muncitori. Dar ce putea însemna mai mult în vremea comunismului? Să termini o facultate şi să devii intelectual, să obţii un salariu mai mare, să îţi dea statul o locuinţă şi să îţi permiţi să îţi cumperi poate o Dacie sau un Oltcit. Aşa vedeam eu atunci reuşita în societate, să devii o persoană respectabilă, cu un statut bine stabilit”, continuă şirul povestirii doamna Elena Udrea.
„La Revoluţie am ieşit în stradă”
Lucrurile aveau să se precipite în 1989, când ordinea cunoscută avea să se schimbe şi să aducă noi visuri şi aripi celor care se săturaseră de restricţiile şi încorsetarea unui regim totalitarist. Fără să intuiască încotro o va duce acest nou val, adolescenta Elena Udrea s-a implicat trup şi suflet în şirul evenimentelor: „M-a prins Revoluţia în clasa a X-a şi am fost doi ani mai mult decât bulversată, pentru că nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Oricum, credeam tot ce vedeam la televizor şi eram extrem de naivă, dar aşa erau vremurile. La 22 decembrie 1989, la Buzău, s-a tras, iar noi am ieşit în Piaţa Dacia, ne-am organizat cum am putut. Se ştiu lipsurile regimului Ceauşescu, dar, printr-o minune, chiar la 22, la alimentară se băgaseră brânză de burduf şi salam. Am cumpărat, am făcut sandvişuri, ceai fierbinte şi cu două sacoşe am plecat la soldaţii care apărau Poşta din Buzău. Îmi amintesc cum strigam «Nu trageţi!», cu naivitatea fetei care considera că acei oameni ar fi putut-o împuşca. Le-am dat gustările şi ceaiul, fericită, apoi m-am întors la bloc şi am organizat echipe de pază, am baricadat scara cu băncuţa de pe alee şi ne păzeam de terorişti. Era Revoluţie! Am ieşit în stradă, am făcut gărzi patriotice şi controlam identitatea (buletinele) oamenilor în puterea nopţii, la liceul meu, «B.P. Hasdeu», pentru ca teroriştii să nu îl mai poată pune înapoi pe Ceauşescu. Ca semn de protest, am rupt foile cu portretul dictatorului din manuale şi le-am ars pe străzi, ne-am suit în tren şi am venit la Bucureşti. Noi am crezut cu adevărat în autenticitatea Revoluţiei! Mai mult, m-am bucurat când Ion Iliescu a fost ales preşedinte şi îl vedeam ca pe salvatorul României. Cu atât mai mult sunt credibilă astăzi, când spun că acest om a făcut foarte mult rău acestei ţări.”
„Avocatura îţi întăreşte caracterul”
Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Dimitrie Cantemir”, tânăra ambiţioasă a devenit stagiar în 1997 şi şi-a deschis doi ani mai târziu propriul cabinet de avocatură. Sigură pe ea, a păşit ulterior în politică, mai întâi în calitate de consilier în Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi apoi ca şef al Cancelariei administraţiei prezidenţiale, pentru ca în decembrie 2008 să ajungă ministrul Turismului. Nu se vede făcând altceva: „Dacă ar trebui să fac altceva decât politică, m-aş întoarce la avocatură, pentru că este o profesie cu adevărat liberă, nu doar liberală, în care îţi alegi programul, clienţii, poţi să îţi urmezi principiile, căci nimeni nu te poate obliga să lucrezi împotriva a ceea ce crezi. Este o profesie frumoasă, care îţi întăreşte caracterul.”
„Încerc să-mi protejez mama”
În 1998, tânăra avocată şi-a adus părinţii în Bucureşti şi a reuşit să le cumpere un apartament în Drumul Taberei, pentru a fi mereu aproape. Din păcate, acum timpul liber îi este cu mult drămuit, şi doamna ministru abia ajunge să îşi vadă mama, care ar renunţa la orice numai să stea cu toţii în aceeaşi casă, să aibă familia laolaltă: „Cred că mama va plânge când va citi acest material, pentru că îi este foarte dor de noi. Zilele acestea sigur voi ajunge să o îmbrăţişez, pentru că de o lună nu ne-am văzut. Încerc să o protejez, să nu o mai afecteze ce apare neadevărat despre mine prin presă, şi ştiu că ea şi-ar dori ca eu să renunţ la politică, numai ca să avem mai mult timp pentru noi. Din fericire, fratele meu şi nepoatele mele, Mădălina şi Miss (acum studente, licenţiate), stau tot în Drumul Taberei şi îi sunt aproape. Dincolo de supărările provocate de atacurile din presă, mama este mândră de copiii săi!”
