de Claudia Stan

Alexandru Andrieş este sarea şi piperul muzicii folk de mai bine de 30 de ani. Născut în Braşov, Alexe, cum îl alintă apropiaţii, păstrează aroma sărbătorilor tradiţionale din familie, cât şi mirosul anotimpului ce îmbrăca oraşul copilăriei în alb. A absolvit cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1980), unde a şi fost numit doctor conferenţiar. Pasiunea pentru instrumentele muzicale şi vocea sa inconfundabilă l-au adus în faţa publicului spectator pentru prima dată în 1974. De atunci, artistul a ţinut peste 3.000 de spectacole, iar în cariera sa muzicală de peste 30 de ani a avut acelaşi impresar: Aurel Mitran. Talentatul artist, în vârstă de 55 de ani, dar cu spirit tânăr, este un burlac convins, înzestrat cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat.

Armata, cea mai îndestulată perioadă!
- Ce amintiri vă leagă de copilărie? În ce măsură au contribuit familia şi prietenii în formarea dumneavoastră?
- Cred că familia este extrem de importantă în formarea fiecăruia. Evident, nici eu nu fac excepţie. Amintiri?... O grămadă, dar primul lucru ce-mi vine în minte este mirosul cozonacilor proaspeţi de Crăciun, abia scoşi din cuptor, în timp ce afară ninge... mmmm, frumoasă aducere-aminte, nu-i aşa?

- Cum era Alexe în armată? Ce vă leagă de acea perioadă?
- Doar că am mâncat foarte bine (aveam un bucătar extraordinar şi m-am împrietenit repede cu el, aşa că am avut parte de răsfăţ culinar în absolut toate cele nouă luni de armată) şi că a fost o perioadă în care ne-am împrietenit între noi, ceea ce a făcut şi mai frumoasă perioada facultăţii.

„Eu sper că nu trebuie... să smulg aplauzele”
- Plecând de la formaţia dumneavoastră de arhitect, aş spune că v-aţi „construit” o carieră cu care vă puteţi mândri. Care e reţeta succesului?
- Habar n-am, îmi aduc aminte de John Lennon, care, primind aceeaşi întrebare de la un jurnalist, a răspuns: „Dac-aş şti, aş face pe loc o trupă şi eu aş sta acasă şi mi-aş număra banii”… Oare de ce caută lumea tot timpul reţete?

- De unde a venit pasiunea pentru arhitectură?
- N-a fost ceva premeditat, am vrut iniţial să ajung pictor, dar până la urmă am făcut Arhitectura (şi nu regret nicio secundă) şi tot aşa, neplanificat, am ajuns şi să cânt. Poate că dacă mi-aş fi propus toate astea, nici nu mi-ar fi ieşit! Cine ştie!?

- Ce este în sufletul unui artist când smulge ropote de aplauze de la spectatori?
- Păi eu sper că nu le smulg! Trăiesc cu senzaţia că le primesc, pentru că aşa vor spectatorii, să mi le ofere şi cred că o fac cu plăcere şi cu veselie. (râde)

- Sunteţi printre puţinii artişti care şi-au păstrat de-a lungul carierei acelaşi impresar. Cum aţi reuşit acest lucru?
- Domnul Aurel Mitran este în primul rând un foarte bun prieten, abia după asta e impresar şi nici nu mi-am dat seama când au trecut anii... Cred că nici el!

„Telefonul nu are ce să caute în apropierea mea”
- Deşi sunteţi o vedetă a muzicii folk, dumneavoastră vă păstraţi statutul de om simplu, care vorbeşte cu spectatorii ca şi cu prietenii săi. Cum se face că nu apelaţi la o persoană de contact, un PR, cum este moda mai nou, care să vă promoveze? De ce nu aveţi un telefon mobil?
- Ţin foarte mult la zona mea de viaţă privată şi telefonul ar fi un element agresiv, ce n-are ce să caute pe-aproape, din punctul meu de vedere, şi recunosc că m-am şi obişnuit aşa. În rest, cred că e absolut normal să nu ridici nasul pe sus doar pentru că ţi s-a dat acest dar uriaş care este talentul! Aşa ceva nu se poate cumpăra şi nu se poate învăţa, dar dispare foarte repede dacă nu-l întorci către cei de lângă tine cât de bine poţi: ecuaţia e foarte simplă şi funcţionează! Garantez!

- Publicul vă iubeşte pentru felul cum cântaţi, pentru ceea ce exprimaţi prin muzică, dar şi pentru faptul că se simte aproape de dumneavoastră. Vă face plăcere să vorbiţi cu fanii?
- Sigur, cum să nu?! De fapt, acum cu ei şi vorbesc prin intermediul dumneavoastră!

- De unde vine atâta pasiune în cântecele dumneavoastră?
- Nu ştiu, fiecare dintre noi se naşte într-un fel şi asta e, n-ai cum să păcăleşti pe nimeni prefăcându-te...

„Ultimul cântec este mereu cel mai frumos”
- Ce cântec vă este cel mai drag din ce aţi compus până acum?
- Întotdeauna cel pe care tocmai l-am compus, după care apar idei noi şi apare un nou cântec, pe care-l iubesc cel mai tare!

- În momentul când piesa „Cea mai frumoasă zi” a apărut pe posturile de televiziune, dar şi de radio, a avut un impact puternic asupra noastră, a publicului. Ce v-a inspirat în compunerea piesei?
- Nu pot să dau un răspuns exact, aşa cum poate şi-ar dori multă lume: se adună mereu multe lucruri, aparent fără nicio legătură între ele, şi, la un moment dat, apare cântecul, aşa cum îl aud eu în mine, după care îl ofer celor din jurul meu, iar melodia devine altfel pentru fiecare dintre cei care o ascultă. Cântecul se îmbogăţeşte cu tot ce trezeşte şi aduce la suprafaţă, aşa că fiecare compoziţie ajunge să fie una dintre multe, iar ultima mereu cea mai frumoasă, nu-i aşa?

