de Georgiana Mihalcea

Rar mi-a fost dat să stau de vorbă cu oameni de un asemenea calibru și-i mulțumesc Cerului pentru această ocazie. Doamna Sofia Vicoveanca este parte din noi, din identitatea noastră națională, graiul său ascunde toate focurile, dorurile și măreția Bucovinei. Deși în septembrie va împlini 83 de ani, abia am ținut pasul cu amintirile din prima sa tinerețe, cu energia, cu forța cu care trăiește acum, ajunsă la vârful maturității artistice și umane. Am stat de vorbă ceasuri la rând, am râs, am plâns, m-am gândit cât de norocoasă am fost să am această șansă de a vorbi cu un adevărat simbol al folclorului românesc. Vă promit, în rândurile ce urmează, o călătorie fascinantă printre amintirile unui om cum rar s-a născut pe meleagurile noastre.

„De curând am avut un concert la Londra, alături de Mirabela Dauer”

- Ultima dată când ne-am auzit la telefon, călătoreați cu trenul. De unde aveți atât de multă energie la aproape 83 de ani?

- Păi cu ce să vin?! Pe jos să vin de la Suceava până la București?! Cu mașina nu puteam să merg din cauza a tot ceea se întâmplă în trafic, se grăbesc toți. Cu trenul îmi este cel mai la îndemână. Eu, dacă am promis că merg undeva, apoi mă țin de cuvânt. Măcar atât să încercăm să păstrăm: respectarea promisiunilor. Și mai e ceva: să nu uit să dau „bună ziua” cum am învățat de la părinții mei. Să nu uit să mulțumesc, dacă cineva numai din priviri mi-a dat dreptate. Așadar, eu veneam de la București, am fost invitată la TVR unde era sărbătorită Angela Buciu și noi suntem cam de acceași vârstă, și i-am fost alături. E o emisiune interesantă, de suflet. Ea a venit cu Maramureșul ei, eu, cu plaiul meu de Bucovina, Aneta Stan din Dobrogea, deci, am cuprins cam toată țara.

- Ultimul concert unde l-ați avut?

- Am fost de curând la Londra, cu Mirabela Dauer. Le-am cântat unor oameni care erau plecați din țară, dar eu eram pe scenă înainte de nașterea lor! Le-am cântat și „Savetuca”, primul meu cântec, și altele cunoscute, și a fost așa, o mare bucurie, o reîntâlnire cu cântecul, cu oamenii și cu dorul de cei dragi de acasă. Şi apoi am mai avut de cântat și la alte evenimente, la niște cunoștințe bune, că s-au căsătorit.

„Copilă fiind, n-am știut gustul pâinii, atât am fost de necăjită”

- V-am văzut de curând la Gala Andreei Marin, „Nu există nu se poate”, unde ați primit o distincție pentru întreaga carieră. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest premiu?

- Dacă e să mă credeți, mă cam obligă să merg mai departe. Le-am mulțumit că și-au adus aminte de mine, dar asta nu înseamnă că eu de acum am pus punct. Nu. Lucrez la un CD nou. Am deja vreo 13 melodii... Mereu am vrut să-mi construiesc o cărărușă proprie. Așa le sfătuiesc și pe alte fete tinere: „Dacă vrei să cânți, încearcă să-ți pui sufletul tău în muzică, să nu iei de la nimeni nimic, faci așa cum crezi tu că ar trebui să prezinți mereu ceva nou pe piață”. Nici la îmbrăcăminte nu mi-a plăcut să imit pe nimeni, deși, piesele sunt aceleași: catrință, cămașă.

- Multă lume cred că vă invidiază că sunteți de atâtea decenii pe scenă. Care vă este secretul?