Lună de miere în Miami
Discuţia ne-a purtat firesc către viaţa de familie şi povestea de iubire cu omul de afaceri Dorin Cocoş... „Sunt căsătorită de şase ani. Nu voi uita niciodată data, pentru că m-am căsătorit în ziua în care am împlinit 30 de ani, după şase ani de relaţie. Dintotdeauna am visat ca de ziua mea să primesc multe flori, căci în comunism abia dacă se găseau câteva garoafe îngheţate, şi să merg măcar o dată la mare, pentru că o ador. Ei bine, ştiind astea, soţul meu mi-a pregătit o surpriză. Cu câteva zile înainte îi acceptasem cererea în căsătorie, iar el a făcut aranjamentele pentru a pleca într-un loc în care aveam marea aproape, dar şi un consulat. Aşa am ajuns, la ora 11:00, în New York, unde ningea şi ne-am cununat civil, iar la ora 17:00 ne aflam deja în Miami, pe plajă, la ţărmul Oceanului...”, rememorează, cu aceeaşi bucurie, doamna ministru.
Naşă a trei copii
Departe de stresul pe care îl implică viaţa politică, Elena Udrea este o femeie sensibilă, deschisă, jovială, care nu îşi ascunde dragostea pentru copii. De aceea, a şi devenit părinte spiritual pentru trei micuţi: „Am iubit mereu copiii, iar la bloc i-am crescut pe cei mai mici decât mine. Îi ajutam să se îmbrace, să mănânce, mergeam cu ei în vacanţe. Practic, nu făceau nimic fără «Băbiţa», căci aşa mă alintau ei la acea vreme, de la Gabriela. Vecinele de la bloc, care credeau în tot soiul de superstiţii, spuneau că iubesc atât de tare copiii, că probabil nu voi avea parte de ei. Eu am rămas în continuare ataşată de ei şi am trei finuţi. O fetiţă pe care am botezat-o împreună cu soţul meu, fiica unei doamne judecător, o bună colegă de-a mea, şi doi copii orfani, Sonia Elena, din Slobozia, care va împlini 3 ani şi care a fost deja adoptată de o asistentă maternală, şi Ionuţ, care va împlini 4 ani în februarie, fiind în curs de adopţie. Băieţelul este din Bucureşti şi, din păcate, are o problemă de sănătate. Amândoi îmi spun «naşa» şi mă recunosc atunci când văd poza în ziare sau la televizor. Sunt pur şi simplu adorabili şi când îi văd nu pot să mă gândesc decât la mamele care au avut inima să îi abandoneze! Sunt minunaţi!”
Dorinţa de a răzbate într-o lume a bărbaţilor şi a dovedi prin muncă şi ambiţie că şi femeile pot face aceleaşi lucruri ca şi partenerii lor a ajutat-o să se menţină în top şi să nu renunţe când alţii ar fi fost doborâţi. Dar pentru acest lucru, doamna Elena Udrea şi-a sacrificat timpul liber pe care alte femei îl au fără a i se părea o povară. După o perioadă îndelungată, se întrevede şi lumina unei minivacanţe: „În şase luni nu am avut un week-end în Bucureşti, pentru că a trebuit să merg în ţară sau peste hotare, unde a fost nevoie de mine, şi nu din lipsă de plimbări cum au acuzat unii. După ce trec aceste alegeri şi Traian Băsescu va câştiga cel de-al doilea mandat, plec măcar o săptămână ori la Băile Felix, ori la Neptun, oricum, într-un centru balnear modern, în care să mă relaxez şi să fac o cură de sănătate. E şi păcat să nu profit de apele minerale cu proprietăţi extraordinare şi de tratamentele pe care le pot face în ţară!”.
Cu rădăcini în pitoreasca Bucovină şi în satul de câmpie de la Buzău, doamna ministru tânjeşte după viaţa liniştită de la ţară, după mirosurile de fân cosit şi pâine aburindă, de must proaspăt şi de frunze arse în toamna târzie ori după aerul uscat şi gerul iernilor copilăriei: „Îmi doresc mult să îmi fac o casă la ţară, cu două camere simetrice şi un hol, simplă, tradiţională, din pământ, cu pridvor şi cu muşcate la ferestre, cu cerdac şi sobă cu lemne. Când merg prin ţara asta atât de frumoasă şi de pitorească cred că am găsit zeci de locuri unde mi-ar plăcea să fie amplasată. Casa bunicilor de la Buzău era într-o zonă de câmpie, dar îmi amintesc cu nostalgie mirosul de colb de pe uliţe sau a strugurilor zdrobiţi după culesul viei. Chiar am vorbit ca agenţiile de turism să realizeze un produs special pentru toamnă - un week-end la culesul viei -, în care turiştii să adune strugurii cu mâna lor, să guste din must şi din pastramă şi să stea la focul de tabără, la poveşti”.