„Fac ceea ce-mi place, iar asta îmi dă o bucurie nemăsurată”
- Care este hobbyul dumneavoastră? Cum este Alexandru Andrieş în viaţa de zi cu zi?
- Îmi plac multe lucruri… cărţile, muzica, filmul şi-n rest, cum să fiu? Ca toată lumea, cu excepţia faptului că fac ceea ce-mi place şi că asta îmi dă o bucurie nemăsurată, mai ales că şi altora le place ceea ce fac, altfel nici n-ar fi existat acest interviu!

- Spuneţi-ne o maximă şi comentaţi-o.
- „Vorba multă, sărăcia omului”... Nu-i cam lung interviul ăsta? (râde)

- Dacă aţi fi preşedinte pentru o zi, ce aţi alege să faceţi?
- O zi nu-nseamnă nimic dacă vrei să faci ceva cât de cât durabil...

- De ce nu v-aţi găsit jumătatea până acum? Nu aţi căutat-o suficient? Sau aveţi o poveste din trecut ce v-a determinat să rămâneţi singur?
- Aşa cum am spus mai devreme, tot ce ţine de viaţa mea particulară îmi place să ţin departe de interviuri. Nu fac nicio excepţie, dar nu mă pot abţine să nu comentez ideea amuzantă dată de combinaţia „căutări insuficiente + poveste traumatizantă din trecut”… Nu e asta o reţetă sigură de telenovelă de succes?!

„Sunt un puşti de 55 de ani!”
- Arta, profesia, cariera sunt suficiente pentru a vă simţi împlinit?
- Nu cred, dar nici nu sunt genul care are răspunsuri la astfel de întrebări şi nici nu consider că există „proporţii perfecte” între artă, profesie, carieră şi tot ce mai face viaţa fiecăruia dintre noi. Viaţa trebuie trăită, nu măsurată şi planificată pentru a fi în câştig! Se pare că asta este una dintre marile greşeli care tentează pe foarte mulţi oameni…

- Cine a fost/este Bob Dylan pentru dumneavoastră?
- Un artist care mi-a plăcut foarte mult când l-am descoperit şi pe care îl ascult şi acum cu plăcere, dar face parte dintr-o listă lungă, pe care dacă o scriu acum faceţi cel puţin două numere din revistă numai cu asta!

- O prietenie poate dura o viaţă?
- Despre asta ar trebui să vorbim peste nişte ani buni, deocamdată am doar 55 de ani... un puşti, ce mai!

„Nu mi-am propus niciun fel de record”
- S-au împlinit 30 de ani de când aţi debutat pe scenă. În ce fel aţi marcat evenimentul?
- Concertul din 11 mai de la Cinema Patria a fost 100% ideea domnului Aurel Mitran. Eu nici nu am ştiut că au trecut aşa de mulţi ani… Nu mi-am dat seama, dar mă bucur şi sper că a fost o întâlnire frumoasă pentru cei care ne-au onorat cu prezenţa la acest eveniment!

- Ce surprize ne mai pregătiţi în domeniul muzical? Câte albume şi câte concerte aţi avut în total? Vă consideraţi un recordman?
- Trei întrebări într-una singură. (râde) Nu ştiu câte albume şi câte concerte am avut în total, tot ce vreţi să ştiţi despre asta găsiţi pe site-ul meu oficial, făcut şi îngrijit de un foarte bun prieten, Sergiu Mitrofan, iar adresa este www.alexandries.free.fr. Nu mi-am propus niciun fel de record, nici asta nu prea mă interesează, dar ştiu sigur că s-au adunat destule discuri, pentru că la un moment dat am primit un premiu pentru cele mai multe albume editate... un fel de „cei mai mulţi Moşi Crăciun” sau de „cel mai lung cârnat”. Pe cine interesează asta?! În această toamnă am adus la lumină un nou CD, „Petala”, în două variante: normală şi de lux (împreună cu un album fotografic de vreo 120 de pagini), plus ediţia vinil pentru audiofili. În plus, am lansat şi o carte de specialitate cu DVD ataşat, incluzând tot felul de picturi şi de proiecte de arhitectură de-ale mele. Cartea se numeşte „Desen şi arhitectură”.

- Consideraţi că aţi adus ceva în plus în lumea folkului românesc?
- Dacă peste mulţi ani lumea va mai asculta cântecele mele, abia atunci înseamnă că am făcut ceva cu adevărat bun, dar cum n-o să fiu de faţă, nu ştiu ce să zic.

Coloana sonoră la „Nuntă mută”

Alexandru Andrieş a publicat patru cărţi: „Aşteptând-o pe Maria” (1991), „(La mulţi ani) Dylan” (1991), „Singur acasă” (1992) şi „Desen şi arhitectură” (2009). De asemenea, îndrumat de experienţa sa în arhitectură s-a ocupat de prezentarea grafică a multor cărţi, printre care enumerăm: „Scrisori nedesfăcute” (Nicu Alifantis), „Cutia Pandorei” (Tudor Negoiţă), „Floarea de colţ” (Iulius Preda) şi multe altele. A scris numeroase cântece pentru artişti cunoscuţi de la noi din ţară (Paula Seling, Nicu Alifantis, Aura Urziceanu etc.) şi a făcut coloana sonoră de la „Nuntă mută”, în regia lui Horaţiu Mălăele.