- Dar de ce? Omul e dator, în orice domeniu lucrează, să aducă mereu lucruri noi, nimeni nu-l oprește. Eu fiind o refugiată, copilă fiind n-am știut gustul pâinii, atât am fost de necăjită. Tata a fost plecat în război, a căzut prizonier la ruși. Când a venit acasă m-a găsit o școlăriță. Vreau să vă spun că primeam pachete din America, refugiată fiind, cum spuneam mai devreme. Eu am văzut lumina zilei dincolo de Cernăuți, la Toporuica, la Toporăuți. Părinții mei, pe vremuri au avut o situație foarte bună, având și o prăvălie în casă, și o gospodărie mare, totul a rămas de izbeliște când a început războiul. Mama m-a luat în brațe, iar în traistă a pus câteva schimburi pentru mine și ceva de-ale gurii, dar n-a uitat să-și ia cămașa și basmaua de mireasă pe care le am eu acum în zestre. Vă dați seama ce-a fost în sufletul ei, să părăsească tot, dar nu și-a uitat sufletul. Și, când a venit tata, nu știam nici dacă mai trăiește că fusese la ruși prizonier în lagăr, venisem de la școală și am găsit un militar în casă, am intrat, am dat „bună ziua” și, militarul din față mi-a spus „hai la tata!”. Eu am căutat ochii mamei și ea mi-a spus: „Da, este tata, a venit tata, du-te la el!”. Tata a început să-mi spună: „Tu ești o fată tare necăjită. Tu nu trebuie să porți cămașă cusută cu roșu, cu albastru”. „Dar cu ce să port?”, l-am întrebat. „Cu crem sau cu alb, că tu ești tare necăjită!”. Acuma, trecând peste atâția ani, numai mâna Domnului nevăzută mi-a croit acest drum și n-am cuvinte să-i mulțumesc în fiecare clipă. Pentru că, la vârsta mea, ați spus foarte bine de 80 și ceva de ani, 65 sunt de cântec. Dacă mă ține Domnul pe picioare, pe 1 octombrie îi împlinesc. Eu încă mai cânt pe bune, nu merg pe play-back! Dimineața și seara și peste zi, când sunt singură (soțul meu a murit de multă vreme, băiatul este la București, eu sunt la Suceava) și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot: „Doamne, nu știu ce cuvinte să folosesc pentru a-ți mulțumi pentru tot drumul croit de mâna ta nevăzută!”.

- Aveți sute de piese, dar, dacă ar fi să faceți un top al celor mai îndrăgite, cum ar arăta?

- Nu mă întrebați pe mine, ci pe un împătimit după cântecele mele! Primul e cel cu nume de fată, „Savetuca”, dar n-aș putea spune că unul mi-e mai drag decât celălalt! Eu, în spectacolele mele, am foarte mare grijă ce cânt, cum mi le aranjez, printre cele mai vechi mai strecor una mai nouă, mai necunoscută și îmi fac singură programul. N-am niciun sfătuitor, dar am avut oameni care m-au îndrumat când eram angajată la Ansambul „Ciprian Porumbescu”, vorbesc de anii tineri. Era o perioadă în care plecaseră soliștii din cadrul ansamblului și s-a făcut o selecție. Ceilalți au venit cu arii, cu romanțe, să-și arate glasul. Eu am cântat un cântec popular. Îmi aduc aminte, Doamne, n-am să uit cât oi trăi cum maestrul Dinu Stelian, care era șef de comisie, a dat cu ambele mâini în masă „Ia să văd solista asta!”. Cei care erau în jur nu le venea să creadă! De câte ori mă întâlneam cu maestrul Dinu Stelian îi mulțumeam, dar el îmi spunea „Sofia, eu n-am făcut pentru tine nimic, decât să le deschid ochii că erai potrivită în cadrul Ansamblului”. Eu, la acea vreme, aveam doar două fuste și două bluze. Eram un copil sărman și așa ceva nu se uită. Și cum spun mereu, Dumnezeu mi-a croit drum în lume.

„Ca să mă scape de tusea măgărească, mama m-a dat pe un bănuț unei vecine. Era ca o vrajă pe vremea aceea”

- Citeam la un moment dat o declarație cutremurătoare a dumneavoastră: „Mama m-a vândut la sfatul unei prietene”. Cum au stat lucurile, de fapt?

- Nu, Doamne, s-a interpretat greșit, dar nu am mai stat să le explic! Stați să vă spun exact cum a fost: pe vremuri era un obicei, ca un fel de vrajă, că medicament nu-i, când ai tuse „măgărească”, din aceea grea de care nu mai scapi, spunea tradiția „să dai copilul pe un bănuț, într-o casă pustie ca să scape de tuse”.

- Vedeți ce a ieșit?!

- Ce să fac acum, să mă iau la ceartă cu ei?! Nici vorbă! Mama m-a dat la o vecină pe un leuț, că așa era credința din străbuni, în speranța că îmi trece tusea aceea urâtă, să mă fac bine. Deci tot niște chestii din vechime, obiceiuri pe care lumea le urma. Am și râs singură când am citit ce a apărut în presă. Cum să facă mama așa ceva?! Îmi amintesc că vara, mai ales, după ce se terminau treburile câmpului și cele ale curții, se stătea la masă, și, apoi se aşezau la povești pe prispă, afară. Eu mă prefăceam că dorm în brațele mamei și ea, crezând că nu aud, îi povestea mătușii mele mai bătrâne, care ne-a găzduit, și uie așa am aflat eu multe întâmplări din copilăria mea, printre care și asta. Eu am spus presei multe povești din copilăria mea de-a lungul timpului...

„La început am intrat să lucrez la o topitorie de in”

- Cum ați descoperit, că tot ne întoarcem cu discuția în copilărie, că acesta vă este drumul în viață?

- Eu mergeam la prășit chiar de pe la 11-12 ani pentru câțiva bănuți, pentru că eram doar cu mama, tata fiind prizonier, așa cum v-am spus, și cântam pe câmp în arșița soarelui. Și mă mai luau vecinii, că știau că sunt refugiată. O mătușă al cărei soț era frate cu tatăl meu nu a avut copiii și ea ne găzduia. Mai mergeam cu mama la luare de zestre, la jocuri, la horă, când se făceau în sat și mai trălăiam și eu pe acolo cu lăutarii. N-am știut că toate astea se vor aduna și, în timp, vor apărea niște melodii cunoscute. Și, sigur că, așa a început toată povestea mea, cu mătușa Saveta, când mergeam la prașilă mai zicea: „Mai cântă-ne și tu ceva!”. Mai știam şi de la mama niște cântece… Şi mătușa mea Saveta mi-a spus: „Tu trebuie să pleci în lume. Să nu mănânci pâine de la coada sapei. Dar să nu mă faci de rușine!”. Știți ce însemna asta, să nu mă faci de rușine? Că au mai plecat oameni din sat, dar nu pe drumul cântecului, pe alte domenii. Nu s-au realizat când au plecat la oraș și s-au întors în sat. E, asta e mare rușine! Deci, n-au reușit să îşi facă un drum. Era mare lucru pe vremea noastră și-i era tare frică mătușii că eu n-am să răzbesc în lume. Dar, m-am dus la Suceava, la o altă mătușă care mi-a fost ca o a doua mamă.

- Și așa ați ajuns la oraș...

- Da, aici, eu dădeam „bună ziua” la toată lumea cu care mă întâlneam pe stradă! Și mătușa mea mă sfătuia: „Nu, să dai bună ziua numai la oamenii cunoscuți, nu la toată lumea!”. La început am intrat să lucrez la o topitorie de in. După câteva luni de lucru, într-o zi s-a blocat turbina aceea mare și urla. Cine să se bage să scoată din elicele acelea fuiorul care se prinsese, că toată lumea avea familie și nu riscau. Eu m-am gândit că doar mama și tata o să plângă după mine. Și am spus „intru eu”, că eram subțirică. M-au luat toți specialiștii și maestrul: „Vezi, ai grijă să nu-ți prindă mâna, trebuie să scoți fuiorul”. Și-am intrat și, dintr-o dată a început turbina să „cânte” normal, așa cum trebuia și au fost toți speriați și uimiți în jur. Tot mâna nevăzută a Domnului m-a făcut să reușesc și atunci. Eu asta cred! Și, după acest eveniment cei de la topitorie de la Iscani s-au gândit să mă susțină să fac inginerie și, ulterior, topitorie. Eu începusem deja să cânt, dar n-am zis „nu”, dar știam că „nu” va fi, căci simțeam că spre cântec mă trage inima. Și cam așa am început. Astea sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui până acum, nu știu ce mi-a venit, dar am retrăit momentele mele în discuția asta. Am luat drumul Casei de Cultură din Iscani, era acolo o brigadă artistică, și apoi am dat concurs să intru în Ansamblul Ciprian Porumbescu, cum vă povesteam mai devreme.

„Soţul meu îşi lăsa umărul să îmi pun sufletul să plângă pe el“

- Ne-am luat cu vorba despre carieră, dar mi-ar plăcea să revenim la familia dumneavoastră. Cum v-ați cunoscut soțul și cum ați ajuns să vă căsătoriți?

- Soțul meu, un ziarist bucureștean, era trimis într-o delegație la Suceava și băieții dansatori l-au luat la un spectacol de-al Ansamblului nostru. El a venit, m-a văzut în spectacol și a zis: „Vreau să cunosc fata asta!”. La început mie nu-mi plăcea de el! Voiam să am un drăguț, dar drăguț nu înseamnă iubit, e ceva cu care doar te vezi și vorbești, să ne certăm, să-și ceară scuze, așa era pe vremea noastră. Ei bine, el la a doua întâlnire m-a cerut de nevastă! Numai asta nu-mi trebuia! Era cu zece ani mai mare decât mine. Dar nu a renunțat, a știut el pe ce pune mâna!

- Cum l-ați caracteriza pe soțul dumneavoastră?

- Mi-a fost tare aproape în tot și în toate, mi-a dirijat lectura. Era pe atunci perioada de cenzură și spunea: „Ai grijă că se spun bancuri, chiar și cu caracter politic și, dacă tu râzi, sunt și ciripitori în formație. Ai grijă, că, dacă tu râzi de efectul bancului s-ar putea să se înțeleagă că tu ești de acord cu așa ceva”. Își lăsa umărul să-mi pun sufletul să plângă pe el, așa a fost soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească! Cum spuneam, mi-a dirijat lectura. Stăteam mereu de vorbă după ce terminam o carte pe care mi-o recomanda și el știa conținutul. Una din cele patru camere ale apartamentului meu este plină de cărți de sus până jos. El a fost cel care a avut grijă de cărțile din casă, greu se mai găseau pe atunci. Trebuia să lași din timp vorbă la librărie să-ți țină un volum de calitate care apărea. Dacă veneam necăjită de pe teren avea vreme de mine, lăsa scrisul: „Spune-mi, ce s-a întâmplat!”, mi-a fost tare, tare aproape. Acum știți că lumea-i rea, unii au spus că m-a bătut! Ferească Dumnezeu! Soțul meu nici măcar cu vorba nu m-a atins!

- L-ați mințit vreodată?!

- Mă faci să râd la amintirea asta! El era bucureștean. Dar, la noi, în Bucovina, se pune smântână în toate mâncărurile: cu brânză, cu mămăliguță, la ciorbe, la tot. Și mi-a spus el de la început: „Mie nu-mi pui smântână în ciorbă niciodată!”. Acum, eu știam ce gust are ciorba lui fără, că doar eu o făceam! Și mai știam ce gust avea a mea cu o țâră de smântână. Și, într-o zi, m-am supărat și am turnat smântână în toată oala. M-am dus la el și l-am poftit la masă. Când a văzut farfuria mi-a spus: „Ți-am zis să nu-mi pui smântână în ciorbă!”. „N-am pus!”, i-am răspuns eu. „Și atunci de ce e albă?”, mă întreabă el imediat. „Că am pus conopidă, am pus țelină, puțin păstârnac și s-a albit. A început el să mănânce și a exclamat: „Au, ce bună-i! Mai vreau o porție”. I-am mai dat una. „Mie numai așa să-mi faci de acum înainte!”. Toată viața lui a mâncat ciorbă cu smântână și n-a știut! Și știi de ce? Că, dacă îi spuneam ar fi spus: „Ți-ai bătut joc de mine? Știai că nu vreau! De ce mi-ai pus?”. A plecat în altă lume și n-a știut că a mâncat ciorbă cu smântână. Nu i-a fost niciodată rău! În viață, dacă ai apucat să spui o dată o chestie, apoi las-o așa! N-o mai schimba. Chiar dacă n-a fost așa! În sensul dacă e bine așa cum ai sucit-o! Asta e părerea mea!

„Lucrez la un  CD nou. Am deja vreo 13 melodii... Şi încă mai cânt pe bune, nu fac play-back!“

„Într-un film am fost soţia lui Gheorghe Dinică“

- Dumnevoastră locuiți singură în Suceava. Cum vă descurcați cu toate treburile?

- Știți că bătrânețea nu începe de la față. Bătrânețea începe de la picioare. Eu stau la etajul 2, n-am lift și când vin cu bagaje, când văd treptele, îmi imaginez că un cameraman e în fața mea. Și-n momentul respectiv mă îndrept imediat. Într-o zi m-am trezit zâmbind și am zis: „Doamne, bine că nu mă vede nimeni!”. Deci acest mic șiretlic mă ajută. Eu am avut norocul să joc și în câteva filme și de acolo am chestia asta, să am grijă ce să exprim prin mersul meu.

- În ce filme ați jucat?

- În mai multe: „Orașul văzut de sus” a fost primul cu Margareta Pogonat în care am avut rolul de buldozeriță, deși eu nici nu aveam carnet de șofer! După ce a apărut filmul, m-am dus la București și un coleg mi-a spus: „Doamna Sofia, dar dumneavoastră nu sunteți așa!”. Adică, în film eram o tipă bătăioasă, pe buldozer! Dar nimeni nu știa că adevăratul buldozerist era, în timpul filmărilor, jos la picioarele mele să îmi spună ce să fac! Da, dar dacă vrei să crezi că se poate, reușești. În filmul „Casa din vis” îmi aduc aminte că l-am avut ca soț pe Gheorghe Dinică. Ne-a chemat la filmare, eram în microbuz, mergeam spre locație, și, când m-a văzut domnul Dinică a spus: „Azi petrecem, că o avem pe Sofia cu noi!”. La care regizorul îi spune: „Nea Gigi, ea îți este nevasta!”, „Bine, măi, și acum spui?!”. Pe Maia Morgenstern am avut-o drept noră, deci am jucat mereu cu actori foarte mari și-mi era frică să nu greșesc. Dar stăpâneam foarte bine ce aveam de făcut, mă pregăteam din vreme. Da, am avut acest noroc să pășesc și în alte domenii ale artei.

„N-am mai găsit niciodată gustul ciocolatei din copilărie“

- Mai e ceva ce n-ați spus până acum nimănui?

- O, da, multe! Nu știu de ce acum, vorbind cu tine, îmi vin atâtea amintiri. Când eram copilă refugiată, primeam din America ajutoare, pachete cu ulei, cu zahăr și ciocolată. Mama îmi dădea pe zi o bucățică de ciocolată cam cât e unghia de mare. Stăteam ore în șir cu limba pe bucățica aceea de ciocolată. Eu, când am început să cânt, acum 65 de ani, am povestit asta și am tot primit pachete cu ciocolată din Germania, din Austria de peste tot din lume. N-am mai găsit gustul ciocolatei din copilărie, nu mai există.

„După ce am născut băiatul, vocea mi-a coborât cu o terţă. M-am trezit cu glas de babă“

- Citeam la un moment dat, că, atunci când ați născut, vi s-a schimbat vocea cu o terță. Așa a apărut un timbru inconfundabil...

- O, da! Copilul meu mi-a schimbat destinul. În anii ’70 au fost mari inundații în Ardeal și atunci s-a văzut generozitatea oamenilor cu produse, cu bani... Și s-a deschis și o listă cu cine își dorește să înfieze un copil. M-am sfătuit cu bărbatul meu și ne-am hotărât să luăm o fetiță de vreo 3-4 ani, să putem comunica cu ea. Noi eram de mulți ani împreună și nu apărea pruncul. M-au întrebat dacă o vreau blondă sau brună. Eu am spus: „Trebuie să văd dacă sunt mamă bună!”. Dar copiii nu s-au mai dat, că Ceaușescu a luat alte măsuri: leagăne, cămine, alți copii și-au găsit părinții. Dar, la o lună după asta am simțit că am pruncul meu în pântece. Deci, consider că este un copil dăruit. După el am mai vrut copii, dar n-a mai fost să fie. Și, imediat după ce am născut, mi-a coborât glasul cu o terță. Asta e mult! M-am trezit cu glas de babă! Și atunci am luat măsuri: am fost prima care a adus opinca la scenă. Am venit cu costumul bătrânesc de la munte, basma neagră pe cap, catrința lungă, trăistuță. Eu până atunci nu aveam doină în repertoriu, nu aveam susținere vocală pentru doină și baladă. Cu căderea asta de glas am reușit să aduc și blesteme și bocet. Am mers la diverși medici, pentru că eram tânără încă și glasul așa de grav, degeaba. Medicul care a fost alături de mine până s-a născut pruncul mi-a zis: „Doamnă dragă, Sofia dragă, dar tu ai născut un copil de 4 kg și jumătate, tu ai să-ți revii”, mă tot încuraja. Tot el mi-a zis la naștere: „Poți să răgnești, să dărâmi spitalul, dar, dacă, mă asculți pe mine o să fie bine”. L-am ascultat că mi-a fost și rușine, pentru că, eu am născut pe 6 martie, când era Festivalul de la Brașov. Și a intrat o asistentă care nu știa cine e pe masă: „Ce se chinuiește doamna, zici că sunt cei de la Brașov!”. Mi-a fost rușine să mai zic și „au”. El e singurul meu copil, am două nepoate, una a terminat Psihologia, a luat și Masteratul. A doua, Măriuța a făcut doi ani la ASE și a spus că nu se regăsește și a intrat la Medicină Veterinară. Băiatul meu este născut dintr-o cântăreață și un ziarist, și este cameraman în cadrul Televiziunii Naționale. Avem o relație foarte bună. Mă simte, dacă ceva nu e în regulă cu mine. Mă cunoaște după glas, după intonație. Ne vedem destul de des, când vin la București, la el stau. Dar, în fiecare zi vorbim la telefon, el după glas mă știe dacă sunt bine sau nu. Mereu mă întreabă: „Mamă, ai ce mânca?!”. Dar mă bucură acest lucru că-și aduce aminte de mine.

„Am pe balcon 130 de ghivece cu flori. Orice lucru mărunt îmi bucură inima“

- În afară de scenă și de cei dragi, ce alte lucruri vă mai bucură sufletul?

- Eu, la drum, dezleg integrame, și, chiar nepoțica mea care a terminat Psihologia, spune „Mămucă, dezlegi integrame?”. „Păi nu știi că eu sunt plină de integrame?!”. Și băiatul meu, când mă duc la București mă așteaptă cu astfel de reviste pe masă. Îmi place să citesc. Îmi fac singură toate treburile casei, îmi spăl rufele, calc. Am 130 de ghivece flori și știu care sunt „bețive” și trebuie să le dau mai multă apă. Am un balcon tare lung, de vreo șapte metri, acoperit unde le țin. Într-o dimineață, în vremea pandemiei, am auzit un foșnet în casă „Doamne, ce se întâmplă?”, m-am gândit imediat. La mine geamul de la baie e mereu deschis și ușile din casă sunt la fel. Nu știam ce se întâmplă și ce mi-a intrat în casă. M-am dus încet, să nu-mi strice florile. Intrase o pasăre pe balcon, era neagră și cu niște punctulețe galbene sau albe, nu mai țin minte. S-a băgat după perdea. Eu o urmăream să o prind, dar, în timpul ăsta, o surată de-a ei, de cealaltă parte a geamului îi bătea. Și uite așa, comunicau ele în felul lor. M-am gândit: „Doamne, dar noi, oamenii, de ce nu comunicăm așa?!”. Am prins-o prin perdea și m-am gândit să-i dau niște miez de pâine, că ne uitam ochi în ochi, o țineam aproape de mine, avea ciocul galben, destul de lung. Așa frumoasă era că i-am făcut o poză și am pus-o pe Facebook. Apoi i-am dat drumul. Iată că încerc să-mi bucur sufletul cu fiece lucrușor, îi fiece clipă. V-am mai spus, bătrânețea începe de la picioare și trebuie să fiu mereu în mișcare.

- Aș sta cu dumneavoastră la povești o zi întreagă, sunteți minunată și vă mulțumesc pentru această discuție. În încheiere aș vrea să le dați câteva sfaturi de suflet celor care vor citi aceste rânduri!

- În primul rând, să nu uite să dea „Bună ziua!”, mai ales cei din tânăra generație, e foarte important acest lucru! Și să mulțumească, asta înseamnă bună creștere și bun simț. Să aducă mereu clipe de voie bună celor din jur. Să vă mai spun o amintire. În tren, eu merg mereu cu fața, că nu pot să stau cu spatele și, o dată, o doamnă care s-a urcat la Pașcani sau la Roman, nu mai știu. Şi, cum dezlegam eu integrame, ridic privirea de pe pagină, doamna aceea era atentă la ochii mei. S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine: „Vai, ce mult vă admir pe drumneavoastră” și o văd că-și pune mâinele amândouă după urechile mele. Și spune „Vaaai, n-aveți operație!”. Dar eu zic: „Tu ești sănătoasă?!”, la care ea spune: „Doamnă, știu câți ani aveți, ce faceți, dar arătați foarte bine!”. Şi i-am răspuns că eu nu mă uit în buletin, anii mei nu sunt aceia, anii omului sunt cum îi porți, cum îi simți. S-a bucurat de ce sfat i-am dat. M-am uitat atent la ea, nici ea nu era chiar tânără! Vezi, nu e așa bine să fii cunoscut!